<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


CHESTIUNEA CAUZALITĂŢII

de Răzvan-Alexandru Petre

Nondualismul afirmă că legea cauzalităţii este iluzorie. Într-un mod misterios, cauza este corelată cu efectul, ceea ce ne dă impresia că efectul urmează automat cauzei. Este un joc divin perfect.

Şi cauzalitatea inversă – de la scop la mijloc – este doar aparentă. Aparent, "întâmplarea" este mijlocul care duce la îndeplinire scopul Divinităţii. De aceea, oamenii spirituali caută semnificaţii în toate întâmplările şi coincidenţele, încercând să le ghicească scopul.

Doar că aparenta curgere a evenimentelor este falsă, fiindcă nu există timp; în realitate, curgerea e încremenită, iar apa este piatră! Cauza şi scopul sunt cele două iluzii care ne fac sandviş, între trecut şi viitor.

* * *

În general, toate regulile au şi excepţii, iar aceste excepţii sunt indicii că ceva e găunos în toate regulile descoperite de oameni în natură sau în societate. Hai să luăm clasicul exemplu cu fumatul.

Medicina spune că fumatul provoacă mari probleme pulmonare. Pe de altă parte, mai auzi pe ici-colo că „tata-mare a fumat toată viaţa şi a murit la 90 de ani, sănătos tun”. Da, este o invalidare a legii cauzalităţii, din punct de vedere teoretic. Totuşi, nu te baza pe asta şi să te aştepţi la o bună sănătate dacă vei continua să fumezi, din punct de vedere practic! Invalidările filosofice vin când şi unde nu te aştepţi, nu stă în puterea oamenilor să contrazică legea cauzalităţii.

Nondualismul vorbeşte despre acauzalitate, dar iluminaţii nu se comportă contrar legilor cauzalităţii. Ei văd Adevărul, dar nu-l pot demonstra, fiindcă Sursa a decis ca oamenii să fie total supuşi acestei iluzii. Doar Ea poate decide să-şi invalideze singură legile în unele ocazii. Şi nici măcar nu e o decizie conştientă, fiindcă Sursa nu e o persoană separată de Creaţie, ci este Totul. Atunci, cine decide? Totalitatea, adică nimeni.

surealism 

* * *

Nondualismul spune că nu există liber-arbitru. "Eul" este doar un comentator de pe margine, care doar are impresia că face şi drege, dar deciziile vin din inconştient. Inconştientul nu-i vreo entitate, ci doar o denumire savantă dată necunoscutului, care nu explică nimic. Neuroştiinţele au demonstrat ştiinţific că senzaţia eu-lui că decide este întotdeauna decalată cu o secundă în urma deciziei deja luate în "inconştient".

Oamenii religioşi susţin că, fără religie, omenirea s-ar prăbuşi în imoralitate, căci oamenii n-ar mai avea nicio frână în a-şi dezlănţui firea animalică. Nondualiştii au altă părere.

Nu religia creează oamenii buni. Ei aşa sunt, pur şi simplu. S-ar putea chiar susţine că oamenii răi nu se îmblânzesc dacă devin religioşi, ci pot deveni dogmatici şi inchizitoriali. Ba chiar şi oamenii buni pot deveni dogmatici prin religie, fiind astfel pervertiţi, în loc să fie salvaţi. În general vorbind, toţi oamenii manifestă atât binele, cât şi răul, diferind doar proporţia şi contextul.

Toate aparentele individualităţi sunt create de o Inteligenţă impersonală, care atribuie fiecărui om un rol de jucat în această piesă cosmică. Din această perspectivă, religia şi spiritualitatea fac şi ele parte din jocul cosmic, dar nu salvează pe nimeni cu adevărat, fiindcă nu există nimeni în pericol. Totul e un scenariu, cu toate detaliile, care creează aparenţa unor cauzalităţi, inclusiv liberul-arbitru şi aparenta binecuvântare oferită omenirii de religie şi spiritualitate.

Numai că această perspectivă nonduală depăşeşte orice imaginaţie şi rade din temelii tot ce ştie omul, orice principiu filosofic, moral, religios cu care era familiarizat. E cam greu de înghiţit...

* * *

Spuneam mai devreme că nondualiştii sunt indiferenţi la aspectul egotic, la defectele personale. Dar nu în sensul că le încurajează! Iluminatul este foarte natural, iar dacă ceva îl deranjează, va reacţiona spontan, dar în limitele personalităţii sale anterioare. Nu va ieşi din tiparele personalităţii sale, dar nici nu se va supune orbeşte unor reguli convenţionale, dacă sunt aberante. Deci nu-l deranjează nici propriul ego (ceea ce îi scandalizează pe oamenii spirituali!), dar nici ego-ul celorlalţi (dovedind o imensă toleranţă, care este o mare virtute spirituală!). E normal ca nondualismul să intrige şi să producă confuzie, fiind ambiguu sau ilogic. Îl poţi înţelege doar dacă îl studiezi. Dar studiul nu garantează iluminarea...

Iluminatul îl vede pe Dumnezeu în toţi semenii, inclusiv în cei mai nenorociţi. De fapt, nici nu vede persoane, ci unica Prezenţă. I se spune „Prezenţă” fiindcă nu e o Persoană, cum pretind teologii. În spiritualitate, întotdeauna se vor venera anumite persoane considerate „sfinte”, ca reprezentanţi locali ai desăvârşitei Persoane universale.

Dimpotrivă, Dumnezeu este impersonal în nondualism şi venerarea oricărei persoane ar fi o naivitate. Totuşi, se recunoaşte faptul că El se manifestă şi personal, apărând ca entităţi binevoitoare sau răuvoitoare. Şi asta face parte din Jocul cosmic. Iar dacă doreşte, iluminatul poate onora şi preţui unii învăţători sau maeştri, căci nimic nu-i interzice să exprime o astfel de atitudine mai „spirituală”.

Nondualiştii se focalizează asupra aspectului impersonal al Sursei. Sursa manevrează tot ce există, în absolut toate amănuntele. Numai Sursa există, iar tot universul este corpul său. De aceea, vedem deseori minunate coincidenţe sau miracole sau inteligente aranjări de situaţii. Nu e vorba de inteligenţa unei Persoane, ci sunt mişcări instinctive ale Unicei Prezenţe. Instinctul Sursei ne apare ca o gigantică Inteligenţă.

Deşi cuvintele „inteligenţă” şi „persoană” sunt mai apropiate de gândirea umană, ele nu au niciun înţeles când ne referim la Creaţia universală sau la Creator. Creaţia se manifestă inteligent, dar nu e inteligentă, fiindcă Creatorul nu are calităţi personale, cum ar fi inteligenţa. Toate calităţile Sursei nu au opus, deci nu seamănă cu ce cunoaşte omul.

Sursa sau Absolutul divin este simultan, inteligent şi iraţional, plin de compasiune şi crud, măreţ şi umil, abundent şi sărăcăcios etc. Ceea ce echivalează cu a spune că Absolutul nu are nicio calitate.

De pildă, calitatea „impersonală” este greu de imaginat şi, mai degrabă, noi o asemănăm cu neviul, cu obiectele. Orice organism viu ne pare a avea un centru de comandă, pe care spiritualitatea îl numeşte „suflet”. Ei bine, nondualismul neagă existenţa sufletului individual. Sufletul este doar o aparenţă, la fel ca şi cauzalitatea sau ca spaţiul-timp. Toate sunt iluzii.

Această creaţie iluzorie este ca vibraţia unui punct fără dimensiune. Toate dimensiunile multiversului sunt concentrate în acest punct adimensional. Dar cum am putea pricepe asta?!...

Nu-i aşa că-i mai uşor să credem poveştile spirituale?! Doar că orice iluzie va fi urmată de o deziluzie, la un moment dat, poate chiar mâine. Asta-i soarta comodităţii în gândire.

< Sus >

Ordinea este un caz particular al haosului

Nondualiştii spun că nu există liber-arbitru, nu există spaţiu-timp, nu există cauzalitate. Par nişte afirmaţii absurde pentru cine nu a avut revelaţia nondualităţii. Dar sunt absolut clare pentru cei iluminaţi sau eliberaţi de eu sau treziţi nondual. Se cască astfel o prăpastie între trăirea comună şi cea nonduală.

Să luăm un exemplu. Ştiinţa cercetează acţiunea chimicalelor asupra organismului uman şi astfel s-au născut medicamentele de sinteză. Efectele lor sunt indubitabile, deşi cam aceleaşi vindecări se pot obţine prin placebo, adică autosugestie. De fapt, placebo este cea mai uluitoare descoperire a medicinii, dacă stăm să ne gândim. Şi atunci, de ce omenirea cheltuie atâţia bani şi energie pe soluţii complicate, când ar putea folosi puterea minţii?

Bună întrebare! La prima vedere, oamenii caută certitudini, iar legile fizicii şi chimiei ni le oferă. Medicamentele par a fi soluţii consistente, pe când psihologia este alunecoasă. Şi totuşi, am putea investi mai mult în transformarea psihicului în medicament, prin antrenarea minţii oamenilor. De ce nu o facem?

Pentru că omenirea este setată pe paradigma materialistă. Pur şi simplu, s-a lipit de ea şi nu se poate desprinde, deocamdată. După ce va epuiza toate posibilităţile de explorare a acestui mod de cunoaştere, abia atunci se va schimba paradigma. Nu ţine de voinţa câtorva entuziaşti, chiar dacă se strâng în piaţă să protesteze împotriva Big Pharma.

* * *

Este imposibil să demonstrezi că nu există cauzalitate, fiindcă întreaga iluzie cosmică se bazează pe această aparenţă. Însăşi ideea de demonstraţie sprijină ideea de cauzalitate. Cel mult, poţi primi revelaţia cum stau lucrurile în realitate. Totuşi, există şi vagi indicii, pe care am tot încercat să le prezentăm cititorilor.

De ce ne străduim să facem asta? Fiindcă, şubrezind ideea de cauzalitate, ne apropiem rapid de revelaţia nonduală. Bine, asta sună ca şi cum revelaţia ar putea fi înduplecată de o acţiune personală. Or tocmai susţineam contrariul, că acţiunile nu sunt cauze determinante, ci doar corelaţii cu efectele pe care par a le produce.

Reluăm întrebarea: de ce ne chinuim să demonstrăm logic tezele nondualiste, care nu sunt deloc logice? Pentru că, pe lângă nevoia de certitudini, omul obişnuit mai simte şi nevoia de a avea dreptate. Poate că vrem să dovedim că nu pierdem timpul scriind şi citind despre nondualism, ci e o chestiune foarte serioasă. 😊

Totuşi, ca cititori, aveţi tot dreptul să vă îndoiţi, fiindcă nondualitatea sfidează bunul-simţ. Este chiar normal s-o faceţi. Problema este că, prin trezirea nonduală, se vădeşte că „bunul-simţ” este un fals absolut. Abia atunci încep bătăile de cap. 😊

Partea bună este că, după iluminare, dispare nevoia de certitudini şi nevoia de a avea dreptate. Iluminatul se obişnuieşte cu necunoscutul, fiindcă totul este de neînţeles. De asemenea, nu simte nevoia să aibă dreptate, fiindcă nu există niciun adevăr absolut, ci numai poveşti personalizate.

Şi totuşi, găsim nondualişti, aparent iluminaţi, care susţin sus şi tare o anumită poziţie sau poveste. Oare nu contravine asta nondualităţii? Bineînţeles că este ilogic (dar cine spune că viaţa-i logică?!). Nondualitatea nu se limitează, ci cuprinde toate punctele de vedere. Dar în acelaşi timp, permite exprimarea lor pe rând, deci, într-un fel, se autolimitează.

Şi cine contestă dreptul cuiva de a susţine orice idee sau doctrină?! Poate numai cel care crede că iluminaţii trebuie să gândească şi să se poarte numai într-un anumit fel, standard, uniform. Dar şi acest critic face parte din infinitatea de exprimări ale nondualităţii, aşa că trebuie îngăduit şi el.

* * *

Revenind la exemplul cu medicamentele şi placebo, oricât am stăpâni legile chimiei, vindecarea ţine de un palier superior, biologic, unde nu cunoaştem chiar totul. Iar esoteriştii spun că, mai presus de biologic, se află etericul, de unde vine energia vindecării fizice. Şi mai sus se află alte energii subtile, care influenţează etericul. Astfel, cauzalitatea se întinde la nesfârşit pe scara către Dumnezeu. În final, decidentul suprem este El. Acolo e cauza princeps a tuturor fenomenelor, în acel punct fără dimensiune.

< Sus >

Cauza princeps

Spiritualitatea şi religia susţin că Dumnezeu e separat de Creaţia Sa. În acest caz, ce concluzie vom trage?

În Creaţie, acţionează legea cauzalităţii în mod natural. Dacă Dumnezeu ar dori să corecteze cursul firesc al lucrurilor, va trebui să oprească legea pe segmentul unde vrea să modifice ceva. Practic, legea cauzalităţii şi voinţa divină s-ar contrapune şi ar putea acţiona numai alternativ – când una, când cealaltă. Şi, desigur, s-ar perinda neîntrerupt, fiindcă Dumnezeu are mereu ceva de obiectat, ceva de transformat. Ar fi ca doi fierari care bat aceeaşi nicovală unul după altul şi în ritm, fiecare cu ciocanul lui. Cam asta s-ar întâmpla, după mintea omului religios. Ar fi mare agitaţie în Ceruri, nu acea linişte mult-sperată.

Însă cauza princeps uneşte cauzalitatea şi atotputernicia divină. Ele nu sunt separate, ci una şi aceeaşi. Dumnezeu e totuna cu Creaţia, conform nondualismului. Iar dacă tot universul e o singură Fiinţă, ea îşi este sieşi cauză şi efect. Ceea ce observăm noi, local, drept „cauzalitate” este doar o frântură din mişcarea naturală a Fiinţei universale.

Prin analogie, când ne mişcăm trupul, aparent, mişcarea membrelor e cauzată de trunchi sau invers, însă „cauza princeps” este intenţia de a ne mişca. Aşa este şi cu viziunea noastră îngustă asupra cauzalităţii. Ne focalizăm pe nişte efecte locale şi le căutăm cauzele, dar şi acele cauze sunt efecte altor cauze subtile şi tot aşa, până la cauza princeps.

Dar cauza princeps cum apare?

Se produce de la sine, fără reguli, absolut liber. Fiindcă asta înseamnă „princeps”, că nu e influenţată de nimic. Deci toată cauzalitatea aparentă este un efect al haosului. Cauzalitatea se manifestă numai în Creaţie, dar nu afectează Necreatul, care este haosul atotputernic. Ordinea este un caz particular al haosului, Creaţia este o stare particulară a Libertăţii absolute. Iar Creaţia nu diferă de Creator, deci ordinea nu diferă de haos.

Greu de priceput...

cauza princeps

Gândind după paradigma cauzală, dualistă, fiecare efect local este rezultatul unei cauze anterioare, care, la rândul ei a fost efectul unei alte cauze şi mai îndepărtate temporal, şi tot aşa, în retrospectivă, până la cauza princeps. Oamenii de ştiinţă consideră Big Bang drept originea universului. Dincolo de Big Bang, ştiinţa e în beznă totală.

Nondualismul propune o altă paradigmă, care seamănă cu viziunea ştiinţifică cuantică. Fizicienii cuantici au aflat că particulele subatomice apar şi dispar în „spuma cuantică”, într-un ritm ameţitor, imposibil de măsurat. Această „spumă cuantică” este neantul sau vidul creator. Iluminaţii apercep în mod similar lumea, ca fiind foarte subţire, diafană, ţâşnind din nimic precum sar şi pocnesc boabele de porumb de floricele, cu o frecvenţă inimaginabilă. Deci tot ceea ce vedem apare şi dispare în fiecare clipă, neavând nicio consistenţă solidă, ţâşnind din neant şi creând aparenţa unei curgeri continue, conform legilor cauzalităţii. Îţi stă mintea în loc, efectiv!

Deci există o cauză unică, iar toate efectele i se datorează în mod direct, astfel că aparenta multitudine de efecte din întreg aparentul spaţiu-timp formează, de fapt, un efect unic, unitar. Nu există cauze intermediare, ci doar noi facem nişte corelaţii mentale care ne dau această impresie. Nu există nici spaţiu, nici timp, care sunt tot nişte aparenţe.

Evident că paradigma nondualistă este absolut nepractică, inutilă pentru viaţa de zi cu zi. Ea nu poate înlocui paradigma cauzală, dualistă. Singurul ei „rol” este să ne arate adevărul meta-fizic, dacă ne interesează. Totuşi, poate conferi căutătorului spiritual o anumită relaxare şi odihnă, o liniştire după îndelungatul efort de autoperfecţionare.

Cum poate fi dovedită paradigma cuantică? Nu trebuie dovedită, e suficient să fie intuită, apercepută. Iar în cazurile cele mai „fericite”, ea este trăită direct, prin iluminare sau trezire nonduală. De fapt, abia atunci îşi dovedeşte avantajele, care pot fi, oarecum, simţite indirect şi de ceilalţi oameni din jur. 

Răzvan A. Petre
27 decembrie 2023

< Sus >

Comentariul Laurei

Era odată un miriapod care dansa uimitor, şi toţi erau uimiţi de farmecul şi minunatul dans autentic, necontrolat, dar magic, natural.

O muscă căreia îi era ciudă că toţi îl lăudau, s-a gândit cum să îl încurce, însă în aşa fel încât să nu îi dea impresia că îi pune beţe în roate. Aşa că i-a spus: "Magicule miriapod, dansul tău este uimitor şi extraordinar, însă poţi te rog să îmi spui şi mie: la mişcarea a 31-a, cu ce picior începi şi ce picior urmează?"

Miriapodul nu se gândise niciodată la asta şi a început să numere ca să vadă ce vine întâi şi ce urmează. Şi aşa, miriapodul nu a mai dansat niciodată, prins în numărare şi observare. Musca îşi atinsese ţelul...

Ce vroiam să arăt este că Magicul nu este un efect, iar cauza nu duce la vreun efect decât pe tărâmul mentalului. Doar mintea vede cauză-efect, căci ea crede în timp, deci cercetează şi observă doar cadrul poveştii/visului.

Totul există şi nu există simultan. Cum asta?

Totul există doar ca Nondualitate, iar dualul/timpul/ cauza-efectul etc. nu există; şi totuşi există în iluzie/poveste/vis.

Când urmărind efectele, realizăm că dăm peste alte efecte, camuflate ca fiind cauzalitate. Iar când se renunţă la a crede în efecte şi nu se mai caută cauza (ce nu poate fi percepută mental), rămâne Ceea ce este ca fiind total Acauzal şi aperceptibil; timpul neexistând, efectul şi cauza sunt UNA.

Doar UNA există, chiar Hristos spunând "Eu şi Tatăl UNA suntem" adică nici Eu, nici Tatăl nu există, ci doar UNA. Această Prezenţă nu poate fi arătată, nu poate fi numită, localizată, omisă, îmbunătăţită, însă doar EA există... Restul sunt iluzii, efemerităţi, vise, poveşti etc..

Nimic rău sau bun... doar ASTA , acauzală,mereu proaspătă şi nouă, ce nu urmăreşte nimic, doar este... mereu ceea ce este...

Cauză-efect înseamnă timp; dar timp nu există, end story, end game... Şi totuşi... Enjoy! însă fără identificare cu ceea ce nu este.

Laura Averchi, 27 decembrie 2023