< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Diferenţa dintre spiritualism şi nondualitate | Etapele metamorfozei ego-ului | Interpretări ale libertăţii de voinţă | Era ciobanul mioritic un iluminat?
Cele 4 faze tari ale evoluţiei spirituale ar fi: ateul, religiosul, spiritualistul şi non-dualistul.
Ateismul este credinţa în materie. Are un rol util la începutul evoluţiei omului, pentru a căpăta încredere în propriile puteri şi inteligenţă. Dar la un anumit punct, devine insuficient. Şi atunci omul devine religios.
Religia este credinţa în non-materie. Omul înţelege că deasupra lui mai există un întreg univers invizibil. Totuşi, viziunea sa este marcată de materialism şi conformism social: de ritualuri, influenţa preoţilor, dogme rigide. Religia este un spiritualism materialist. Omul religios se roagă la Cer pentru lucruri materiale şi rezolvări practice. La un moment dat, nici religia nu îl mai satisface. Şi atunci omul devine spiritualist.
Spiritualismul este o religie purificată de balast: de ritualuri absurde, de influenţa atotputernică a preoţilor, de dogme rigide, care nu se potrivesc cu lumea spiritelor libere. Omul ia contact cu lumea spiritelor, direct sau prin intermediari (de gen mediumi, senzitivi, clarvăzători etc).
Totuşi, chiar şi acum omul are o viziune trunchiată, antropomorfizată. El are impresia că spiritul este un fel de om cu un corp mai moale şi mai aerodinamic. Nu-şi poate închipui lumea spiritelor superioare şi de aceea îi plac poveştile despre viaţa în astral. Viaţa în astral, într-adevăr, pare a fi o viaţă terestră paradisiacă, la prima vedere. Totuşi, este şi ea o iluzie, comparată cu lumea ideilor pure.
Spiritul superior este cu totul altceva decât un suflet limitat de om. Şi aşa ajungem în pragul non-dualităţii, pe care îl va trece omul aflat la capătul evoluţiei sale.
Non-dualitatea anulează toate fazele precedente, bazate pe credinţă, considerându-le pe toate nişte iluzii într-o Mare Iluzie. Credinţa este un vis al minţii, Mintea este un vis al Creaţiei, iar Creaţia este visul Creatorului. În acelaşi timp, nondualistul nu le respinge, ci le acceptă ca inevitabile, din moment ce există. Prin însăşi numele său, de „non-dualitate”, ea face pace între toate opusele, între real şi ireal, între bine şi rău, între Creator şi Creaţie etc. Totul alcătuieşte unica Fiinţă ce există şi care se manifestă într-o infinitate de moduri diferite şi, deseori, contradictorii.
< Sus >
Unii spiritualişti proclamă „nondualitatea” ca pe un suprem ideal şi destinaţie finală, afirmând că atingerea nondualităţii ne va duce la obţinerea tuturor calităţilor divine. Dar asta e doar o speculaţie a spiritualiştilor, bazată pe ignoranţă. Nondualitatea nu are nimic de a face cu stările ideale, care sunt nişte concepte.
Un iluminat poate fi şi nervos sau supărat, iar prin asta nu pierde nimic din calitatea sa de iluminat. Care calitate nu-i conferă nicio superioritate asupra altora – nu este nici mai virtuos, nici mai păcătos. Nondualitatea înseamnă recunoaşterea a Ceea-ce-este şi atât. Nu aduce niciun avantaj individual şi nu trebuie transformată într-o unealtă sau un scop. „Nondualitatea aplicată” este o minciună. Nu există nicio cale către ea şi niciun avantaj lumesc ce rezultă din ea, din nondualitate.
Şi ce este Ceea-ce-este? Nu se poate descrie în cuvinte, pentru că nu avem asemenea noţiuni, nici măcar pe aproape. Ceea-ce-este este totul şi nimic, în acelaşi timp; sau niciuna dintre cele două. Ceea-ce-este este nimicul manifestat ca tot ce există. Ce paradox!
Iluminatul spune că nu mai există nicio persoană în el, deci nu mai simte ruşine, teamă de respingere socială, plictiseală, depresie etc.. Pot apare însă emoţii animalice, primare, care răsar din inconştient, din achiziţiile speciei şi ale personajului pe care l-a jucat şi încă îl joacă. Doar că de acum înainte, din starea de iluminare, nu va mai achiziţiona alte tipare mentale. Dar cele deja prezente îşi pot face apariţia din când în când, până când, eventual, se vor şterge de la sine.
Spiritualistul depune o muncă conştientă şi dureroasă pentru a le elimina. Iluminatul nu o face, pentru că nu simte nevoia de perfecţionare, de îmbunătăţire personală. Nu mai există în el nicio persoană, deci nicio dorinţă. Totuşi, ca rezultat al istoriei personale şi de specie, anumite dorinţe pot apare, dar sunt automate, nu mai au drept cauză nevoia de un ego mai bun. Aici e cheia, lipsa ego-ului.
Spiritualitatea este făcută de ego sau, mai bine zis, de supraego. Ce-l împinge s-o facă? Spiritul, care trăieşte permanent în nondualitate, fiind Divinul focalizat pe o anumită experienţă. Iluminarea înseamnă a te contopi cu Spiritul divin, păstrându-ţi partea umană. Ce paradox!
Iluminarea există şi în lumea spiritelor. Iar acolo chiar contează foarte mult pentru viaţa lor curentă. Cu cât spiritul este mai iluminat, cu atât este mai aproape de Absolut, adică pe un nivel mai înalt de evoluţie, mai avansat în ierarhia spiritelor. Şi aşa ne explicăm de ce sunt “bune” spiritele superioare: pentru că sunt iluminate. Spiritele din astralul inferior nu sunt iluminate, ci se situează cam la nivelul oamenilor obişnuiţi, cu bune şi cu rele. Pe tărâmul spiritelor bune, însă, nondualitatea este o realitate obişnuită şi pragmatică.
< Sus >
1. Ego-ul este la putere. Are o armură prin care nu poate pătrunde niciun sfat divin. Experienţa de separare este completă. Consecinţa este că va suferi, cu siguranţă.
2. Ego-ul începe să accepte sfaturile divine şi practica spirituală.
Pericolul este să exagereze cu practicile sau să înţeleagă lucrurile greşit, egotic, putând astfel să-i facă rău complexului minte-corp.
3. Ego-ul primeşte mereu inspiraţii şi intuiţii. El este pe jumătate un canal deschis către divin. Pericolul este să capete orgoliu spiritual pentru micile sale realizări.
4. Ego-ul este aproape complet înlăturat prin iluminare. Aici pericolul este revenirea la supremaţia ego-ului, dacă mintea nu suportă dintr-o dată atâta lumină, libertate, iubire.
Uneori, fazele se întrepătrund sau se succed, înainte şi înapoi, foarte rapid, chiar în aceeaşi zi.
„Trezirea spirituală este ca atunci când erai un beţiv şi ai renunţat definitiv la băutură. Singura problemă este că trebuie să trăieşti tot restul vieţii într-un bar.” - Adyashanti
< Sus >
Cu ego şi fără ego
În privinţa liberului-arbitru, există trei opinii posibile, trei categorii de oameni.
(1) – «Eu am liber-arbitru total. Toţi îl au şi, de aceea, tot ce mi se întâmplă în viaţă este haotic. Viaţa mea este mereu în pericol şi trebuie să fiu vigilent, să mă protejez.»
(2) – «Am observat că, în anumite momente, am fost împins să iau anumite decizii sau situaţia avea o ieşire unică sau că am luat decizii inexplicabile ulterior. Forţe invizibile mi-au forţat mâna sau au acţionat în locul meu.
Mai mult, dacă analizez mai profund, observ că liberul meu arbitru a acţionat doar în situaţii nesemnificative. Marile decizii critice mi-au fost impuse. Oare liberul meu arbitru este atât de neimportant, încât ar putea chiar lipsi?»
(3) – «Ca iluminat, observ clar că nu există niciun liber-arbitru, fiindcă nu există nicio fiinţă separată de Dumnezeu. Există numai o unică Inteligenţă care se autoreglează. Liberul-arbitru este o iluzie a fiinţelor iluzionate de Maya. Persoana care scrie aceste rânduri nu există decât în mintea cititorilor ignoranţi. Desigur, un corp-minte scrie aceste cuvinte, dar nu în mod independent, ci este acţionat de Unica Inteligenţă Divină, la fel ca tot ce există.
Dacă privim aparenta lume ca fiind reală, atunci există o oarecare libertate, care este însă la fel de aparentă. Însă dacă privim lumea ca fiind simultan reală ŞI ireală, atunci libertatea creaturii este o iluzie, ca şi creatura însăşi.»
< Sus >
Acceptând clasificarea de mai sus, putem interpreta balada Mioriţei în altă cheie.
Este clar că ego-ul (1) respinge soluţia mioritică de resemnare şi fatalism. Însuşi termenul de fatalism este inventat de ego pentru a declasa abordarea iluminată.
Pe de altă parte, este evident că autorul baladei era un iluminat, nu un pesimist. Altfel cum să explicăm faptul că mari oameni de cultură susţin că balada este o capodoperă?!
Desigur, putem înţelege opoziţia ego-ului, care se teme să nu cadă în depresie, defetism şi pasivitate în urma resemnării mioritice. Aici este nevoie de o explicaţie suplimentară, care să relaxeze pe toată lumea.
Dacă îi spui ego-ului că nu liberul-arbitru lipseşte, ci însăşi persoana care să-l aibă, este altceva. Atunci, dintr-o dată, auditorii se vor împărţi în două categorii: (1) În prima vor intra cei care vor spune că este o absurditate de la un cap la altul şi că nu are rost să mai discute această chestiune. Şi se vor simţi uşuraţi. (2) În a doua vor intra cei se vor simţi uşuraţi, fiindcă nu mai simt sufocantele regrete pentru trecut, responsabilitatea pentru prezent şi teama de viitor.
< Sus >
Răzvan A. Petre
11 septembrie 2021