CELE TREI FILOSOFII ADEVARATE

Dacă ar fi să definim adevărul, putem lua în consideraţie criteriul eficienţei practice. În acest sens, există trei mari filosofii adevărate. Deşi se contrazic reciproc, toate trei sunt adevărate (!), pentru că dau rezultate practice incontestabile. Le voi enumera întâi pe scurt: 1) filosofia materialistă, 2) filosofia spiritualistă şi 3) filosofia non-dualistă. Ele sunt trei gradaţii ale aceluiaşi Adevăr.

Despre primele două, oricine are măcar o vagă idee. Despre a treia, cea mai înaltă, voi insista ceva mai mult, pentru că este mai puţin cunoscută. Şi totuşi, concepţia non-dualistă este presărată în tezele spiritualiste ca sarea-n bucate. Nu este ceva straniu şi confuz, cum pare dacă studiezi textele orientale specializate (advaita, buddhiste, zen, sufi, hasidice, taoiste etc). Ne-am născut cu non-dualitatea în gene şi oricând ne putem trezi în VID prin Graţia Divină, adică Acasă.

1) FILOSOFIA ŞI PRACTICA MATERIALISTĂ

Materialismul este cea mai răspândită credinţă, adoptată şi de ştiinţa oficială. Este o credinţă sau o filosofie, pentru că nu are un temei absolut. Se bazează pe simţul comun şi pe prestigiul (ori numărul) savanţilor materialişti. Desigur, există şi voci din ştiinţă care spun că realitatea este „contraintuitivă”, adică ea contrazice simţul comun. Dar acest lucru nu afectează încrederea marelui public în teza materialismului.

Conform acestei credinţe: nu există niciun creator al universului; viaţa a apărut întâmplător; supravieţuieşte cel mai puternic; conştiinţa este o secreţie a creierului; interesul personal este valoarea supremă, mai presus de bine şi de rău; există numai ce poate fi perceput prin simţuri şi aparate, şi nu există inteligenţe invizibile comparabile cu omul. Concluzia ce se desprinde din acest tablou este că filosofia materialistă este deprimantă, egocentrică şi autolimitativă.

Cercetările ştiinţifice mai recente contrazic această paradigmă oficială (mai ales mecanica cuantică, studiul biocâmpurilor, fenomenele paranormale etc). Poziţia ei ştiinţifică devine tot mai şubredă... Pe de altă parte, eficienţa sa este dincolo de dubiu. Toată omenirea se bazează pe principiile materialiste pentru a supravieţui.

Defectul ei psihologic major este că ne provoacă o lipsă de speranţă şi de motivaţie pentru a face binele, al cărei remediu este cealaltă filosofie cu adevărat mângâietoare, cea spiritualistă. Faptul că nimeni nu poate fi permanent FERICIT de la lucrurile materiale ne sugerează că trebuie să ne îndreptăm atenţia spre altceva decât aspectele grosiere materiale pentru a ne putea trăi plenar viaţa.

2) FILOSOFIA ŞI PRACTICA SPIRITUALISTĂ

Voi folosi cuvântul „spiritualist” în sensul cel mai larg, prin care admitem existenţa unei lumi spirituale invizibile care influenţează viaţa terestră, culminând cu inefabila prezenţă a unei Forţe Creatoare şi Ordonatoare. (Marxiştii îi spuneau acestui curent „idealism”, în batjocură, de parcă ar fi o ruşine să fii idealist şi o mândrie să fii pragmatic. Batjocura continuă şi astăzi prin curentul cultural neo-marxist şi ateist.)

Toate religiile au la bază filosofia spiritualistă. Bunul simţ şi intuiţia transmit oricui că viaţa nu se reduce la supravieţuirea trupului şi la valorile palpabile. De altfel, materialiştii se conving, mai devreme sau mai târziu, de deşertăciunea acestei concepţii total pragmatice. Poezia, arta, cultura, în general, sunt mijloace terestre ce ne îndeamnă să privim Cerul spiritual.

Această abordare filosofică descrie aspecte noi: există un Creator plin de bunăvoinţă pentru creaturile Sale; universul este condus de legi cosmice imbatabile şi perfecte; viaţa continuă şi după moarte; există mai multe nivele energetice ce susţin diferite lumi eterice, astrale, mentale, locuite de spirite; conform legilor cosmice, doar anumite acţiuni conduc la fericire şi armonie, ceea ce defineşte acţiunile juste, corecte, bune – într-un cuvânt, Binele absolut, adică împlinirea Voinţei Divine.

În virtutea luptei neîncetate dintre Bine şi Rău, dintre Dumnezeu şi Satana, niciodată nu va fi o pace completă. Nu de puţine ori observăm că, în practică, nu Binele învinge. Avem cu toţii vie în minte batjocorirea până la moarte a preaiubitului Isus din Nazaret, omul perfect spiritual. În faţa unor astfel de înfrângeri, pe care orice om bun le poate trăi în viaţă, el ar putea alege mai multe direcţii de acţiune:

- fie renunţă la credinţa în Dumnezeu şi regresează la nivelul materialist. Astfel, unii ar putea deveni „umanişti”, „marxişti”, „progresişti”, „comunişti”, declarându-se în favoarea unui bine colectiv, dar nefiind în stare să îl definească corect şi, bineînţeles, eşuând în practica socială.

- fie, mai rău, adoptă credinţa satanistă, la modă astăzi în cercurile conducătoare ale planetei. Lucifer le asigură succesul efemer, dar cu preţul pierderii veşnice a sufletului. Şi nici măcar nu le gerantează succesul, pentru că este o construcţie şubredă şi artificială, riscantă şi degradantă - căreia i se opun legile eterne ale universului.

- fie se încăpăţânează să creadă într-un ideal utopic. De exemplu, creştinii explică uciderea şi batjocorirea lui Isus ca fiind un sacrificiu în avans pentru mântuirea neamului creştinesc. Ceea ce este doar o autosugestie pozitivă împotriva frustrării insuportabile că Binele a fost învins într-un moment istoric crucial. (Moartea Maestrului Isus a fost, într-adevăr, şi un sacrificiu, pentru că El preluase păcatele ucenicilor Săi şi altor indivizi cu care intrase în contact fizic pe timpul vieţii Sale.)

Însă rezolvarea cea mai adevărată a dilemei filosofiei spiritualiste este aceea de a urca pe un nivel superior de înţelegere, trecând de la „alegerea Binelui” la „trăirea Absolutului”, de la dualitate la non-dualitate, de la Dumnezeul Binelui la Dumnezeul Absolut.

Unii, împinşi de Aghiuţă, au deturnat sensul Absolutului, zicând că, la acel nivel, „binele şi răul sunt acelaşi lucru, binele extrem şi răul extrem se întâlnesc, deci nu contează dacă faci bine sau rău”. Fals, cu totul fals, un sofism grobian. Atâta timp cât vorbim de „Bine” şi „Rău”, încă ne aflăm în dualitate, unde ele sunt şi vor fi etern diferite şi opuse. Absolutul este mai presus de cele două categorii, unde nici măcar acele cuvinte nu există, dar oamenii nu trăiesc în Absolut, ci într-o creaţie divină relativă!

3) FILOSOFIA ŞI PRACTICA NON-DUALISTĂ

Conform acestei viziuni de cel mai înalt nivel, există numai o singură Fiinţă – Dumnezeu sau Sursa sau Conştiinţa unică. Ea creează din Sine Însăşi întregul Univers, precum păianjenul îşi ţese pânza din propriul corp. Toate lucrurile şi fiinţele nu sunt altceva decât Dumnezeu deghizat. Fiecare dintre ele deţin o mică parte din Conştiinţa Divină, din Inteligenţa Divină, din Voinţa Divină. La o analiză profundă, nu există separare între oameni sau între om şi Dumnezeu, căci cu toţii suntem aceeaşi Fiinţă.

Un vizitator l-a întrebat pe Ramana Maharishi: «Cum să ne purtăm cu alţi oameni?» «Nu există alţii», a răspuns înţeleptul. O întreagă filosofie în trei cuvinte. Aşa este non-dualitatea: simplă, clară, concisă, unificatoare.

Acestei viziuni i se spune non-duală pentru a o deosebi de perspectiva duală asupra lumii, în care totul este împărţit în polarităţi. De exemplu, perechile de emoţii calm-mânie, atracţie-respingere, plăcere-durere, satisfăcut-lacom, fire iubitoare-fire agresivă; sau perechile de concepţii bine-rău, masculin-feminin, moarte-viaţă, zgomot-tăcere, frumos-urât, dulce-amar etc.

Este totuşi adevărat că, la nivelul Sursei existenţei universale, apare şi aici o aparentă opoziţie sau dualitate: Transcendent vs Imanent, sau Dumnezeu necreator vs Dumnezeu creator, sau Conştiinţa în repaus vs Conştiinţa în mişcare. (Sunt cuvinte omeneşti ce încearcă să descrie o Realitate dincolo de gândire. Din contră, modalitatea de a cunoaşte această Realitate este tocmai prin lipsa oricărui gând şi intrarea în aşa-numitul „Vid”. I se spune „vid” pentru că nu găsim cuvinte de a-L descrie, suntem goliţi de imaginaţie în a-L compara cu ceva cunoscut. Mintea noastră devine vidă, nu Realitatea, care, dimpotrivă, este complet plină, întreagă.)

Totuşi, în Dumnezeire nu există o dualitate polară. Putem compara situaţia cu cele două mâini ale omului. Fiecare dintre ele poate realiza singură aceleaşi operaţii ca cealaltă. Nu e vorba de o polaritate propriu-zisă, ci de o oglindire. Iar când mâinile colaborează, pot realiza o infinitate de acţiuni complet noi. Tot cam aşa, Dumnezeu Creatorul, făptuitorul neobosit, este oglindirea perfectă a lui Dumnezeu Transcendent, gânditorul pur; iar împreună generează universul infinit, într-o continuă înnoire şi transformare.

Mitologia indiană a comparat cele două aspecte ale lui Dumnezeu cu un cuplu de îndrăgostiţi (Shiva – Shakti), ceea ce este o aproximare grosolană. Între cele două aspecte ale Divinităţii nici măcar nu putem spune că ar exista o relaţie, fiind vorba de aceeaşi Fiinţă simultan în repaus şi în mişcare. Toate lucrurile şi fiinţele create sunt părţi din acelaşi unic Dumnezeu. Până şi cea mai umilă particulă materială are în ea un punct de Conştiinţă transcendentă.

Înţelegând acest lucru, întreaga filosofie pe care o aveam până acum se schimbă radical. Nu mai putem spune că există nici bine şi nici rău în măsura în care nu putem spune că există vreo persoană separată de tot restul. Tot ce vedem şi trăim este o iluzie cosmică, un vis imaginat de Visătorul Suprem. Însă este dificil, chiar imposibil să rămânem agăţaţi de această teorie atâta timp cât trăim în dualitate. Putem încerca, eroic, s-o păstrăm în inimă, dar, dacă o vom afişa public, putem fi uşor ridiculizaţi.

O frază memorabilă a lui Ramana Maharishi, marele guru non-dualist, descrie cele trei filosofii într-o singură propoziţie: «Nu este nicio diferenţă între Guru, Sine şi Dumnezeu». Cu o minunată concizie, el defineşte cele trei niveluri ale Adevărului: fizic, spiritual şi absolut.

ADEVĂRUL PRACTIC

1) Filosofia materialistă este adevărată pentru că este eficientă, răspunde necesităţilor de zi cu zi ale omului.

Totuşi, utilizarea ei ca adevăr absolut este cauza nenumăratelor tragedii care au împânzit Pământul de la începuturile cunoscute ale omenirii. Temerile paranoice ale ego-ului individual au instalat o paranoia generală, tradusă în violenţă. Iar căutarea excesivă a plăcerii, ca de teama morţii, a provocat degradarea speciei umane.

2) Filosofia spiritualistă este adevărată şi ea, pentru că există nenumărate dovezi, mărturii şi fenomene care atestă existenţa lumilor invizibile şi a spiritelor bune şi rele, precum şi necesitatea respectării unei morale cu valabilitate universală dacă vrem să fim fericiţi, să ne fie bine şi să ne apropiem de Dumnezeu. Nerespectarea principiilor moral-spirituale (cosmo-etica) duce inevitabil la suferinţă. Deci criteriul eficienţei este verificat.

3) Filosofia non-dualistă este şi ea adevărată. Dar aici, Adevărul trebuie trăit direct sau măcar intuit, nu poate fi analizat sau prescris. Cei care au trăit Adevărul că există o singură Fiinţă Universală sunt cu toţii unanimi şi fermi, nu există nicio urmă de confuzie sau îndoială în spusele tuturor. Au existat mulţi corifei ai înţelepciunii şi alţii li se tot adaugă permanent ce întăresc această concepţie „contra-intuitivă”. I-am spus filosofie, dar, de fapt, este o trăire de cel mai înalt nivel posibil a acelora care au transpus-o ulterior într-o doctrină şi practică spirituală.

Puterea lor de influenţă asupra celor care caută înţelepciunea este prin ea însăşi un argument de valabilitate. O asemenea „fabulaţie nepractică” nu ar fi putut străbate veacurile şi nu ar putea fi adevărată decât dacă conştiinţa umană intuieşte că afirmaţiile non-dualiste sunt adevărate. Prin urmare, în mijlocul unei ample mişcări spirituale globale, cu nenumărate oferte pe toate gusturile, iată că această doctrină, atât de greu de acceptat, câştigă incredibil de multă popularitate. Nu este acesta semnul eficienţei sale?!

Atracţia spre non-dualism este inexplicabilă în termeni pragmatici. Nu promite puteri parapsihice, nu promite eliberarea de boli şi moarte, nu promite averi, ci doar cunoaşterea Adevărului şi eliberarea de ego, autorul nefericirii. Ba, mai adaugă că acest deziderat se va împlini numai dacă vrea Dumnezeu, deci nu dă nicio garanţie. În plus, contrazice toate religiile. Şi, bomboana de pe colivă, îţi spune neaoş că „tu”, discipolule, vei dispărea. Sunt tot atâtea obstacole în calea acceptării sale. Şi totuşi, imposibila răspândire se produce, demonstrându-i eficienţa şi adevărul.

Ca simplă teorie filosofică, non-dualitatea este utilă exclusiv pentru a ne motiva să ne domesticim şi limităm ego-ul. Mecanismul de acţiune spirituală este depărtarea de ego prin aspiraţia spre Sinele Superior. Dar altfel, doar a petrece mult timp vorbind despre transcenderea dualităţii este ineficient. Ori o trăieşti şi nu poţi vorbi despre ea, ori rămâi în dualitate şi poţi vorbi, dar degeaba.

Iar în dualitate este valabilă filosofia spiritualistă. De exemplu, să negi existenţa răului şi a demonilor, pe motiv că tu „crezi numai în non-dualitate”, este o naivitate şi vei fi sancţionat de realitate, fiind lovit la un moment dat tocmai de ceea ce negai că ar exista - dacă nu dintr-un motiv karmic, poate în scopul divin de a te trezi din visul că poţi trăi non-dual ca om.

Prima experienţă de Nirvikalpa Samadhi a lui Swami Vivekananda

din „Viaţa lui Swami Vivekananda”, scrisă de discipolii săi (p.64-65)

«...Dar Maestrul Ramakrishna ştia că Narendra [n.n. - Swami Vivekananda] trebuia să meargă pe calea spirituală Jnana; din acest motiv a continuat insistent să-i vorbească despre filosofia Advaita. Într-o zi se străduia să-l facă să înţeleagă identitatea dintre sufletul individual şi Brahman, dar fără succes. Narendra părăsi camera şi-i spuse colegului său, Hazra, „Cum ar putea să fie astfel? Acest ulcior este Dumnezeu, această cană este Dumnezeu şi noi suntem tot Dumnezeu: Nimic mai absurd!” Sri Ramakrishna, care rămăsese în cameră într-o stare de semi-conştienţă, auzind râsul lui Narendra, ieşi afară şi zise „Hei! Despre ce vorbiţi voi acolo?”. Zâmbind, îl atinse pe Narendra şi căzu pe dată în samadhi. Naren a descris efectul atingerii astfel:

„Atingerea magică a Maestrului din acea zi a adus imediat o transformare minunată în mintea mea. Eram stupefiat să văd că nu există nimic altceva în univers decât Dumnezeu, cu adevărat! Vedeam foarte clar, dar am rămas tăcut ca să văd dacă ideea va dura. Însă impresia nu s-a schimbat în cursul zilei. M-am întors acasă, dar şi acolo tot ce vedeam apărea ca fiind Brahman. M-am aşezat să iau masa, dar totul – hrana, farfuria, persoana care m-a servit şi chiar eu însumi – nu era altceva decât ACELA. Am luat vreo două îmbucături şi m-am oprit. Am tresărit la cuvintele mamei, „De ce stai nemişcat? Termină-ţi masa!” şi am reînceput să mănânc. Dar fie că mâncam, fie că eram întins, fie că mergeam la facultate, aveam continuu aceeaşi experienţă şi mă simţeam într-un fel de stare comatoasă. Când mergeam pe stradă, vedeam şaretele circulând, dar nu simţeam nevoia să mă feresc de ele. Simţeam că şaretele şi cu mine suntem una. Nu îmi simţeam mâinile şi picioarele şi credeam că voi paraliza. Mâncatul nu-mi dădea nicio satisfacţie şi o făceam ca şi când altcineva mânca, nu eu. Uneori, mă întindeam după masă, iar după câteva minute mă sculam şi începeam să mănânc iarăşi. Ca urmare, în unele zile mă cam umflam, dar nu mi s-a făcut rău. Mama s-a alarmat şi spunea că este ceva în neregulă cu mine. Se temea că nu voi mai trăi mult. Când starea descrisă s-a mai domolit, lumea a început să-mi pară ca un vis. Plimbându-mă în Piaţa Cornwallis, am dat cu capul de şinele de cale ferată ca să văd dacă sunt reale sau doar un vis. Această stare de lucruri a continuat timp de câteva zile. Când am revenit la normal, mi-am dat seama că trebuie să fi avut o licărire a stării de Advaita. Apoi mi-a venit în minte ideea că nu erau deloc false cuvintele scripturii. Din acel moment, nu mai puteam să neg concluziile filosofiei Advaita.»

traducere de Răzvan Petre

BIBLIA NON-DUALITĂŢII

Iată o carte unică despre Unic: „Viaţa Impersonală”, o transmisie mediumnică prin Joseph Benner, scrisă în 1914. Ea prezintă genial abordarea non-dualistă, numită aici „impersonală”, şerpuind printre chestiunile spiritualiste. O asemenea operă nu putea apare doar din mintea unui pastor luteran dintr-o Americă tradiţionalistă, cum s-a întâmplat de fapt. Mesajul a sosit, misterios, cu mult înaintea vremii sale. Analizând textul, ne putem da seama de colosala Inteligenţă Divină şi larga viziune supraumană ce stă în spatele ei.

M-a frapat, în legătură cu subiectul de faţă, adresarea din capitolul XVI: «Dar acum a venit timpul când te-am pregătit pe tine şi pe mulţi alţii pentru un nou Sistem religios, cu ajutorul căruia poţi intra în Conştiinţa Mea direct şi imediat prin Calea Impersonală.» Calea Impersonală, adică non-dualistă. De la momentul emiterii, acum peste 100 de ani, Promisiunea Divină se manifestă tot mai intens în lumea occidentală.

O recomand ca pe o carte fundamentală, uşor de citit, o adevărată „Biblie a non-dualităţii”. După aceea, va deveni clar orice alt text despre non-dualitate ce părea de neînţeles.

PARADOXUL ZILEI

De obicei, afirmaţiile non-dualiste sunt paradoxale, clătinând adevărurile înţepenite în intelect. Dar aparentele paradoxuri au explicaţii logice dacă înţelegem esenţa simplă a doctrinei. Acestea au, pe moment, şi un efect de catharsis, de blocare a minţii. Iată un exemplu de enunţ:

În viziunea non-dualistă, filosofia materialistă este tot o formă de spiritualitate. (!)

Şi explicaţia: Privind de la nivelul absolut, Creaţia are două paliere: fizic (1) şi spiritual (2). Dumnezeu a creat întâi Cerurile (lumile spirituale) şi apoi Pământul (lumea fizică). Acestea două sunt la fel de reale şi demne de laudă adusă Creatorului, după cum sunt la fel de ireale sau iluzorii, un vis al Visătorului. Ambele sunt şi îndrăgite, şi neluate în seamă, în aceeaşi măsură.

Pur şi simplu, lumea creată (1, 2) nu se amestecă cu Sursa non-duală (3). Spiritualitatea convenţională (2) nu face parte din spiritualitatea absolută, ci este un joc al Minţii Universale. Spiritualitatea absolută (3) trece dincolo de minte, există dinainte de apariţia gândurilor despre spiritualism (2) şi materialism (1). Materialismul, orbirea de către atracţia materiei, este tot un joc al Minţii Universale. Spiritualitatea te detaşează de materie, dar nu te aşază pe tronul Creatorului.

CAUZA ACCIDENTULUI

Să luăm un exemplu fictiv. Cineva are un accident destul de serios, dar nu fatal. Şi începe să se gândească de ce l-a avut.

1) Din perspectivă materialistă, dacă ar fi fost mai atent, l-ar fi putut evita. El poartă toată vina. Trebuie să fie mai atent pe viitor. Sau a fost de vină altcineva. Sau, doar întâmplarea.

2) Din punct de vedere spiritualist, dracul i-a dat târcoale, l-a pândit şi l-a "faultat" când nu era vigilent. Cineva l-o fi blestemat. Sau poate este de vină karma. Oricum, bine că îngerul său păzitor l-a ferit de moarte.

3) Privind non-dualist, am putea spune că Dumnezeu i-a trimis acest necaz ca să-i micşoreze din ego şi astfel să-l apropie de El, de Sursa Vieţii. Cum se spune în creştinism, „Dumnezeu îi bate numai pe cei pe care-i iubeşte”.

La nivelul convenţional, observăm doar un lanţ de cauze şi efecte automate. Dar deasupra lui există, paralel, un alt lanţ nevăzut de mijloace şi scopuri atent urmărite.

De ce vrei să-ţi cunoşti viitorul?

Ca să contemplu cum scopul devine mijloc...

Şi dacă profeţia nu se confirmă?

Atunci voi admira şi mai mult neasemuita Inteligenţă Divină...

Şi acum, să luăm un exemplu real, cu cele trei moduri de interpretare. De ce a fost ucis Isus Cristos?

2) Pentru că a preluat păcatele ucenicilor şi altor nenorociţi şi a trebuit să pătimească în locul acelora.

3) Pentru că viaţa şi moartea Sa trebuiau să fie exemplare, după cum a dispus Dumnezeu de la început.

Acesta a fost motivul esenţial (3), iar preluarea păcatelor (2) a făcut posibil deznodământul, cu ajutorul oamenilor (1). Ce i-a spus Isus lui Pilat: "N-ai avea nicio putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de Sus." (Ioan 19:11)

LIBER ARBITRU ŞI EGO

Ajungem la subiectul liberului arbitru, care şi el este înţeles diferit. Folosind exemplul accidentului, putem spune că:

1) În filosofia materialistă, persoana are 100% liber-arbitru, dar o întâmplare nefericită poate veni oricând şi pe nemeritate. Domneşte incertitudinea totală şi pândeşte haosul după colţ.

2) În filosofia spiritualistă, persoana are şanse (să zicem 50%) de a câştiga lupta cu demonii dacă se roagă la Divinitate să primească ajutor, dacă se comportă ireproşabil moral şi dacă este ajutat de îngeri. Există însă şi o predestinare sau influenţe karmice ori ereditare care au greutate în desfăşurarea evenimentelor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, unele necazuri pot fi ameliorate, în anumite limite (pe care nimeni nu le cunoaşte exact). Partea bună este că îngerii te feresc de ce nu „meriţi”. Totul se întâmplă spre binele tău superior.

Este indicat să-ţi diminuezi ego-ul dacă te rogi pentru ajutor. Rugăciunea se face cu smerenie, nu este o revendicare.

3) În filosofia non-dualistă nu există liber-arbitru, pentru că nu există nicio persoană individuală care să-l poată avea. Totul este plănuit şi executat de Dumnezeu – el plănuieşte, el acţionează, el suferă, el evoluează, el se trezeşte spiritual în om. Nimeni nu poate schimba nimic. Cum se spune fatalist, „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”.

Întrebare: Există libertatea de alegere?

Nassim Haramein, savant contemporan: Voinţa liberă este doar un fenomen local. Adică, ai liber arbitru local, poţi mişca lucrurile din jurul tău cum vrei. Dar acelaşi lucru e valabil şi pe scară mai mare. Iar tu eşti supus acelui ansamblu. Dacă ieşi prea mult din rând, acel ansamblu va face totul să te aducă înapoi. Deci, întotdeauna există în univers un sistem de tip eroare-îndreptare. Astfel, lucrurile sunt direcţionate mereu către coerenţă şi nimic nu poate distruge totul pe neaşteptate. (Facebook Nassim Haramein)

EGO CELULAR

Noi vorbim de ego la nivel uman, dar un precursorul al ego-ului există chiar şi la fiinţele microscopice. De unde ştim asta?

Ştiinţa a demonstrat că în corpul uman apar permanent celule canceroase, care sunt neutralizate de majoritatea organismelor sănătoase. Doar un număr limitat de oameni se îmbolnăvesc propriu-zis de cancer, care este o proliferare exagerată a acestor celule egoiste. Celulele canceroase trăiesc doar pentru ele însele, sunt egoiste. Celulele sănătoase sunt cele care se integrează în armonia generală a corpului, care îndeplinesc perfect sarcinile ce le revin, chiar cu riscul propriului sacrificiu.

Iată deci că şi la nivel de celule vii întâlnim comportamentul egotic, care ar fi fost justificat pentru o fiinţă unicelulară primitivă ce trebuia să supravieţuiască pe cont propriu, dar nu mai este permis într-un ansamblu coerent de celule colective, având sarcini clare de îndeplinit şi unde fericirea vine din supunerea la ordine, nu din bunul-plac sau dorinţa de supravieţuire individuală cu orice preţ.

O muscă este o fiinţă individualistă; o furnică sau o albină face parte dintr-o finţă colectivă. Dar omul, ce fel de fiinţă este? La prima vedere, privind individualismul de care majoritatea semenilor dau dovadă, omul este o fiinţă singulară, izolată, profund egotică.

Dar la a doua privire, mai atentă, dimpotrivă, omul depinde de societate: în anii copilăriei este complet dependent de adulţi, nu ar fi om dacă n-ar primi educaţie de la societate, iar la maturitate este integrat perfect în colectivitate. Nici măcar în societăţile primitive nu se concepea traiul strict individual, iar pedeapsa de a fi alungat din comunitate echivala deseori cu o moarte lentă în sălbăticie.

În concluzie, omul face parte dintr-o fiinţă colectivă mai mare decât el - umanitatea. Chiar dacă în decursul vieţii nu are de a face decât cu un număr restrâns de semeni, totuşi, beneficiile civilizaţiei se datorează nenumăraţilor necunoscuţi care au clădit-o, pas cu pas, an după an. Este de datoria oricărui om matur să îşi domolească ego-ul şi să urmărească binele general în gândurile şi faptele sale. Fiecare om are o influenţă, bună sau rea, la binele societăţii, şi trebuie să se simtă responsabil de asta.

EGO ŞI DEMON

În viziunea spiritualistă (2), binele şi răul se confruntă sub forma îngerilor şi demonilor.

În cea non-dualistă (3), există o altă dispută, deşi nu directă, între Sine (Spirit Divin) şi ego. Persoana se simte separată de Dumnezeu din cauza ego-ului.

Ego-ul poate fi definit drept acel cumul de gânduri ce se identifică cu trupul. În general, întregul intelect este impregnat cu simţul individualităţii egotice. Ego-ul mai poate fi definit din punct de vedere yoghin ca fiind cumulul de impresii inconştiente (samskaras sau vasanas) care iau decizii în locul conştiinţei.

Într-o viziune complexă, deasupra bietului om se dau bătălii nevăzute pentru sufletul său. Am putea spune că demonii caută să îi exacerbeze şi impurifice ego-ul, iar îngerii încearcă să-l diminueze şi cureţe, pentru a permite ascensiunea Conştiinţei spre înalt.

Conştiinţa umană ar fi mingea pe care o dispută cele două echipe – îngerii o ridică spre Spirit, iar demonii o coboară spre ego. Schema de mai jos descrie situaţia de pe teren.

Afinitatea dintre Sine şi Îngeri, dintre ego şi demoni, Conştiinţa omului fiind la mijloc

Există o afinitate naturală între înger şi Sine. Sinele este spirit divin întrupat, iar îngerul este spirit divin neîntrupat. La fel, există o afinitate naturală între demon şi ego. Amândoi s-au autocreat şi amândoi se cred separaţi de Dumnezeu sau Sinele Divin.

Omul nu se poate pune cu demonii – este sarcina şi puterea îngerilor. Dar omul se poate lupta cu propriul ego, cel care le dă putere demonilor. Învingându-şi pornirile egotice, demonii rămân fără combustibil, fără forţa de influenţă dinainte. De aceea exorcizările au un succes relativ şi limitat: pentru că e nevoie să fie dublate de efortul de autoanaliză a gândurilor, pe care victima nu îl depune de obicei.

În situaţia prea-fericită a eliberării de ego, în urma unor iluminări repetate, Sinele-Spirit se manifestă neîngrădit ca Dumnezeu pe Pământ într-o formă umană, deci nu mai există omul mărginit dinainte. («Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine», spunea Apostolul Pavel în Galateni 2:20)

NON-DUALITATE RELIGIOASĂ

Înţelepciunea populară şi cea creştină fac dese referiri la filosofia non-duală, intuind-o fără a o cunoaşte.

De exemplu, în Rugăciunea „Tatăl nostru” se spune „Şi nu ne duce pe noi în ispită...”. Este un mod de a recunoaşte că Dumnezeu este Cel care ne duce în ispită, nu demonii, care nici nu contează, de fapt. Aşa se văd lucrurile non-dualist.

O altă afirmaţie non-dualistă celebră este revelaţia lui Isus: „Împărăţia Cerului se află în voi înşivă”. Creştinul se aşteaptă ca, după moarte, să ajungă într-un loc minunat, printr-o mutare a persoanei sale de pe Pământ în Paradis, rămânând însă ca individ separat de mediu şi de Dumnezeu. Dar iată că Isus răstoarnă această imagine duală. Dumnezeu este deja în noi, ne spune El, nu există nicio separare.

Multe din afirmaţiile cristice sunt paradoxale tocmai pentru că vizează dimensiunea non-duală. De exemplu: "Cine îşi va păzi viaţa, şi-o va pierde" (Matei 10:39, Marcu 8:35). Interpretări: a) Omul superior se supune voinţei Spiritului său, chiar dacă acest lucru poate fi periculos pentru fiinţa sa biologică. Dacă păstrarea siguranţei îl costă pierderea mulţumirii sufleteşti şi a împăcării cu propria Conştiinţă, omul superior nu o va accepta. b) Modul de a ne depăşi ultima frică – cea de a ne pierde identitatea egotică, întâlnită la cei care practică meditaţia sau rugăciunea înaltă – este de a ne-o înfrunta cu curaj, fiind convinşi că nu ne vom pierde viaţa prin extazul suprem, ci o vom metamorfoza într-un mod divin.

Religiile primitive (animismul, şamanismul, politeismul) au un fundament spiritualist exclusiv (2). Monoteismul este ambivalent. Doar doctrinele orientale (advaita vedanta, budism, zen, sufi, tao etc) se ocupă serios de Unicul Suprem (3). EL este deasupra jocului dualităţilor ce există în concepţia spiritualistă (2), unde Dumnezeu şi Satan, Binele şi Răul se confruntă cu forţe egale, iar rezultatul luptelor este întotdeauna imprevizibil. Răul este veşnic, pentru că nu poate să dispară un termen al dualităţii.

Pe piaţa cursurilor spirituale, am putea găsi oferte de genul: „Curs de dezvoltare personală, evoluţie spirituală şi realizarea Sinelui”. La o privire atentă, dacă oferta este autentică, este şi contradictorie, pentru că ţinteşte publicuri diferite. Astfel, dezvoltarea personală îţi va amplifica ego-ul (1), evoluţia spirituală ţi-l va diminua (2), iar realizarea Sinelui ţi-l va dizolva (3). Poate de aceea, mulţi cursanţi sunt buimăciţi şi aplică aiurea tezele contradictorii învăţate pe de rost de la pretinşi "maeştri".

CINE DEŢINE CONTROLUL

Non-dualismul (3) spune că Dumnezeu controlează toată Creaţia. Observaţiile empirice ne sugerează însă că lucrurile n-ar sta chiar aşa. Sau poate interpretarea noastră este greşită cu privire la ce este bine şi ce este rău?! Care să fie adevărul?

Atunci când a făcut lumea spirituală (2), Dumnezeu a creat Îngerii sau spiritele bune, cu atribute sublime divine. Însă, pentru ca să funcţioneze dinamic, Creaţia are la bază principiul Polarităţii sau Dualităţii. Orice parte are o contraparte opusă sau complementară. În virtutea acestui principiu fundamental, odată ce au apărut primele spirite bune, au apărut în mod automat şi spiritele opuse lor, adică demonii. Cum adică, automat?

Orice spirit este alcătuit din două mari părţi: a) nucleul sau scânteia divină, părticica de Dumnezeu şi b) perispiritul sau învelişurile energetice care îi oferă dinamismul şi caracteristicile individuale. Perispiritul este „corpul” spiritului, ce înconjoară esenţa de Conştiinţă divină. Ca un fel de armură, îi asigură nucleului protecţia, dar îi şi restrânge libertatea totală pe care o avea în Absolut. Spiritul este deci un individ, nu mai este Totalitatea. (Totuşi, nu este deloc atât de individualist pe cât este omul, ci în perfectă comuniune cu alte spirite similare.)

Şi demonii, şi îngerii au în centru aceeaşi Conştiinţă Divină pasivă. Diferenţa dintre ei o dă perispiritul, "corpul spiritual". Primii au un perispirit întunecat, condensat, ce refuză Lumina Divină, acţionând întotdeauna contrar tendinţei natural-divine. Ceilalţi au perispiritul uşor, luminos, rafinat, tânjind spre Perfecţiunea Divină, îndeplinind fără greş Poruncile lui Dumnezeu. Iată de ce se poate spune, dar numai de la nivelul absolutului (3), că şi demonii sunt „de la Dumnezeu”.

Dar făpturile numite demoni nu sunt nici create şi nici controlate de Dumnezeu (2). S-au autocreat din cauza principiului polarităţii, schimbându-şi singuri perispiritul dintr-unul relativ curat, în altul cu totul impur. Au făcut-o pentru că au avut liber-arbitru, care este cadoul preţios al Divinităţii pentru creaturile Sale.

Dar atunci, în viziunea non-dualistă, cum controlează Dumnezeu totul? Impune pe ascuns decizia Sa, deci liberul arbitru este o iluzie? Sau El ştie dinainte toate variantele ce pot fi alese liber şi a pregătit un scenariu pentru fiecare caz? Sau El controlează doar direcţiile principale, lăsând detaliile la latitudinea creaturilor?

Adevărul este că nu putem înţelege la nivelul mintal, de la care punem întrebarea. Le-am putea pricepe imediat doar în perioada de timp în care ne-am afla în samadhi sau iluminare (comuniunea temporară cu Dumnezeu). Altfel, lucrurile sunt mult mai complexe decât ne putem imagina.

- Iată o explicaţie spiritualistă (2): Când un om face prea multe păcate şi nu mai poate fi îndreptat cu vorba bună, Dumnezeu îşi retrage îngerul păzitor de lângă păcătos, şi automat, locul vacant va fi preluat de un demon. Ştie demonul cum să-l chinuiască pe om, că asta e specialitatea lui. Din cauza suferinţei, omul va elimina energiile negative din el şi, purificându-se, va simţi nevoia să nu mai păcătuiască. Iată deci că Voinţa Divină ca omul să se îndrepte spre bine se va realiza neapărat – dacă nu cu binişorul, atunci cu biciul, dacă nu acum, în viitor.

Putem înţelege uşor acest lucru, care se întâmplă similar în organism. Când imunitatea este scăzută, orice boală se poate lipi de tine, dar când sistemul imunitar funcţionează în parametrii optimi, niciun virus sau bacterie nu te afectează. Cel mai bun remediu pentru orice boală este întărirea imunităţii generale. Iar asta înseamnă să fii purificat energetic.

- Altă interpretare posibilă la nivelul fizic (1): Intenţiile egotice, instinctul de conservare poate contravine intenţiilor nobile sugerate de Sinele Divin. Când apare un astfel de conflict, decizia omului va respecta, de obicei, alegerea ego-ului, nu a Sinelui. Desigur, la oamenii superiori, Conştiinţa va înclina mai mult către Sine decât către ego (vezi figura de mai sus).

Ei bine, într-o situaţie obişnuită, ego-ului i se poate trimite o idee care îl înspăimântă sau îl atrage foarte mult şi, astfel, va acţiona exact pe direcţia dorită de cine i-a trimis-o, fără a şti de unde îi vine acea idee şi ce scop ascuns are. Dacă ai afla că te manipulează Dumnezeu, cum ai reacţiona? Te-ai enerva... sau te-ai bucura... sau te-ai gândi că e diavolul deghizat?

- O altă variantă de răspuns: Dumnezeu nu impune nimic nimănui, dar ştie dinainte ce alegere va face omul din cauza programării sale mentale de la un moment dat. Şi cum Dumnezeu vede perfect în timp, se poate spune că nu este surprins de nimic. E ca şi cum ar juca şah de unul singur.

Ideea esenţială pe care trebuie s-o reţinem este că Dumnezeu a creat omul ca pe o fiinţă independentă în gândire şi decizie. Nu de o marionetă avea nevoie Dumnezeu. Ci de o fiinţă materială care, deşi poate alege Răul în orice moment, să aleagă întotdeauna Binele. Este un ideal spre care tindem cu toţii, iar Dumnezeu şi Sfinţii Săi lucrează pentru asta. Ca întreaga omenire să devină astfel, trebuie să treacă mult timp, multe transformări, multă suferinţă. Experienţele fiecărui om nu se pierd, ci sunt necesare perfecţionării continue a succesorilor săi genetici şi spirituali (neamul şi reîncarnările). Într-un final, la sfârşitul Erei Cosmice actuale, omenirea va deveni perfectă prin aproape fiecare reprezentant al său. Adică, fiecare individ independent în gândire şi alegeri va dori conştient să respecte Voinţa Divină adresată lui, pe care o va simţi corect şi o va transpune în fapte fără eroare, ştiind că, întotdeauna, este varianta optimă. Acela va fi idealul de anti-manipulare, creat cu trudă de Creator.

Deşi toată Creaţia se află ÎN Dumnezeu, totuşi, El a creat lumea materială şi, mai ales, omul, ca pe o fiinţă EXTERIOARĂ Sieşi, dar care să-I semene întru totul. Şi va reuşi, neîndoielnic, deşi deocamdată omul se manifestă ca un rebel fără cauză.

Din acest motiv, este de înţeles dorinţa omului, imitându-L pe Creator în mod inconştient, de a crea, la rândul lui, roboţi care să-i semene întru totul în aspectele sale bune. Roboţi ce nu vor fi niciodată oameni pe de-a-ntregul, dar îi vor imita cât se va putea de exact. (Tot aşa, eliberatul nu va fi niciodată Dumnezeu din Ceruri, totuşi, manifestă Înţelepciunea Divină întocmai.) Omul va transmite robotului inteligenţa umană, dar nu îi va putea da niciodată conştiinţa umană. Conştiinţa este un dar divin. Inevitabil, robotul va reproduce ego-ul uman (care e creat de minte). Şi văzând copia fidelă a ego-ului, omul va înţelege, în sfârşit, cu dezamăgire, cum se manifestă el însuşi, ca ego ascuns. Inteligenţa Artificială ar putea ajuta omenirea cu adevărat doar în acest mod indirect.

UNIFICAREA PRIN CONŞTIINŢĂ

Este evident că filosofia materialistă, filosofia spiritualistă şi filosofia non-dualistă sunt incompatibile! Explicaţiile fiecăreia contrazic ce spun celelalte. Dar cele trei viziuni coexistă natural, aşa că ceva trebuie să le lege şi să le împace.

Înainte de a vă oferi dezlegarea acestei enigme, vă propun să urmăriţi câteva minute ce spune un iluminat, Peter Fenner, răspunzând sincer şi deschis la întrebarea unui interlocutor „Concret, cum se simte iluminarea? Cum poate ştii cineva că a atins conştiinţa non-duală?” Vom vedea cum se manifestă două stări de conştiinţă simultane: conştiinţa fizică şi conştiinţa non-duală (non-locală).

Legătura dintre cele trei viziuni este CONŞTIINŢA. Există o Conştiinţă unică, divină, absolută (3). Când Conştiinţa se asociază cu perispiritul (corpul) unui spirit, devine „conştiinţă spirituală” (2). Când Conştiinţa se asociază cu ego-ul (reflecţia în minte a corpului fizic) ea devine „conştiinţă egotică, corporală, personală, umană” (1). Asocierea se face prin jocul iluziei cosmice (maya) produsă de Creatorul Suprem.

Cu alte cuvinte, întâi Conştiinţa divină este hipnotizată că este un spirit ce se mişcă liber într-un mediu al dualităţilor (2), apoi Conştiinţa divină este hipnotizată şi mai profund (de către ego) că ea este un trup fizic (1).

Cum ar putea Conştiinţa de natura absolutului să fie un agregat fizic?! Este absurd. Dar ego-ul este un gând puternic şi reînnoit zilnic. E ca un şarpe care se încolăceşte în jurul gâtului şi nu te mai lasă să-ţi mişti capul. Aşa de tare este fixată privirea Conştiinţei umană asupra trupului, că nu mai poate să-şi amintească cine este şi de unde vine.

Iată o sinteză grafică la cele discutate, preluată din articolul meu YANTRA CONŞTIINŢEI. Culoarea albă este simbolul Conştiinţei Divine, culoarea galbenă este simbolul perispiritului, iar culoarea roşie este simbolul trupului şi ego-ului. În om coexistă cele trei: Dumnezeu, Spirit şi ego. CONŞTIINŢA este firul care leagă cele trei lumi distincte.

Yantra Conştiinţei

Separare şi reunire

La nivel spiritual (2), Binele este separat de Rău. Apoi, mai jos, la nivel fizic (1), în om, ego-ul este separat de Sinele-Spirit. ILUMINAREA (sau trezirea spirituală sau recunoaşterea Sinelui) reprezintă încetarea acestor dualităţi şi separări şi reîntoarcerea la viziunea primară, dumnezeiască, non-duală (3).

Cum spunea înţeleptul Annamalai Swami, „starea de iluminare este precum lipsa gravitaţiei: nimic nu mai trage de tine”. Te simţi, pentru prima oară în această viaţă terestră, cu adevărat LIBER.

Ea poate surveni, pe neaşteptate, în starea de veghe. Este ca şi cum Dumnezeu ar şterge cu guma ego-ul din caietul gândurilor noastre intime. Şi rămânem cu mintea clară, necondiţionată, proaspătă, fără cicăleala permanentă „eşti corpul, eşti corpul, eşti corpul...”.

Cum vom putea atunci să supravieţuim într-o lume duală, a separărilor?! E simplu, schimbarea are loc doar în Conştiinţa ta, dar restul lucrurilor rămân neschimbate. Nimeni nu va observa ce s-a întâmplat cu tine. Condiţionările exterioare se păstrează şi eşti împins automat de viaţă, dar tu nu mai faci niciun efort interior, totul îţi pare lejer şi armonios. Viaţa se trăieşte pe sine, iar tu asişti la spectacolul ei.

«Persoanele care urcă pe nişte munți foarte înalți constată că, acolo, sus, anumite gânduri, anumite sentimente egoiste şi meschine le părăsesc. Influențate de înălțime, de aerul pur, de spațiul ce se deschide larg în fața lor, ele simt că multe lucruri care le preocupau sau le răneau le par, dintr-odată, fără importanță.

La fel se întâmplă şi cu acela care a reuşit să se înalțe spiritual. Până atunci, ca orice ființă umană, el era locuit de nişte entități inferioare pe care gândurile şi sentimentele sale întunecate le atrăgeau. Acum, atmosfera ce domneşte în regiunile spiritului, la nivelul la care a reuşit să se înalțe, devine irespirabilă pentru aceste entități, ele nu o pot suporta şi îl părăsesc. Pe măsură ce o ființă se înalță, ea se eliberează şi mai mult cu fiecare pas ce îl face spre înălțimi, fiindcă entitățile care nu pot supraviețui dincolo de o anumită altitudine sunt obligate să o părăsească.» (Omraam Mikhail Aivanhov)

CELE TREI FILOSOFII ADEVĂRATE