<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


CIRCUMVOLUŢIUNI NONDUALISTE

de Răzvan-Alexandru Petre

 Nondualism, nu nondualitate  icon  Ateism, spiritualism, nondualism  icon  Iluminarea e singura dovadă a nondualităţii  icon  Absolut versus relativ  icon  Trezire/iluminare spirituală/nonduală  icon  Eliberarea  icon  Miezul fierbinte al nondualismului  icon  Turiya 

Nondualism, nu nondualitate

Nondualismul e suma ideilor despre nondualitate. E tot un „-ism”, un concept mental. Uneori cuprinde şi metode care se bănuieşte că pot dresa mintea umană să se dea la o parte din calea afirmării libere a nondualităţii în fiinţă. E numai o bănuială...

De fapt, nimeni nu poate oferi o iniţiere în nondualitate, chiar dacă unii o pretind (budismul hinayana, zen-ul japonez, dzogchen-ul tibetan, advaita vedanta, sufismul islamic etc.). Totuşi, este perfect posibil ca nondualitatea să se manifeste spontan şi în cadrul unor practici spirituale nondualiste. De ce nu?!

Unii invocă nondualismul ca motivul unor performanţe mentale yoghine. Alţii iau ca bază nondualismul în conjuncţie cu practici de psihoterapie. Dar nondualismul per se este doar o pură aspiraţie către nondualitate.

Nondualitatea este Totul, este Sursa, este Vidul, este Absolutul, este Veşnicia, este Iubirea necondiţionată, este Pacea, este Unul fără secund. Dar nici măcar aceste cuvinte n-o pot defini. Cum ar putea nişte cuvinte născocite de o minte duală să descrie non-dualitatea?!

Chiar şi denumirea-i înşelătoare. Nondualitatea nu este opusă dualităţii. Gândirea obişnuită a omului este dualistă, în perechi opuse (lumină-întuneric, pozitiv-negativ, bine-rău etc.). Dar această dualitate este doar o distorsiune a percepţiei corecte, cea nonduală. Iar nondualismul nu vorbeşte decât despre îndepărtarea acestor ochelari deformanţi, care să permită vederea clară, lucidă.

În final, se dovedeşte că ochelarii ăştia nici n-au existat: totul a fost doar o iluzie apărută de niciunde fără niciun rost. Şi, la fel, revenirea la claritate nu este un scop în sine. Căci nu există niciun scop în nimica. Ce scop să aibă nimica?!...

nothing takes time

«Ia timp să înţelegi nimica» (proverb zen)

< Sus >

Ateism, spiritualism, nondualism

Nondualismul e a treia cale a gândirii filosofice esenţiale. Primele două sunt ateismul şi spiritualismul, care se contrazic de milenii în încercarea de a explica lumea şi viaţa, pornind de la premise opuse. Oare ce-ar mai putea adăuga nondualismul?! Nimic. Nimicul.

Nondualismul doar explică de ce lumea şi viaţa nu pot fi explicate până la capăt. Anume, pentru că ele se ivesc din nondualitate, care este ilogică, iraţională, un mister deci. Într-un fel, anulează atât ateismul, cât şi spiritualismul. În alt fel, este o culme a lor, căci ambele caută fundamentul absolut, deci indică (involuntar) spre nondualitate.

Pentru că se consideră singurul responsabil, ateul îşi întăreşte voinţa. Spiritualistul pune toată responsabilitatea pe umerii lui Dumnezeu, căruia îi cedează propria sa voinţă. Nondualistul însă afirmă cu totul altceva, anume că nu e nimeni responsabil, fiindcă nu există chiar nimeni. Deci însăşi ideea de voinţă personală este un fals, o iluzie. Radical, nu?!...

Fiecare cale are un răspuns la marea frică: moartea. Ateul spune că moartea e ca un somn adânc, unde dispare orice, deci n-ai de ce te teme. Spiritualistul spune că după moarte urmează o altă viaţă, mai uşoară şi mai frumoasă şi mai bună, deci n-ai de ce te teme.

Nondualistul spune că „tu” deja nu exişti, ci eşti doar o senzaţie sâcâitoare şi un gând obsesiv, aşa că moartea este un nonsens. Frica de moarte este teama unui gând repetitiv ca nu cumva să nu mai fie gândit. Cât de hilară frică! Toţi iluminaţii au trecut prin moartea „eu-lui” iluzoriu şi ne mărturisesc umorul acestei drame: ceea ce nu există se teme să nu dispară...! 😊

Spiritualiştii îi acuză pe nondualişti că ar fi atei. Ateii îi acuză pe nondualişti că ar fi mistici. Dar dacă te-ai lovit de limitele ateismului sau te-ai plictisit de promisiunile spiritualismului, poate că eşti copt pentru a treia cale. Poţi deveni nondualist de îndată, fără a mai aştepta iluminarea...

< Sus >

Iluminarea e singura dovadă a nondualităţii

Trezirea mistică sau iluminarea nonduală este o trăire de care au parte unii oameni, puţini deocamdată. I-am putea spune o trăire „specială”, dar ei susţin că este „starea naturală” a tuturor. Este o mutaţie de conştiinţă care face posibilă aperceperea nondualităţii. Aceasta nu poate fi demonstrată fizic şi nici filosofic, ci doar trăită direct.

Şi nu e percepută prin simţurile fizice sau prin al şaselea simţ, mintea. Este „apercepută” printr-un simţ necunoscut. Nimeni nu ştie că are acest simţ decât în clipa când el se trezeşte spontan. Asta-i iluminarea. Mai corect spus, dispare senzaţia de eu, cu care eram atât de obişnuiţi. Avem cu toţii acest simţul al eu-lui, care însă nu este necesar trăirii, ci un fel de apendice încă neextirpat.

Dispariţia eu-lui, iluminarea este o trăire stranie, fără echivalent în nimic altceva şi de aceea nici nu poate fi descrisă. Dar este atât de reală, încât lasă în umbră lumea şi viaţa aşa cum le cunoaştem îndeobşte. De aceea i se şi spune „iluminare”.

Pe baza mărturiilor celor iluminaţi a luat naştere nondualismul, care hrăneşte mintea cu nişte adevăruri relative ceva mai apropiate de Absolut. Totuşi, privit din nondualitate, chiar şi nondualismul este ridicol şi incomplet. Nu faceţi un idol din el!

iluminarea

< Sus >

Absolut versus relativ

Iluminarea este atingerea Absolutului. Dar El n-are nimic în comun cu imaginarea Lui pe când îl căutai în cadrul relativului. Ştiinţa şi spiritualitatea caută Absolutul, pe căi diferite. Dar cine descoperă Absolutul prin iluminare îi va dezamăgi pe foştii colegi de căutare. Fiindcă aperceperea Absolutului desfiinţează atât ştiinţa, cât şi spiritualitatea.

Absolutul nu are nicio aplicaţie practică în cadrul relativului. Singurul său sfat (ilogic şi inutil) este să „nu mai cauţi, fiindcă ai găsit deja”. Orice fel de căutare este un simptom al neîmplinirii, or, eşti deja complet.

Dar ca să încetezi orice căutare, tot ar trebui să faci un efort, ba încă unul mare. Nondualitatea e însă lipsa naturală a oricărui efort. D-aia n-ai nicio şansă s-o găseşti căutând-o.

Într-adevăr, e o dilemă fără ieşire...

sensul vieţii, în chiloţi

„Învăţătorul nondualist” este un oximoron. Iluminatul n-are ce învăţa pe nimeni, fiindcă nu ştie nimic în plus. Absolutul nu oferă nicio ştiinţă, niciun merit, nicio comoară. Şi totuşi, adepţii nondualismului sunt atraşi magnetic de cuvintele absurde ale iluminaţilor, simţind că se apropie cumva de Absolut. Însă nu-i nicio garanţie, ci doar o nădejde relativă. Absolutul este deja totul, inclusiv căutarea Lui. Inclusiv negăsirea Lui.

Apare un calm interior odată cu iluminarea. O uşurinţă de a primi orice ţi-ar aduce viaţa, bun sau rău. Un fel de detaşare duioasă, nedispreţuind realitatea relativă. Şi cum ai putea dispreţui ceva, orice, când simţi totul a fi iubire?!

Apare lejeritate şi umor, fiindcă vezi clar cât de relativ e TOT ce există, deci neimportant. Căci absolutul NU există concret, ci e nimic, gol, neant. Dar singurul real, deci important.

Apare şi singurătate. Pentru că Unicul este singur, fără relaţii.

Haide, fii sincer, chiar te interesează nondualismul?!...

< Sus >

Trezire/iluminare spirituală/nonduală

Imensa majoritate a nondualiştilor sunt foşti căutători spirituali. Au petrecut ani şi decenii printre religii, guru-şi, ashramuri, metode şi căi, căutând reperul absolut şi împlinirea spirituală, orice ar fi însemnat ea. La un moment dat, au obosit tot învârtindu-se în cerc şi prin cercuri.

Nondualismul le comunică ceva care poate fi insuportabil sau poate fi mângâietor: că toată căutarea lor „spirituală” nu e decât un ego mascat şi că nu diferă de căutarea materialistă de bani, faimă, plăceri etc. Toate sunt căutările ego-ului. Fiindcă acesta, prin definiţie, este neîmplinit, tânjeşte mereu după altceva. Munceşte din greu pentru a-şi realiza un vis, iar după câteva ore sau zile de la împlinire, începe să se gândească la următoarea realizare. Eul nu poate avea niciodată pace. Dar tânjeşte după pace şi atunci face ceea ce ştie să facă: o caută. A verificat de nenumărate ori că „numai cine caută găseşte”.

eu sunt iluminat

Ei bine, nondualismul spune altceva. Anume că iluminarea nu-i nimic altceva decât moartea. Moartea eu-lui, desigur, nu moartea corpului. Corpul-minte continuă să-şi vadă de viaţa lui. Doar eul trebuie să moară pentru a găsi împlinirea mult-visată. De aceea, nu poţi atinge idealul, fiindcă dispari tu, cel care l-a visat. Şi totuşi, abia atunci idealul absolut este realmente atins... dar de către nimeni. Ditamai dilema...!

Cei preocupaţi de spiritualitate au auzit de multe ori despre trezire sau iluminare, în diverse contexte. Oamenii au diverse păreri ce înseamnă aceste cuvinte şi le dau înţelesuri proprii. Să încercăm o mică sinteză.

TREZIREA SPIRITUALĂ ar fi o experienţă paranormală sau o trăire beatifică metafizică, interpretată de obicei ca întâlnirea cu Dumnezeu. Ea apare ocazional şi marchează de multe ori începutul unei căutări spirituale. Este încercarea de a retrăi acea minunată experienţă, eventual, păstrând un comportament ireproşabil sau practicând meditaţii sau vizitând maeştri şi înţelepţi etc.

ILUMINAREA SPIRITUALĂ ar însemna posibilitatea omului de a reproduce la dorinţă acea trăire beatifică. Cei care reuşesc această performanţă se autointitulează „iluminaţi”, fiind foarte mândri de superioritatea lor. La aceştia, eul personal nu dispare, ba chiar sunt convinşi că evocarea trăirii apare tocmai prin eforturi personale.

TREZIREA NONDUALĂ înseamnă moartea eu-lui pentru o scurtă durată de timp. Se poate întâmpla o dată sau de mai multe ori. Şi ea marchează debutul căutării nondualităţii, din care individul a gustat puţin.

Merită spus că nondualitatea nu este o experienţă, şi totuşi, trezirea nonduală pare o experienţă de neuitat, pe care individul o relatează ca pe un eveniment crucial şi tainic al vieţii sale. De fapt, ce se întâmplă este că, imediat după revenirea eu-lui la comandă, el încearcă să interpreteze ce tocmai s-a petrecut, şi atunci creează spontan o poveste, evident subiectivă. El ţine minte povestea şi aceasta devine „experienţa mea cu nondualitatea”. Unii au scris multe cărţi doar pe baza unei singure experienţe de acest tip. Alţii s-au proclamat „iluminaţi”, însă fără a fi decât treziţi.

ILUMINAREA NONDUALĂ înseamnă moartea definitivă a eu-lui, corpul-minte rămânând în starea naturală, în care trăirile şi comportamentul sunt nefiltrate de ego. Totuşi, ea nu este starea supremă, ci abia începutul unui alt drum. De data asta, însă, drumul se parcurge de la sine, fără un drumeţ.

Iluminarea are, cel puţin, două efecte radicale: perceperea unităţii lumii şi perceperea aspectului său iluzoriu.

< Sus >

Eliberarea

Odată cu iluminarea, cu pierderea „persoanei-entitate” care te credeai, se porneşte procesul de întruchipare a iluminării, de manifestare tot mai plenară a nondualităţii în corpul-minte. Nivelul mai avansat se numeşte, într-un mod arbitrar, eliberare. Se spune că cel eliberat, dar încă viu, este instrumentul pur al lui Dumnezeu, el reuşind să facă perfect Voinţa Divină în orice.

Se observă că, după dispariţia eu-lui personal (iluminarea nonduală), rămân o mulţime de tipare mentale, de obiceiuri comportamentale, de blocaje involuntare, de condiţionări psihice. Unele dintre ele sunt incompatibile cu noile energii trezite în corpul-minte. De aceea, sunt treptat înlăturate, purificate, în mod automat. Este la fel de adevărat că ele pot fi îndepărtate şi anterior iluminării, prin (auto)analiză psihologică, iuţind astfel procesul ulterior de întruchipare.

Cel care observă aceste transformări benefice este corpul-minte. Nu el le provoacă, ci doar le constată şi le suportă. Fiecare iluminat, pe lângă propria personalitate unică, are şi un parcurs post-iluminare diferit, astfel că fiecare are altă poveste de întruchipare a nondualităţii.

Iar eticheta de „eliberat” nu şi-o pune el, ci cei din jur, care, din obişnuinţă, simt nevoia să clasifice iluminaţii după ranguri şi capacităţi. Este un obicei nepotrivit în acest domeniu. Chiar dacă există diferenţe, ele îi privesc direct pe cei implicaţi. Nouă nu ne rămâne decât să-i respectăm şi să-i admirăm pe toţi, şi să ne apropiem mai mult de cei cu care rezonăm. E doar o chestiune de preferinţă personală, nicidecum de ierarhie.

eliberarea 

În concluzie, în funcţie de context şi de individ, trezirea şi iluminarea pot avea semnificaţii diferite. Oricum, ele desemnează nişte experienţe sau stări aparte, paranormale sau metafizice, pe care mulţi alţi căutători spirituali le vor căuta şi ei, sub vraja povestirilor. Pe de-o parte, căutătorul spiritual ştie că marea încununare înseamnă diminuarea sau pierderea eu-lui personal; dar pe de altă parte, speră că „el” va fi, totuşi, atunci prezent ca să trăiască triumful marii realizări a Sinelui.

Nondualismul însă îi comunică tranşant entuziastului spiritual să nu se păcălească singur. „Realizarea Sinelui” nu e deloc o realizare, ci o „derealizare” a iluziei. Lucrurile revin la matcă, ceea ce nu e pe placul eu-lui, pentru că îl elimină complet.

Iată deci că e destul de greu pentru un om neiluminat şi netrezit să reziste în mediul nondualist. Nu are nicio motivaţie să rămână aici. Decât dacă transformă nondualismul într-o mândrie spirituală cu care să-şi afirme superioritatea. Sau dacă devine un misionar nondualist, pilonul unei viitoare religii. Sau dacă continuă să aştepte vreun miracol, prin contactul cu iluştrii iluminaţi. Deşi vorbeşte explicit de ştergerea ego-ului, nondualismul poate deveni uşor hrană pentru ego. Rămâne de văzut care pe care îl va devora...

Şi totuşi... în ciuda aparentei sale aridităţi, mulţi rămân atârnaţi în aer de craca nondualistă, legănaţi de cântecul tăcut care îi linişteşte, le transmite o energie caldă, optimistă, amuzantă, înţeleaptă, simplă. Pur şi simplu, nu mai vor nimic altceva, aici se simt Acasă, aici vor să moară...

< Sus >

Miezul fierbinte al nondualismului

miezul fierbinte al nondualismului

În miezul fierbinte al nondualismului se întâlnesc iluminaţii asumaţi cu publicul lor, format din aspiranţii la iluminare şi liber-cugetătorii.

< Sus >

Turiya

Tradiţia vedantică împarte stările de conştiinţă umană în: starea de veghe, starea de vis şi starea de somn profund fără vise. Aceasta din urmă este cea mai fericită dintre toate, fără de care omul nu şi-ar recupera puterea şi pofta de viaţă. La aceste trei stări obişnuite, înţelepţii antici au mai adăugat a patra stare, turiya, trăită numai de oamenii iluminaţi.

Ce este turiya?

Dacă starea de veghe şi cea de vis apar însoţite de o conştiinţă-de-sine (eul), starea de somn profund este de total inconştienţă. Ei bine, în continuarea acesteia, turiya este la fel de inconştientă de sine. Iluminaţii moderni o numesc condiţia naturală, lipsită de „eu”.

Practic, diferenţa ar fi că somnul profund apare zilnic într-un aparent individ, pe când turiya este fundamentul tuturor creaturilor, este Vidul creator universal. Deşi este inconştientă de sine şi iraţională, turiya creează toată această Viaţă plină de zbucium şi inteligenţă.

Poate vă întrebaţi cum poate fi inteligentă şi iraţională, în acelaşi timp? Se întâmplă asta când inteligenţa este răspândită. Un exemplu din lumea animală este redutabila inteligenţă a caracatiţei, cea mai deşteaptă dintre nevertebrate. Sistemul ei nervos este conţinut 1/3 în creier şi 2/3 în cele opt tentacule, astfel că, într-un fel, are 9 creiere.

Prin analogie, inteligenţa universului este răspândită în toate formele de viaţă, şi nu doar în cele cu creier bine dezvoltat. Desigur, apar şi centre de inteligenţă, cum ar fi omul sau elohimii, dar universul per ansamblu nu este coordonat de un creier gigant. El se auto-organizează după tipare fractalice (de la minus infinit la plus infinit, pe aceeaşi structură repetată la toate scările). Din acest motiv, evoluţia este posibilă, teoretic, la infinit, fără a atinge nicio culme, doar reiterându-se fractalic.

Putem compara fiinţa umană cu o plantă care creşte în solul fertil numit turiya. Rădăcina sa ar fi somnul fără vise, din care răsar la suprafaţa solului mai multe frunze numite: starea de veghe, starea de vis şi alte posibile stări de conştiinţă modificată (hipnotică, somnambulică, psihedelică etc.).

turya 1

În fiecare moment, fiinţa umană (reprezentată de frunzele aeriene) este hrănită cu seva venită din solul inconştienţei. Cu alte cuvinte, somnul profund este prezent în toate celelalte stări de conştiinţă, doar că liniştea sa este acoperită de gălăgia acestora. Turiya este omniprezentă în toate creaturile în fiecare clipă, nebăgată în seamă.

De fapt, nici nu poate fi observată, fiindcă este neant, nimic, vid. Este mult prea simplă pentru mintea complicată a creaturii umane. Deşi este percepută inconştient, ea nu poate fi obiectivată, fiindcă n-ai de ce s-o apuci, n-ai ce să remarci la ea. E ca moartea. E chiar moartea absolută... Dar din ea creşte viaţa încontinuu. Oare cum poate ieşi viaţa din moarte?!... E un mister absolut.

* * *

Să încheiem analogia. Spuneam că iluminarea înseamnă dispariţia conştiinţei de sine, a senzaţiei de eu. În acest caz, planta umană rămâne aceeaşi, îşi continuă toate vechile activităţi, hrănită de aceeaşi sevă dinainte, doar că frunzele îşi pierd culoarea personală. Fiinţa umană preia culoarea de la turiya. Devine complet impersonală. Face numai Voia Domnului în toate; acţiunile sale nu mai au un făptuitor, ci totul „se face” prin ea. Devine pacea; mânia sa e plină de pace, tristeţea sa e plină de pace, gândurile sale sunt pline de pace. Dar e o pace subterană, nevăzută, doar uşor bănuită. La suprafaţă, planta pare aceeaşi. Abia când o culegi, îi simţi gustul de rai.

turya 2

Este un mister indescifrabil

cum, din non-spaţiu şi a-temporal, apare spaţiul şi timpul;
cum, din acauzalitate, apare cauzalitatea;
cum, din singularitate, apare multitudinea;
cum, din vid, apare creaţia;
cum, din absolut, apare relativul;
cum, din impersonal, apare persoana;
cum, din inconştienţă, apare conştienţa de sine...

Răzvan A. Petre
4 aprilie 2024

< Sus >

Comentariul Laurei

Pornind de la "orice fel de căutare este un simptom al neîmplinirii", am scris un text folosind comparaţia starea naturală de sănătate vs febră.

«Despre CEEA CE ESTE s-ar putea spune că este... starea naturală a EXISTĂRII... La acest "ceea ce este" nu i se poate adăuga nimic, nu se poate îmbunătăţi şi nici nu i se poate lua. ASTA / VIUL VIEŢII este mereu expresia pură şi neacoperită a Absolutului - acel zero de dinaintea unului, vidul absolut sau eterna absenţă.

Folosind cuvintele limitate, pot spune că CEEA CE ESTE e "starea de sănătate armonioasă", iar identificarea cu gândul "eu" este "FEBRA". De ce spun asta?

Deoarece "eul" este cuprins mereu de FEBRA de a face, febra căutării, febra mişcării, caută şi nu ştie ce, delirează şi îşi imaginează, este deconectat de la "real" şi, cuprins de febră, călătoreşte şi cunoaşte în lung şi în lat iluzia separării, călătoreşte în visul numit "viaţa mea".

Indiferent dacă "cineva" este sănătos sau are febră, VIUL VIEŢII este prezent, nu lipseşte, nu este atins de nimic. Dar, prin comparaţie, "sănătatea" ne lasă să ne bucurăm de ceea ce este, iar "febra" nu ne lasă să ne bucurăm de ceea ce este. Însă CEEA CE ESTE suntem, adică VIAŢA.

Starea naturală de sănătate ar fi caracteristică ABSOLUTULUI în care VIAŢA înfloreşte nestingherită. Totuşi, fiind libertate infinită, este permisă şi "un pic de febră", adică dezvoltarea iluziei că ar exista o separare în ASTA, care călătoreşte în lung şi în lat prin iluzie, în povestea numită "VIAŢA MEA", cuprinsă de febră şi părându-i că "febra" este în tot. Febra căutării sensului, febra învăţării, febra mişcării şi a devenirii, febra acumulării de obiecte etc... Acest vis conceptual este plin de febră.

Şi totuşi... ce minune... ce magie... "febra" nu durează la infinit. Ce începe se şi termină... Aşa cum povestea a apărut, ea se şi termină când identificarea cu gândul "eu" dispare. Şi sănătatea redevine iar caracteristica VIEŢII ca impersonalitate, înflorire spontană directă şi organică în ACUM, luând efemera formă de ASTA. Şi bucuria este AICI, viaţa bucurându-se de ea însăşi, impersonal, magic şi de nedescris...

În linii mari, VIUL VIEŢII neatins de nimic doar EXISTĂ, însă starea de sănătate "bună" reprezintă bucuria lui A FI şi vacanţa continuă a vieţii. Iar "febra" este doar identificarea iluzorie cu povestea/visul şi călătoria în lung şi în lat pe tărâmul ei, gustând şi simţind ceea ce nu este real ca fiind real... Un simplu "gust pe limbă", deşi, pentru personaj, totul pare atât de real şi de greu...

RELAX...! "Ceea ce este" este deja SUBLIM şi indescriptibil şi nimic nu lipseşte din el... ASTA este tot...»

Laura Averchi, 7 aprilie 2024