< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Cele trei pronume fundamentale 🌐 Cele trei incertitudini fundamentale 🌐 Cei trei parametri variabili 🌐 Teorema nondualităţii
După filosoful integral Ken Wilber, la baza universului stau trei pronume: eu, noi şi el/ea. Este o deconstrucţie filosofică a gramaticii, cu un rol pur filosofic.
I. Primul pronume este EU şi este o experienţă personală ce nu poate fi pusă la îndoială.
II. Al doilea pronume ar fi „tu”, doar că tu nu exişti decât dacă te recunosc eu ca o fiinţă similară cu mine. Deci tu nu exişti decât în relaţie cu mine. Pronumele implict este NOI.
III. Al treilea pronume este EL/EA, adică un obiect separat de mine. Ken Wilber îşi bifurcă aici modelul. El spune că, de obicei, privim lumea obiectivă ca fiind formată din multe obiecte, deci pronumele implicit ar fi EI/ELE. Totuşi, în ultimul secol, gândirea umană a progresat şi a constatat că obiectele nu există individual, ci în sisteme, mai ales fiinţele vii. De pildă, este la ordinea zilei problema ecologică, care se bazează pe coexistenţa, simbioza şi hrănirea reciprocă a multor fiinţe vii diverse. Prin urmare, orice sistem complex poate fi considerat o singură entitate, uzând de pronumele el/ea.
Pe baza acestui raţionament, Ken Wilber a construit un model filosofic integral, constând în patru cadrane existenţiale. Cadranul individual interior, cadranul (I, „eu”, evoluţia psihologică), cadranul colectiv exterior (II, „noi”, evoluţia culturală), cadranul individual exterior (III sg., „el”, evoluţia organismului) şi cadranul colectiv exterior (III pl., „ei”, evoluţia socială). Foarte interesant!
În ceea ce ne priveşte, nu ne interesează bifurcaţia persoanei a treia în singural şi plural, aşa că ne vom limita la un model redus, cu numai trei pronume, pentru a justifica unele afirmaţii care vor urma.
< Sus >
Orice om are trei certitudini fundamentale: corpul (C), personalitatea (P) şi eul (E). Putem găsi o corespondenţă cu cele trei pronume, astfel: Corpul este, pentru mine, un obiect (III). Personalitatea este definită întotdeauna într-un context social, prin interacţiunea mea cu semenii (II). Numai eu nu am nevoie de nimic exterior pentru a mă convinge că exist (I). Eul este acel centru de observaţie şi centru de voinţă separat de restul lumii.
Din păcate, ne putem pierde toate aceste trei certitudini – de obicei, pe rând şi dacă le-a sosit timpul. Iar când ne pierdem o astfel de certitudine esenţială, suferim un şoc existenţial.
- Copilul mic nu ştie ce este moartea, până în clipa când se confruntă cu ea. La început, observă că jucăriile se strică, este o moarte a obiectelor. Apoi observă că animalele din jur mor. Din nefericire, unii copii au parte chiar de moartea unor membri ai familiei. Atunci suferă ei primul mare şoc existenţial, anume că trupul omenesc va muri.
Totuşi, nici copilul şi nici adultul nu-şi poate închipui cum va fi propria sa moarte, care va rămâne un simplu concept teoretic, deocamdată. Şi, de aceea, nici nu-şi prea bate capul cu asta.
Concepţia materialistă se bazează pe siguranţa existenţei corpului fizic. Ea consideră că, odată cu moartea corpului, orice experienţă încetează. De aceea, nici nu caută dovezi ale continuităţii vieţii după moarte. Din principiu, nu acceptă că viaţa poate exista după moarte, pentru că viaţa şi moartea sunt considerate noţiuni antagonice, care se anulează reciproc.
- Moartea începe să fie descifrată de concepţia spiritualistă. Ea dovedeşte că viaţa continuă după moarte, contrar experienţei comune. Spiritualismul postulează existenţa sufletului sau spiritului, care nu este atins de moarte, fiind format dintr-o materie invizibilă, impalpabilă, energetică. Prin definiţie, spiritul nu poate muri, pentru că este i-material, or numai ce este material se degradează şi moare. Materialiştii răspund că sufletul sau spiritul este doar o speculaţie provenită din teama omului de moarte.
Dacă materialismul se baza pe dovezi obiective, ştiinţifice (al treilea pronume, ELE, obiectele), în schimb spiritualismul se bazează pe alt tip de dovezi, pe mărturii sau observaţii ale unor semeni (al doilea pronume, NOI, oamenii).
Pe de-o parte, există fenomenul mediumnic sau de channeling, prin care unii oameni devin relee sau canale de transmitere a unor mesaje venite din partea altor entităţi invizibile, care se declară spirite sau sufletele unor oameni decedaţi. Avem încredere în afirmaţiile lor şi nu le considerăm ficţiuni sau fantezii.
Pe de altă parte, există fenomenul personalităţii multiple, în care prin acelaşi trup omenesc se perindă mai multe personalităţi distincte. O variantă a acestuia este fenomenul posedării, care nu se reduce la sfera religiei, ci are tot o conotaţie psihologică. Şi aici vorbim de încrederea în realitatea acestui fenomen. Excludem posibilitatea ca pacienţii chinuiţi de asemenea entităţi (poate chiar rude apropiate) să joace un teatru ieftin, mai ales că au totul de pierdut.
Atunci când devenim convinşi de spiritualism, suferim al doilea şoc existenţial şi anume nesiguranţa personalităţii. Deşi unele comunicări spiritiste ne fac oarecum pe plac, afirmând că personalitatea rămâne intactă după moarte, totuşi numeroase alte mesaje ne spun că nu este chiar aşa, ci că spiritul are o personalitate universală, compusă din personalităţile tuturor încarnărilor precedente. Spiritul nu este doar fostul om, trecut în invizibil, ci are propria viziune divină, mult superioară.
Desigur că nu toţi oamenii ajung la viziunea spiritualistă. Se pare că este nevoie să parcurgă nişte trepte evolutive până când să fie convinşi de o asemenea concepţie, mai abstractă.
- Un număr mic dintre cei aflaţi deja în etapa spiritualistă vor suferi al treilea mare şoc existenţial: dispariţia eu-lui sau ego-ului, cum i se mai spune în spiritualitate. Conform concepţiei nondualiste, eul este o iluzie. La fel cum spiritualismul a eliminat iluzia materialistă că viaţa se încheie odată cu moartea corpului, tot aşa nondualismul elimină iluzia spiritualistă că viaţa înseamnă senzaţia de eu sau conştiinţa de sine.
Nondualismul nu este o simplă filosofie. El se fondează pe o trăire directă, numită iluminare sau trezire spirituală. Faptul că unii discută despre acest fenomen la modul ipotetic sau filosofic, aşa cum facem şi noi aici, este cu totul altceva. Nimeni nu ar discuta despre aşa ceva dacă n-ar fi existat deja pe lume numeroşi mistici, iluminaţi, maeştri cu mare prestanţă morală, care au mărturisit acest adevăr. Adevărul este că „eul” este o simplă senzaţie, precum celelalte simţuri (văzul, auzul), şi că putem trăi foarte bine fără acest simţ. Ba chiar, mult mai bine. Este incredibil. Dar la fel de incredibil li se părea şi materialiştilor că ar putea exista ceva numit suflet sau spirit.
Se pare că există o evoluţie în gândire şi simţire. Materialismul este o simplă credinţă empirică, bazată pe simţuri şi mai puţin pe gândire. Spiritualismul are o componentă de credinţă, dar pleacă de la nişte revelaţii, de la trăirile directe ale unor semeni de-ai noştri. Nondualismul este, în primul rând, trăire mistică, iar unii dintre discipolii unor maeştri spirituali o iau ca pe o credinţă spirituală. Prin urmare, constatăm o punere crescătoare a accentului de la credinţă la trăire directă.
< Sus >
Plecând de la cele trei certitudini, care devin pe rând incertitudini, să considerăm următoarea structură a omului fizic: Corp + Personalitate + simţul de „Eu”. Deci parametrii fundamentali sunt: C=1, P=1, E=1.
După moarte, ce rămâne? Când sufletul ajunge în lumea astrală (desigur, fără Corp), Personalitatea i se purifică şi rămâne doar cu fragmente din ea. Conştiinţa de sine care continuă neschimbată după moarte este simţul de „Eu”. Parametrii sunt: C=0, P=½, E=1.
Corpul fizic creşte, se dezvoltă, se degradează şi moare. Personalitatea umană se formează, se maturizează şi se optimizează mereu. Simţul Eu-lui apare pe la vârsta de un an şi jumătate şi poate dispare oricând în timpul vieţii (aşa numita „trezire” sau „iluminare”). Ulterior, Corpul îşi continuă degradarea firească. De asemenea, nu există niciun motiv pentru care Personalitatea unui iluminat să nu mai evolueze în continuare.
Deci, în cazul iluminării, Corpul şi Personalitatea rămân intacte, dar dispare simţul de „Eu”. Cum s-ar spune, rămâne fără ceea ce se înţelege de obicei prin suflet „individual”. Parametrii sunt: C=1, P=1, E=0.
Aceste concluzii sunt girate de cele trei concepţii esenţiale amintite: materialismul, spiritualismul şi nondualismul. Iată sinteza parametrilor în următorul tabel:
| Girant | Corp | Personalitate | Eu |
| Materialism | 1 | 1 | 1 |
| Spiritualism | 0 | ½ | 1 |
| Nondualism | 1 | 1 | 0 |
Pot exista şi alte concepţii filosofice care să dea alte valori celor trei parametri de bază: C, P, E.
De pildă, setul (C=0, P=0, E=1) ar fi concepţia spirituală ce consideră că Dumnezeu este un fel de Eu, o Conştiinţă de sine universală. Acest fapt este negat de iluminaţi şi mistici. Dumnezeu sau Absolutul nu are deloc caracteristicile unui eu, nu este personal. Dumnezeu este impersonal.
Sau, setul (C=0, P=1, E=1) ar fi concepţia simplistă, conform căreia, după moarte, sufletul decedatului rămâne cu aceeaşi personalitate.
Există concepţii chiar şi mai primitive, care afirmă că după moarte, inclusiv corpul rămâne acelaşi şi va învia cândva în aceeaşi formă, dar purificat. Acest ar corespunde cu setul de parametri (C=½, P=1, E=1).
< Sus >
Dintre toate cele de mai sus, iese în evidenţă concepţia nondualistă, singura în care E=0.
Conform acesteia, când omul îşi pierde simţul eului, devine limpede că toată mulţimea de corpuri şi personalităţi sunt nişte simple celule ale imensei Fiinţe universale pe care o numim Creaţie sau Natură sau Univers. Există o unică Fiinţă, iar noi suntem celulele Sale. Nu există mai mulţi, ci doar Unu. Poate că aţi mai auzit spunându-se în învăţăturile spirituale: „Eu sunt una cu întreaga Creaţie”. În lucrările mele, am tradus „Oneness”, din limba engleză, prin Unime.
Ecuaţia care sintetizează acest adevăr ar fi: ∞ = 1 (multitudinea este, de fapt, Unime)
Mai mult chiar, prin această iluminare mistică se percepe clar că Creaţia este simultan şi Creatorul, care însă este un vid absolut, neantul. Creatorului i se mai spune Vidul sau „Emptiness, Nothingness, No-thing”. Deci Creaţia şi Creatorul sunt unul şi acelaşi. De aici provine afirmaţia mistică: „Eu sunt Dumnezeu”.
Ecuaţia, foarte stranie şi neintuitivă, ar fi: 1 = 0 (totul este nimic şi neantul este, simultan, tot ce există aparent)
O revelaţie a iluminării nonduale este că Creaţia nu este produsul Creatorului, ceea ce înseamnă că aceste denumiri sunt înşelătoare şi chiar incorecte! Dimpotrivă, cei doi coexistă în veşnicie, precum două feţe ale aceleiaşi monezi. Iată însă care este diferenţa: Creatorul este stabil, constant, iar Creaţia este instabilă, în continuă mişcare şi schimbare. De aceea, se spune că este iluzorie, în sensul că, deşi există, nu o putem fixa la o anumită formă, ne scapă mereu printre degete. În schimb, Creatorul absolut nu are nicio formă şi astfel ne putem baza ferm pe realitatea sa eternă şi invariabilă.
Această realitate totală se numeşte NON-DUALITATE (în sanscrită, a-dvaita). Denumirea provine din faptul că realitatea creată este unitară – adică non-duală şi, implicit, non-multiplă. Şi putem merge mai departe: realitatea necreată nu este ceva, nici măcar unu, ci vacuitate, gol, neant.
Iar marele paradox este că, prin iluminare, realitatea creată este percepută simultan cu realitatea necreată. Unii denumesc această realitate totală „Neverything” (totul şi nimic) sau, pur şi simplu „This” (tradus de mine prin Asta, cu majusculă).
În sinteză, iată teorema Nondualităţii:
Când E = 0 ⇒ ∞ = 1 şi 1 = 0
< Sus >
Răzvan A. Petre
12 august 2022