<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


CELE TREI ANGOASE METAFIZICE

de Răzvan-Alexandru Petre

Viaţa are un sens unic, dar nu şi unul raţional  icon   Sfaturile nondualiste

Ateul susţine, fără dovezi, că nu există nimic după moartea trupului. Adică, viaţa psihică se opreşte brusc odată cu pulsaţia inimii. De aceea, ateul nu-şi complică mintea cu probleme metafizice. Atâta doar că nu-şi poate reprima angoasa morţii inevitabile.

Religiosul susţine, din contră, că există nenumărate dovezi ale vieţii după moarte. Mai mult, se străduie tot timpul să ducă o viaţă morală, ba chiar cu nenumărate sacrificii de sine (dacă nu chiar autoflagelări), în speranţa răsplatei după moarte. Omul spiritual îşi creează astfel, de bunăvoie, angoasa vieţii pentru a scăpa de angoasa morţii.

Desigur, cei mai mulţi oameni sunt căldicei, adică trăiesc simultan şi angoasa morţii, şi angoasa vieţii.

Nondualistul vine cu a treia viziune, total neaşteptată. Spune că sursa angoasei nu este trupul (viu sau mort), ci „eul” sau senzaţia de persoană autonomă, de entitate separată de univers. Se poate întâmpla ca această senzaţie să dispară, adică eul să moară, fără ca trupul să păţească nimic. În acel moment de iluminare dispare orice angoasă.

Deci chestiunea fundamentală a morţii se mută de la trup la „eu”.

Problema ateului şi a religiosului era dacă „eul” va supravieţui sau nu morţii fizice. Dar când „eul” dispare chiar acum, fără nicio urmare asupra corpului, această problemă se dovedeşte a fi fost o himeră, un coşmar indus de o iluzie – iluzia de „eu” sau „persoană”.

Între Dumnezeu şi trup nu mai există niciun intermediar, nicio entitate separată numită „eu”. Spiritul conduce direct trupul. Prin urmare, orice angoasă este efectul iluziei primordiale numite „eu”.

Dacă trupul moare, cui îi mai pasă de asta?! Când eul moare înainte de moarte, dispare şi frica de moarte, şi speranţa de supravieţuire după moarte. Amândouă sunt false. Nu are cine să supravieţuiască, nu are cine să se teamă.

Dar, desigur, cât timp persistă eul, are toate motivele să se teamă. El se simte în pericol să dispară şi, de fapt, chiar va dispărea cândva. Teama, angoasa, ca şi speranţa îi sunt inerente şi obligatorii.

ideogram.ai3

Aha! se reped acum toţi să demaşte „impostura” nondualistă. Dar dacă eul nu moare, ce te faci atunci?!

Şi acum poate apare angoasa nondualistului: cum să facă el să-şi omoare eul. Căci dacă nu are soluţie la asta, într-adevăr, toată vorbăria pare să fi fost în zadar...

Unii iluminaţi propun metode bazate pe propria experienţă de iluminare. Ele dau ceva rezultate, dar colaterale, nu pot fi validate ca metode de iluminare nonduală. Nu. Pot oferi diverse feluri de experienţe spirituale, psihologice sau fizice, dar fără să atingă miezul chestiunii.

Nimeni şi nimic nu poate provoca, grăbi sau întârzia iluminarea. Orice astfel de iniţiativă aparţine unui „eu”, care încearcă să se autodistrugă. Lucrul este imposibil, fiindcă „eul” este un simplu mecanism de supravieţuire a unei iluzii. Metoda ar putea oferi aparenţe de succes, dar temporare, experienţe înalte, când „eul” se poate crede Supremul Dumnezeu (nu alt dumnezeu mai mic! 😊). Mulţi cad în plasa acestei înşelătorii a minţii egotice.

Însă nicio metodă experimentală nu poate garanta dispariţia oricărei experienţe, adică vidul absolut – care poate fi doar trăit lucid, din perspectiva Golului total care îl visează. Iluminarea este un vis devenit lucid, spre deosebire de visul inconştient al celorlalte aparente entităţi vii. În fiecare dimineaţă, oamenii ies din visul de noapte şi intră în visul de zi.

< Sus >

ideogram.ai7

Iluminarea se întâmplă, aparent, într-un trup separat, dar nu se întâmplă unei entităţi psihologice. Nimeni nu se iluminează, fiindcă iluminarea înseamnă dispariţia oricărui cineva. Pe unii îi sperie ideea asta. Pe alţii îi linişteşte.

În iluminare, un trup viu spune că trăieşte fără „eu”, spune că el nu este o entitate, ci însuşi Totalitatea sau Nimicul care se manifestă în acest fel. Această mărturie este singura probă a nondualităţii. Să o credem sau nu?

Păi, cine anume crede? Mintea, ea se ocupă cu crezutul. Dar oare este corect să punem mintea în centrul universului?! Mintea se ocupă şi cu corectitudinea. Prin urmare, îi cerem minţii să se autovalideze. Şi ce să vezi?! ea se autovalidează instantaneu. Nu-şi pune la îndoială justeţea judecăţilor sale. „Eul” se află în centrul minţii şi toate judecăţile de valoare se învârt în jurul lui.

Or, dacă mintea este manipulată de „eu”, ce şanse are ea să se trezească la realitatea că nu există niciun „eu”?!

Nu se pot evalua şansele, fiindcă iluminarea este un fenomen imprevizibil. Prin urmare, nondualistul trebuie să se împace cu incertitudinea, trebuie să trăiască în nesiguranţă continuă. Pare o altă angoasă, numai că, odată ce s-a împăcat cu faptul că orice este posibil oricând şi oriunde şi oricui, acel om este ca şi iluminat. Nu va mai fi preocupat de iluminare, ci doar să trăiască lucid şi atent tot ce i se oferă pe moment. Carpe diem!

„Carpe diem” înseamnă, literal, „trăieşte ziua”. Dar şi ziua este un interval de timp destul de lung. Cum timpul nu există, ar trebui să modificăm dictonul latin (care invită parcă la hedonism), în „carpe nunc”, bucură-te de acum, acumul instantaneu.

Ego-ul nu-i o „entitate” interioară. Personalitatea umană nu este monolitică, ci e formată din secvenţe karmice (vasanas ori samskaras), e o colecţie de subpersonalităţi. De multe ori facem din convingere lucruri care ne miră şi pe noi, şi spunem că „aşa sunt eu”. Pe naiba! Tu nu eşti nicicum, eşti doar un amestec de litere aleatoare care îşi arogă un sens.

secvenţe karmice

Într-o metaforă biologică, „entitatea” care te crezi e structurată pe scheletul osos al senzaţiei de „eu”, pe care se lipesc hălci de carne (vasanas karmice) care creează aparenţa unui om „în carne şi oase”. Spiritualitatea ce face: taie mici bucăţi din carnea de pe oase, slăbind această falsă entitate. Uneori ajunge numai piele, precum asceţii, dar tot nu moare.

Abia prin iluminarea nonduală, scheletul interior al „eu-lui” este topit, iar bucăţile de carne se prăbuşesc una peste alta, într-un amalgam dimorf. De acum începe un proces rapid de putrezire a condiţionărilor (vasanas), fiindcă nu mai au susţinere într-un schelet egotic. Carnea-karmă se va topi toată curând, împrăştiindu-şi miasmele şi scurgându-se la canal. Atât mai rămâne din „entitatea” ego, cu care te identifici acum. Te crezi „cineva”, care nu există nici măcar cât în alegoria de mai sus.

< Sus >

Viaţa are un sens unic, dar nu şi unul raţional

Ateul vede lumea ca pe o mirişte întinsă cât vezi cu ochii, el conducând un tractor în orice direcţie vrea. Marea lui problemă este că n-are niciun reper şi oricât ar merge, nu dă de nimic. E câmp şi doar câmp, fără sfârşit. Viaţa ateului este această mişcare continuă şi fără sens. El crede că voinţa sa îi dă un sens, numai că tractorul vieţii circulă aiurea, uneori în cercuri largi, când adormi la volan.

Dimpotrivă, omul spiritual se simte ca un fel de mecanic de locomotivă aşezată cuminte pe o şină infinită. E liniştit, fiindcă ştie că această cale ferată trebuie să ajungă undeva, într-o staţie, într-o gară. Singura lui grijă este să pornească locomotiva. E atât de liniştit, încât pune hardughia pe pilot automat şi trage un pui de somn. Credinţa lui nezdruncinată îl asigură că totul e în regulă, viaţa are un sens, cel dat de şine.

Doar că, la un moment dat, omul spiritual va avea un imens şoc când va vedea gonind din faţă, pe aceeaşi şină, un alt tren, cu care se va ciocni inevitabil. Toată liniştea sa dinainte se evaporă instantaneu. Şi înţelege că, într-adevăr, viaţa are un sens unic, însă nu şi unul raţional.

Aceasta e înţelegerea nondualistului, de la bun început.

există vreun sens?

Nondualitatea e ca sarea în bucate: nu lipseşte din niciun tip de spiritualitate.

Iar dacă luăm ateismul… el este anti-spiritualitate pură, antinomică. Deşi ateismul seamănă foarte mult cu nondualitatea, diferenţa capitală este că el pune în centru ego-ul, senzaţia de eu, pe când nondualitatea nu are niciun centru. În acest sens, ateismul este opus şi nondualităţii.

Nondualitatea nu are nicio aplicaţie practică, dar stă la baza tuturor felurilor de spiritualitate. Fondatorii de religii au avut licăriri de nondualitate, pe care au interpretat-o nu „cum a vrut mintea lor”, ci aşa cum a voit Dumnezeul nondual, prin mintea lor.

Totuşi, nondualitatea are un rost. În final, când orice spiritualitate dă greş, ai unde să te întorci: Acasă, în nondualitatea care a inventat toate jocurile şi toate dualităţile şi toate spiritualităţile...

< Sus >

Sfaturile nondualiste

În spiritualitatea nondualistă se recomandă să nu te mai opui la ce se întâmplă. Se recunoaşte implicit puterea personală de a-ţi influenţa starea psihică, ba chiar evenimentele exterioare. Şi cine reuşeşte să pună în aplicare sfatul chiar va constata această ameliorare a stării psihice, o diminuare a emoţiilor negative. Deci ego-ul este ranforsat, devenind însă un ego ascultător, pasiv, neconflictual.

Această recomandare are putere practică, la fel ca orice altă metodă psiho-spirituală. Dar ea contravine nondualismului radical, care spune că nu există ego şi că nimeni nu are nicio putere, fiindcă nu există nimeni.

Cum putem ieşi din acest impas? Nu putem şi nici nu trebuie. Dacă e să-i găsim un rol nondualismului, atunci acela este cel de a ne reaminti că nu ştim nimic cu adevărat şi nimeni să nu-şi aroge faima de învăţător, fiindcă orice învăţătură are hibe logice, ceea ce-i inadmisibil pentru o „învăţătură”... (Singura fără hibe este nondualitatea, care însă nu-i o învăţătură, ci Realitatea sau, dacă preferaţi, Adevărul.)

Sau putem spune că ce contează este rezultatul final, indiferent de metodă sau doctrină. Dacă omul atinge fericirea, să fim alături de fericirea lui, chiar dacă ne contrazice propria noastră credinţă... 

Răzvan A. Petre
26 iunie 2024

< Sus >