< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Cui îi vorbim despre nondualitate | Eul este un escapist | De necunoscut | Povestea picăturii
„Mintea-i dracu’, Dumniezău îi leacu’.” (vorbă din popor)
Când discutăm despre nondualism, atingem simultan trei niveluri:
1) Vorbim cu ego-ul (mintea autoreflexivă sau gânditoare), eventual îi dăm o metodă de aplicat, o cale de urmat, idei pentru dezvoltare personală şi spirituală. Inclusiv autoanaliza ego-ului şi preocuparea de a scăpa de el – „Oare mai am vreun rest de ego?” – sunt chiar preocupările ego-ului. Dacă nu cumva eul a respins din start nondualismul, atunci îl poate adopta cu entuziasm, promova şi „practica”. Practicile nondualiste se adresează direct eu-lui, căci cine altcineva ar fi interesat de ele?!
2) Vorbim cu mintea practică (lucrătoare sau operativă), îi oferim nişte idei logice, filosofice, impersonale. Este intelectul celor care înţeleg teoretic nondualismul. Dar acelaşi intelect înţelege bine şi alte teorii spirituale, pe care le poate susţine cu acelaşi aplomb şi pricepere.
3) Ne adresăm la ceea ce există dincolo de intelect, adevărata libertate, Conştiinţa nonduală. De acolo vine iubirea şi răspunsul pozitiv, aprobator la tot ce înseamnă nondualism, intuiţia nondualităţii. Dar tot Ea aprobă şi alte feluri de demersuri spirituale, potrivite pentru alte momente. Nu respinge nimic din ce face sau gândeşte omul.
De fapt, există o singură minte, intelectul, care are un rol utilitar. O astfel de minte, ceva mai subdezvoltată, au şi animalele superioare. În cazul omului, mai apare însă eul, care se foloseşte de intelect ca un virus, rulându-şi aici propriile programe. Eul profită de minte oricând are ocazia şi cheful. De aceea, împărţim intelectul în funcţie de regimul de funcţionare: fie utilitar, fie egotic. Dar este aceeaşi minte omenească.
Când eul dispare, prin iluminare, mintea rămâne aceeaşi, dar fără presiunea egotică. Dispare toată acea cicăleală, acel dialog interior neîncetat şi obositor produs de ego. Evident, se simte ca o relaxare, fiindcă a dispărut o suferinţă surdă, ca o boală cronică, cu care ne obişnuisem.
Mintea gânditoare şi mintea lucrătoare (2 în 1)
< Sus >
Nondualiştii spun: „Asta e tot. Există doar Ceea-ce-este.” Pare un truism banal. Ce să înţelegem?
Pe de o parte, este, pur şi simplu, o descriere a Unităţii. Panorama limitată pe care o percepem la un moment dat este totuna cu restul universului. Nu avem nevoie să parcurgem ani-lumină până la celălalt colţ al galaxiei ca să cuprindem Totul. Totul este deja aici, în camera noastră, un fragment holografic din Tot.
Pe de altă parte, afirmaţia „Asta e tot” se opune dorinţei noastre de evadare în altceva. Eul vrea mereu să fie în altă parte, unde îşi închipuie că îi va fi mai bine. Vrea pe Lună, vrea o maşină mai şmecheră, apoi vrea să călătorească cu tuk-tuk, vrea aventuri cu adrenalină, vrea să dea mâna cu preşedintele, apoi chiar să devină preşedinte, vrea bani cu nemiluita, vrea mereu altceva decât are sau decât este. Altundeva şi altcumva ar fi mai bine decât aici şi acum şi aşa cum este. „Ceea ce este” nu-i de ajuns pentru ego. De aceea, nu suportă să audă fraza asta: „Există doar ceea ce este”.
Speră să poată călători în astral, sau să vorbească cu îngerii, sau să prefacă vinul în apă, orice, doar să nu mai fie un simplu om, cu o viaţă atât de banală. „Asta-i tot? Nu poate fi doar atât.” Eul se plictiseşte de atâta normalitate. Nu-i de ajuns.
Dacă nu altfel, măcar în imaginaţie se poate refugia, în vise cu feţi-frumoşi şi prinţese, sau cu milionari şi dezmăţate, sau cu extratereştri şi magicieni şi mistere. Realitatea asta-i prea săracă, prea seacă. Eul nu-i niciodată mulţumit de ea, oricâte ar avea la dispoziţie. Toate se perimează, se strică, se banalizează la un moment dat, ba chiar foarte repede. Eul se plictiseşte cu o viteză incredibilă.
Aproape în fiecare moment liber, când rămâne cu el însuşi, nesolicitat de lucruri urgente sau obligatorii, eul îşi pune obsedanta întrebare: „Ce-aş putea face acum să mă simt mai bine? Poate să răscolesc internetul în căutare de ceva palpitant? Poate să mănânc sau să beau ceva cât mai gustos? Poate să trag nişte droguri „recreative”, fiindcă sunt sătul de mine? Sau poate să dorm, să dorm ca să dispar din viaţa asta de rahat? Sau poate... (completează tu)”
Escapismul nu e doar o fugă de realitate în imaginaţie, ci e permanenta fugă a eu-lui de golul din el însuşi. De fapt, eul nu există deloc, ceea ce-i şi mai grav (pentru el). Eul nu-i ca un balon umplut cu aer, ci este un vid care se crede balon.
Şi totuşi, speculând cu bunăvoinţă, am putea zice că lumea nu ar fi la fel de dinamică şi interesantă fără această goană a minţii după altceva, fără neastâmpăr şi curiozitate. Poate că ego-ul are, totuşi, un rol util (?): cel de a nu sta locului, din cauză că îl frige pacea, calmul, liniştea, seninătatea. Şi prin agitaţia sa inerentă, eul se aruncă în tot felul de aventuri şi situaţii care, altfel, nu ar fi apărut. Şi aşa apar noi experienţe, care sunt aprobate şi destinate, desigur, unicei Conştiinţe divine. Dar poate că speculăm cam mult...
Luciditatea nonduală îi strică eu-lui iluziile
< Sus >
„Asta e de necunoscut”, spun nondualiştii, sau „de neînţeles” (în lb. engleză – unknowable). Nondualitatea nu poate fi înţeleasă, fiindcă cunoaşterea umană se bazează pe, cel puţin, trei lucruri abstracte: convenţii, postulate şi comparaţii. Cunoaşterea nu pleacă niciodată de la ceva ferm şi real, ci de la o convenţie, cum ar fi cuvântul. Şi de la un postulat ori truism, cum ar fi „apa e udă”. Iar informaţiile ulterioare apelează la comparaţii. Cunoaşterea omenească este un proces abstract.
Însă Totul este o singură bucată, nu poate fi fragmentat, şi e ceva concret, palpabil. Prin urmare, nu avem cu ce-l compara, fiind mult prea mare. Nu putem nici să-i postulăm vreo caracteristică clară, fiind atât de divers. Şi nici nu putem să-l supunem vreunei convenţii, cu excepţia unor cuvinte vagi prin care Îl descriem, de genul: Dumnezeu, Sursa, Originea, Conştiinţa, Totalitatea, Nimicul, Vidul, Tao, Asta etc.
De exemplu, când vorbim despre Graţia lui Dumnezeu, postulăm că Dumnezeu e separat de noi şi ne oferă, dacă vrea, un aport suplimentar de energie. Noi nu vedem realitatea, că Graţia e pretutindeni şi în toate formele, că Dumnezeu este tot ce există, inclusiv noi. Deci ne referim la Graţie numai când ea este comparabilă cu ceva recunoscut şi aprobat de societate, cum ar fi miracolele, minunile.
Dacă renunţăm la acel postulat şi la comparaţie, abia atunci recunoaştem cu adevărat că Graţia este pretutindeni şi că noi suntem Dumnezeu. Or, asta transformă complet sensul cuvântului Graţie sau Dumnezeu, răstoarnă convenţia iniţială.
Iar fără convenţie, postulat şi comparaţie, toată pretinsa noastră „cunoaştere” se evaporă. Nimic nu poate fi realmente „cunoscut”. De aceea, nondualiştii spun că „Asta e de necunoscut”.
Dar, bineînţeles, Asta ESTE percepută direct în starea de iluminare/trezire.
< Sus >
A fost odată ca niciodată un discipol care îl întrebă pe maestrul său:
- Care este lucrul ce mă separă de adevăr ?
Maestrul îi spuse:
- Nu eşti singurul care este separat de adevăr, mai sunt şi alţii. Îţi voi spune douăsprezece povestioare care îţi vor părea simple. Trebuie să meditezi asupra acestora tot timpul şi chiar de ţi se va părea că le-ai înţeles, nu te opri din a medita asupra lor până ce aceste simple poveşti nu vor căpăta proporţii uriaşe şi până nu vor deveni din nou simple.
Prima poveste:
A fost odată ca niciodată o picătură într-un Ocean ce spunea că nu există Ocean. Tot astfel se întâmplă cu mulţi oameni. Trăiesc înlăuntrul lui Dumnezeu şi spun că nu există Dumnezeu.
A doua poveste:
„Vreau să fiu liberă”, spuse picătura de apă din mijlocul Oceanului; şi oceanul, în compasiunea sa, a ridicat-o la suprafaţă.
„Vreau să fiu liberă”, spuse din nou picătura de apă; şi soarele, auzindu-i glasul, o aşeză într-un nor.
„Vreau să fiu liberă”, spuse picătura încă o dată; şi norul o eliberă, iar aceasta căzu din nou în Ocean.
A treia poveste:
O picătură intelectuală este o picătură intelectuală, dar nu mai aparţine Oceanului.
A patra poveste:
„Nicio picătură nu are nicio valoare”, spuse picătura din mijlocul Oceanului.
A cincea poveste:
„Fără nicio îndoială, există un lucru de care mi-am dat seama, eu sunt mai importantă decât oceanul”, spuse picătura din ocean.
A şasea poveste:
„Nu voi putea niciodată să ajung la Ocean”, spuse picătura din Ocean.
A şaptea poveste:
„O, ce-mi pasă mie de Ocean?!”, spuse picătura din Ocean.
A opta poveste:
Era odată o picătură care-şi regreta soarta; la urma urmei, ea era în mijlocul Oceanului şi nu ştia nimic despre Ocean.
A noua poveste:
O picătură din Ocean chemă toate celelalte picături să i se alăture pentru a se răscula împotriva Oceanului.
A zecea poveste:
„Prin puterea cu care am fost investită”, spuse picătura din Ocean, „prin puterea cu care am fost investită, de astăzi sunteţi excluse din Ocean.”
A unsprezecea poveste:
„Tu te afli în mijlocul iubirii mele”, îi spuse Oceanul picăturii de apă. Dar picătura nu auzi Oceanul, pentru că era plină de iubire pentru altă picătură.
A doisprezecea poveste:
„Dacă aş putea cuprinde”, gândi o picătură, „fiecare picătură cu dragostea mea, atunci aş deveni Oceanul.”
Cum gândi aceasta, picătura începu să reverse dragostea sa asupra tuturor picăturilor, pe rând. Dar era acolo o picătură care îi făcuse un mare rău şi, deşi era capabilă de o mare iubire, picătura nu putu să o ierte. Şi pentru că nu putu să-şi reverse dragostea sa asupra acesteia, nu putu să devină Oceanul.
Discipolul îl întrebă pe maestrul său:
- A existat vreodată o picătură care să devină Oceanul?
Şi maestrul îi spuse ultima sa poveste:
- Era odată o picătură care căuta Pacea Oceanului, Profunzimea Oceanului. Dorinţa îi era mare şi puterea de iertare îi era mare şi, deodată, Oceanul îi spuse: „Tu şi cu mine, noi suntem una”.
Şi Oceanul îşi deschise larg braţele şi îmbrăţişă picătura, iar tot ce aparţinea Oceanului deveni şi al picăturii. Ea se pătrunse de pacea Oceanului, se întinse pe toată suprafaţa Oceanului şi, prin profunzimea sa, deveni salvarea lumii.
Află astfel, o, ucenicule, că Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc şi că-i primeşte în măreţia sa pe cei ce o doresc cu adevărat.
- Dar ce se va petrece dacă o astfel de picătură devine murdară?, întrebă discipolul.
Maestrul râse din toată inima:
- O picătură nu poate deveni atât de murdară încât oceanul să nu o poată curăţa.
< Sus >
Răzvan A. Petre
19 iulie 2023