< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Motto: Cel mai important subiect pe care ar trebui să-l discute toate persoanele este că nu există nicio persoană. (Wei Wu Wei)
La nivelul corpului-minte, există gânduri şi emoţii, care par a fi conştientizate şi controlate parţial de un aparent observator intern, sau ego-ul. Freud îi spunea „supraego”, dar este acelaşi cu eul din spiritualitate sau conştiinţa-de-sine. Este cel care pune frână la impulsurile inconştiente, care filtrează ideile şi îşi reprimă emoţiile. Dar eul este un set de filtre, nu o entitate conştientă. Există însă un martor tăcut care observă observatorul, numit şi atenţie pură.
Cine este cel conştient, atunci, observatorul sau martorul?
Conştienţa diferă de ego (conştiinţa-de-sine). Conştienţa sau atenţia este una dintre caracteristicile Conştiinţei (alte patru i le-am prezentat în articolul „Aspectele Conştiinţei”). Eckhart Tolle îi spune Prezenţă, dar este acelaşi lucru cu simpla atenţie per se, impersonală, pură.
Când nu eşti atent – ceea ce se întâmplă frecvent şi, oricum, nu poţi cuprinde cu atenţia tot spectrul senzaţiilor – nu înseamnă oare că Conştiinţa ratează o parte din experienţa umană?
Conştiinţa umană este marea Conştiinţă universală, dar îngustată la o gamă foarte redusă de percepţii. Deseori, ea nu este conştientă de nimic, cum ar fi în somn, sau nu este atentă la ce se petrece în jur, fiind „cu mintea aiurea”. Deci conştienţa umană are o cuprindere foarte limitată, din naştere. Exact asta înseamnă experienţa umană: să ratezi multe lucruri, trăind intens altele câteva.
Dacă însă m-aş putea ridica, măcar o clipă, la nivelul Conştiinţei divine, aş constata că nu am ratat nimic şi nu am ce regreta. Prin fiecare om care trăieşte experienţe diferite, M-am îmbogăţit permanent. Un singur om nu poate trăi toate lucrurile posibile, dar omenirea, per ansamblu, poate. Şi asta sunt Eu, ca şi Conştiinţă divină: toţi oamenii şi chiar mai mult. De aceea, Mă bucur de bucuria altuia şi Mă întristez alături de cel trist. Toate sunt propriile Mele experienţe...
Conştiinţa umană nu devine altceva prin iluminare. Rămâne între aceiaşi parametri. Omul iluminat nu se poate muta în pielea persoanei de alături, nu ăsta este efectul pierderii eului. Ar fi chiar foarte incomod. Sănătatea mintală se poate păstra doar între limitele normale ale corpului-minte.
Conştiinţa universală creează totul şi cuprinde totul, dar tot Ea a creat nişte straturi, ca nişte site tot mai dese, pe unde Ea se scurge, ca apa. La fiecare nivel, Conştiinţa infinită devine nişte stropi tot mai mici şi mai mici, prin efectul sitelor succesive. Dar Ea nu se divide decât aparent, doar privind de la nivelul respectiv. Deci, aparent, Conştiinţa infinită devine foarte mărginită la nivelul uman, din cauza minţii limitate, a vasului care o cuprinde. Iar în cazul iluminării spirituale, mintea începe să simtă că are un Stăpân, de unde până atunci, ea era stăpânul corpului.
Figura: Unica Conştiinţă se divide în fragmente tot mai fine, pe măsură ce coboară ca frecvenţă. Dar indiferent de vasele în care curge, întotdeauna rămâne o unitate de conştiinţă (aceeaşi apă albastră).
Să detaliem puţin despre forma vaselor, adică mintea. Cu cât ne apropiem de Divinitate sau Conştiinţa absolută, mintea devine tot mai abstractă. În timp ce animalele nu gândesc decât la concret, la ce văd şi simt, oamenii au dezvoltat gândirea abstractă, independentă de vederea nemijlocită a lucrurilor.
Conform unor studii de psihologie, gândirea abstractă are 4 faze: 1) Fragmentarea non-obiectivă, 2) Deconstrucţia, 3) Bi-dimensionalitatea, 4) Non-figurativitatea. Ele sunt reprezentate ingenios şi amuzant în filmul de animaţie „Inside Out”.
Iată secvenţa despre gândirea abstractă:
youtube.com/watch?v=YZ-geVMR_Jw
Aici, gândirea abstractă este considerată ciudată, distructivă şi incontrolabilă. Ceea ce chiar poate fi, dacă nu este stăvilită de către Conştiinţă.
Făcând o paralelă cu clasificarea teosofică a planurilor subtile, gândirea concretă este specifică planului astral, primele trei faze ale gândirii abstracte corespund planului mental, iar faza non-figurativă este specifică planului cauzal. Această ultimă fază este cea mai apropiată posibil de Conştiinţă. Poate că aşa vom intui cumva cam ce şi cum ar fi vidul Conştiinţei...
< Sus >
* * *
În cazul demenţei senile sau altor tulburări psihice grave, omul trăieşte permanent într-o halucinaţie, a pierdut contactul cu realitatea. Ce profit are Conştiinţa dintr-o astfel de existenţă larvară?
În cazul demenţei senile, conştiinţa umană trăieşte parţial într-o irealitate. Am putea însă, la fel de bine, spune că nu mai împărtăşeşte consensul privind realitatea cu restul oamenilor „sănătoşi”. Dar este şi asta o experienţă interesantă pentru Conştiinţa de nivel superior. I se spune Sinele Superior (Conştiinţa spirituală, în figura de mai sus), pentru a-l deosebi de sinele uman restrâns. Dar este aceeaşi Conştiinţă, privind de pe niveluri diferite.
Orice tulburare psihică nu diferă prea mult de ceea ce se întâmplă cu oamenii hipnotizaţi în scop de divertisment: şi ei trăiesc într-o altă realitate, temporar. Este un alt fel de experienţă.
Realitatea comună, aşa cum o împărtăşesc toţi oamenii, este totalmente o creaţie a creierului. Asta spune ştiinţa. În creier este tăcere deplină şi întuneric. Totuşi, într-o mică zonă cerebrală ajung semnale electrice de la organele de simţ şi acolo se formează aparenta „realitate exterioară”. Ea este, de fapt, interioară, fiind produsul creierului fiecăruia. Este o adevărată minune că ni se pare „obiectivă” şi independentă de creier!
Chiar dacă conştiinţa umană nu pare să tragă niciun profit dintr-o boală psihică, totuşi, la un nivel superior, Conştiinţa se pare că este mulţumită, inclusiv cu acest handicap. De fapt, la acel nivel, Ea este mulţumită de tot binele, ca şi de toate relele care se întâmplă oamenilor. Şi nu este vorba de un soi de sadism, ci de dorinţa inocentă de a experimenta viaţa în toate valenţele sale. La nivelul Conştiinţei absolute, nu se întâmplă realmente NIMIC NICIODATĂ, aşa că orice eveniment de la nivelele inferioare este o surpriză, un spectacol, o încântare.
Unii oameni au percepţii extrasenzoriale sau puterea de a manifesta fenomene paranormale. Nu înseamnă oare că aceştia au câştigat mai mult decât ar fi câştigat prin trezirea spirituală, când conştiinţa rămâne restrânsă la nivelul obişnuit?
Există, desigur, şi posibilitatea ca mintea umană să urce un nivel sau mai multe, şi atunci să poată vedea realitatea din cu totul alte perspective, mult lărgite, „paranormale”. Asta se întâmplă la moartea clinică sau prin dedublare astrală sau în meditaţia avansată etc. Totuşi, acestea rămân nişte experienţe ocazionale, nu sunt specifice vieţii de zi cu zi. Au limitele lor, indiscutabil. Iar „câştigul” nu este niciodată personal, ci Conştiinţa absolută câştigă o nouă experienţă, ca un divertisment gratuit, fără scop şi fără efecte grave.
Iluminarea sau eliberarea se referă la o stare permanentă fără de ego, fără acea contracţie energetică separatoare. Atunci Conştiinţa sau Prezenţa rămâne forţa dominantă a fiinţei. Nu că n-ar fi existat şi înainte, ci era mascată de puterea filtrelor egotice. (Paradoxal, Prezenţa înseamnă, de fapt, o absenţă, absenţa eu-lui, care umple lipsa resimţită de eu.) Conştiinţa sau atenţia pură ţine sub control reacţiile automate ale minţii-corp, în lipsa ego-ului dinainte. Am putea spune că îşi întăreşte legătura cu nivelurile superioare ale Conştiinţei, deşi această legătură există dintotdeauna.
Nu câştigi nimic prin iluminare, ci pierzi. Devii mai simplu şi, paradoxal, chiar mai eficient. Mintea egotică, fiind atât de complicată, îşi pune deseori singură piedici. Acum nu mai există îndoieli, ci impulsuri intuitive întotdeauna corecte.
Corecte din care punct de vedere?
Conforme cu intenţia sau planul Conştiinţei infinite. Acest plan ni s-ar putea părea absurd sau de neînţeles şi am putea să nu fim de acord cu el. La nivelul nostru, strict uman, am decide, poate, că altă variantă ar fi cea „corectă”. Şi poate că nici nu există un plan minuţios elaborat, aşa cum ne-am aştepta, ci este un impuls spontan...
De fapt, Conştiinţa nu trăieşte în timp, aşa că totul se întâmplă simultan. Dacă nu s-ar întâmpla totul simultan, Conştiinţa nici n-ar mai dori, poate, să experimenteze viaţa concretă, căci ar fi făcut-o deja în imaginaţie, când a pus la cale toată planificarea cosmică. Ce rost ar avea să vadă exact aceeaşi epopee de două ori?! Ar fi plictisitor pentru o Conştiinţă atât de creativă... Deci nu. Timpul e doar o înscenare necesară eu-lui.
Oricum ar fi, de multe ori, putem verifica faptul că alegerile Conştiinţei au o înţelepciune, o viziune care bate mult dincolo de orizontul limitat al omului, aducând viitorul în prezent. Cu condiţia să ia decizii în locul ego-ului, când ne ascultăm intuiţia superioară.
Există şi o intuiţie inferioară?
De multe ori, suntem supuşi imboldurilor corporale, generate de tiparele mentale, comportamentale, emoţionale etc. Este o supunere în faţa unor impulsuri inconştiente inferioare. Adevărul este că avem în noi potenţialul de a ne schimba oricând şi radical, dacă ar fi în interesul Conştiinţei s-o facem. Intuiţia vine de altundeva, de la supraconştient.
Totuşi, în practică, este un exerciţiu aproape imposibil să distingi inconştientul de supraconştient, fiindcă conştientul este atât de mărunt şi neputincios. Acest mic conştient este tributar filtrelor egotice. Abia prin dispariţia ego-ului, puternicul inconştient poate fi dominat de şi-mai-puternicul supraconştient.
Dispare acel „ego-arbitru” care modera după cum îl tăia capul jocul dintre cele două mari forţe. Era şi acela un spectacol interesant. Dar după iluminare, jocul continuă fără arbitru, mult mai direct, mai viu, mai sălbatic, mai liber. Şi, desigur, fără liber-arbitru.
Cei treziţi spiritual recunosc că nu există şi n-a existat niciodată vreun liber-arbitru, fiindcă nu există şi nu a existat niciodată un eu cu adevărat. S-ar putea chiar înlocui expresia „liber-arbitru” cu echivalentul „ego-arbitru”. 😀
Oamenii preamăresc conştiinţa-de-sine şi responsabilitatea pe care o au. Oare chiar atât de neputincios să fie eul conştient?
Slăbiciunea eului conştient este demonstrată fără dubiu de divertismentele prin hipnoză. În numerele de spectacol, hipnotistul, după ce suspendă eul conştient, îi comandă „victimei” de ocazie să facă tot felul de năzbâtii ce stârnesc hazul spectatorilor. Nu este o simplă batjocură, ci un prilej rar să ne dăm seama cât de „valoros” este eul conştient.
Practic, viaţa merge înainte şi fără el. Hipnoza îl suspendă pentru o scurtă perioadă de timp, fiind o modalitate blândă şi indirectă de a ne demonstra practic ceea ce nondualismul afirmă ferm şi fără ocolişuri. Există doar impresia că noi am decide ceva, pe când, în realitate, viaţa se desfăşoară fără acordul nostru. Deci „eu-decidentul” nu există, ci este un ecou imediat la deciziile luate undeva, în supraconştient sau, poate, în inconştient. Atâta este, doar un ecou, o reverberaţie. Asta au descoperit neuroştiinţele.
Desigur, psihologia nu recunoaşte acest lucru, ci pune eul pe un piedestal nemeritat. Într-un fel, hipnoza şi neuroştiinţele îi cam dau pretenţiile peste cap. Dar chiar şi hipnotizatorii se codesc să facă afirmaţii radicale şi vorbesc doar de o punere temporară între paranteze a eului conştient, nu de eliminarea completă a sa.
Poziţia psihologiei este că puterile psihice pot deveni imense când se suspendă vocea critică a conştientului, dar numai pe scurte perioade. Şi asta, pentru că înşişi psihologii sunt tributari iluziei egotice, senzaţiei irepresibile că „eu fac şi dreg, de mine depinde totul, eu sunt centrul universului”.
Adevărul este că eul poate fi suprimat definitiv şi abia atunci putem trăi fericirea calmă clipă de clipă, abia atunci putem manifesta fără oprelişti imensul potenţial divin ce zace în noi, încă nefolosit. Dar, desigur, asta nu depinde de voinţa noastră, care, după cum spuneam, nici nu există.
Dar dacă tot nu putem face nimic, de ce ne spui aceste lucruri, doar aşa, ca să ne necăjeşti?
Nu poate exista intenţia de a necăji pe cineva la nivelul Conştiinţei absolute impersonale, de unde parvine acestă cunoaştere impersonală. Ea nici nu recunoaşte că ar exista vreo persoană. Nici măcar pe Ea însăşi nu se recunoaşte, fiindcă ar însemna să se poată dedubla cumva, iar la acel nivel nu există al doilea.
Sau poate că Spiritele vor să ne necăjească şi ne induc aceste idei!
Spiritele superioare sunt la fel de impersonale. Ştii cum se spune, că „îngerii aduc la îndeplinire întocmai poruncile lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, sunt doar nişte reprezentanţi ai Voinţei Divine, fără o voinţă proprie. Ei sunt nişte intermediari, nişte aparente entităţi, care recunosc individul uman, fără ca ei înşişi să păstreze vreo urmă de eu. Sunt individualizaţi doar ca formă, dar, pe fond, sunt total impersonali.
Iată cum descrie spiritul lui Isus, prin mediumul Gina Lake, portretul îngerului păzitor:
«Află că ghidul tău personal NU arată chiar aşa cum ţi-ar putea apărea, ci este mai degrabă o întruchipare a Iubirii, lucru valabil pentru toate entităţile care veghează şi îndrumă umanitatea. La acest nivel, Noi nu suntem prea diferiţi, deşi am putea să ne înfăţişăm în moduri diferite. Ci suntem fiinţe de energie cu un specific unic, dar fără o identitate sau individualitate distinctă. Ne identificăm doar prin tipul de serviciu pe care vi-l aducem, prin rolul nostru în relaţia cu voi, dar în esenţă, toţi cei care ghidăm omenirea suntem la fel.»
Poate de aceea, tot mai des, în comunicările spiritiste contemporane, spiritul se semnează cu numele de „Entitate colectivă” sau „Colectiv de spirite”, ca să ne obişnuiască cu acest concept, inedit şi ciudat pentru noi, care eram obişnuiţi numai cu individualităţi bine conturate.
E şi acesta un semn că spiritualitatea se apropie tot mai mult de nondualism. Religia va deveni cândva, poate, o relicvă a istoriei, fără ca să pierdem simţul sacrului. Dimpotrivă, totul va fi divinizat, prin simpla pierdere a eu-lui personal. Cum spunea un înţelept: «Cel mai important subiect pe care ar trebui să-l discute toate persoanele este că nu există nicio persoană.» (Wei Wu Wei, alias Terrence Gray)
Pentru această divinizare a Pământului, nu e nevoie de miracole exterioare, nici de ieşirea din planul fizic sau de transformarea materiei. Când pierzi senzaţia de eu, simţi că ai ieşit din dimensiunea 3D, deşi te afli tot aici. Şi simţi că totul este un miracol, că fiecare clipă este un cadou uimitor şi preţios. Aşa-zisa „ascensiune a omenirii în planul 4D sau 5D” este o trăire individuală şi la momentul potrivit fiecăruia, nu o translatare uniformă şi în masă. Această mutaţie psihică în starea naturală aduce automat fericire, împlinire, calm, seninătate şi multe alte surprize plăcute. Ea s-a petrecut deja în mulţi semeni, observăm că se petrece tot mai des şi se va accelera pe măsură ce evenimentele exterioare vor fi tot mai dificile.
Ca de obicei, Dumnezeu acţionează paradoxal, în direcţii opuse simultan. Pe de-o parte, împrejurările fizice par tot mai nefaste şi neprielnice, iar pe cealaltă parte, tot mai mulţi oameni se trezesc la realitatea lor divină. Apocalipsa are un dublu sens: este şi cumplită, este şi beatifică.
< Sus >
Nu văd cum bieţii oameni chinuiţi de război ar câştiga ceva toate aceste suferinţe...
Să-ţi pierzi toată agoniseala, să-i pierzi pe cei dragi, să pierzi siguranţa vieţii şi speranţa de un viitor mai bun, nu este uşor de suportat. Învăţătorii spirituali spun că, astfel, omul se purifică, îşi pierde toate falsele identificări, cu trupul, cu familia, cu neamul. Este un proces foarte accelerat cu aceeaşi finalitate ca şi spiritualitatea, anume depersonizarea, pierderea ego-ului. E un alt scenariu de lucru al Divinităţii. Lucrurile se precipită...
Dar cei care au murit în pandemie, în război, în cutremure, în toate aceste nenorociri apocaliptice, cu ce beneficiu s-au ales ei?
Mereu mor oameni, au murit şi vor muri continuu. Moartea este un fenomen natural şi inevitabil. Şi nu aduce vreun beneficiu sau vreo pagubă, cum cred oamenii religioşi sau atei. Devine o ştire de prima pagină când se manifestă în masă. Ne zguduie pretenţia că am fi în siguranţă. Mai degrabă, întreabă-te ce beneficiu au posturile de ştiri din aceste nenorociri apocaliptice. Ele speculează frica de moarte a ego-ului uman, ca şi alte tendinţe ale acestuia: invidia, lăcomia etc. Aducerea acestor manifestări inferioare în prim-plan le garantează audienţa.
Totuşi, să nu acuzăm pe nimeni. Mass-media are un rol important, pentru că ne confruntă cu propriile apucături omeneşti negative şi ne obligă, într-un fel, să ne delimităm de ele, să începem să tânjim după bunătate şi frumuseţe, după tot ceea ce se opune actualei degradări a omenirii. Cum se spune de obicei, „tot răul e spre bine”, deşi nu ne putem da seama cum se va întâmpla asta. Este efectul de elastic întins într-o direcţie, care, când este eliberat, se întoarce rapid în cealaltă direcţie.
Aşadar, să ne aşteptăm la răsturnări de situaţie spectaculoase în lume, fiindcă toate fitilele au fost aprinse. Nimic nu poate fi prezis. Ar trebui să ne obişnuim cu starea de nesiguranţă şi incertitudine, deşi ea contravine dorinţei eu-lui de stabilitate, control şi previzibilitate. Sau, poate, tocmai fiindcă contravine ego-ului. Adică, să ni-l eliminăm conştient din viaţa noastră, în măsura posibilităţilor, cât timp nu suntem luaţi pe sus de valul schimbărilor inevitabile...
Concret, ce ar trebui să fac?
Tu ştii cel mai bine. Ascultă-ţi vocea interioară şi urmeaz-o.
Dar spuneai că nu avem nicio putere de a decide ceva!
Iar speculezi cu ideile! Păi, adineauri m-ai întrebat ce să faci! Deci crezi că poţi acţiona cu adevărat. Aşa că, fă! Nu te poţi preface că „nu exişti”, doar fiindcă aşa zic eu. Fie exişti, fie nu exişti.
Când te vei trezi, vei înţelege că toate impulsurile către acţiune veneau de la Tine, ca această Conştiinţă spirituală. Şi că „tu”, ca ego, nu existai. Deocamdată, fă ceea ce crezi de cuviinţă, iar transformarea va veni şi ea, cumva de la sine.
Dacă vrei o sugestie, iată ce să faci: observă cum zi de zi, ai alte idei, alte dorinţe, iar fostele idei şi dorinţe încep să pălească, nu te mai atrag. Iar dacă vei compara cum gândeşti astăzi faţă de cum gândeai în anii trecuţi şi ce vise aveai atunci, parcă eşti o altă fiinţă. Încet-încet, îţi vei da seama că eşti mereu în schimbare, că nu ai un centru de greutate căruia să-i poţi spune „eu”.
Ba, dimpotrivă, simt că eul este tocmai aţa pe care se înşiră toate aceste stări, gânduri, emoţii, etape. Am aceeaşi identitate de la naştere până la moarte, deşi totul se transformă în minte şi în corp, ca şi în jurul meu.
Tocmai asta e iluzia: convingerea că exişti ca un eu, că ai o fermă identitate subtilă, peste care s-ar suprapune diverse trăiri schimbătoare.
Demonstrează-mi că este o iluzie!
Un înţelept spunea demult că „înţelepciunea nu poate fi predată, dar poate fi învăţată”. Cu alte cuvinte, nu există reţete de-a gata şi nici măcar ghiduri generale. Fiecare om are calea lui proprie, propriile eşecuri din care învaţă, propriile semne de încurajare spre anumite direcţii.
Iar dacă eşti nesigur ce anume să înţelegi din peripeţiile vieţii, e în regulă şi asta. Aşa înveţi, poate, că NU totul are o logică, că NU există numai dreptate, că viaţa NU se supune credinţelor minţii, că înţelepciunea NU înseamnă să urmezi orbeşte opiniile altora, oricât de binevoitoare şi de lăudate ar fi.
Dar ce este înţelepciunea?
Este revelaţia că ai fost un prost, dar nu mai eşti, fiindcă ai trecut prin suferinţe care te-au lecuit de prostie.
Sau este revelaţia că eşti un prost, dar nu mai vrei să fii. Şi cauţi să înveţi din suferinţele altora.
În ambele cazuri, e vorba de o experienţă mai bună. Asta caută eul mereu, o experienţă mai bună. Iar când o găseşte, se bucură şi se relaxează... câteva minute sau ore, după care începe iarăşi să caute o altă experienţă şi mai bună. Şi tot aşa, toată viaţa...
Dar nu asta-i înţelepciunea despre care vorbea acel înţelept de demult. El se referea la revelaţia că nu trebuie să alergi după perfecţiune, fiindcă totul este deja perfect! Straniu, nu-i aşa?!
Dar te contrazici. Dacă NU totul e logic, dacă NU există numai dreptate, asta arată că lumea NU e perfectă.
Lumea e un vis. Iar orice vis e perfect exact aşa cum este. Oare, dimineaţa, la trezirea din somn, te apuci să modifici visul pe ici, pe colo, ca să fie „perfect”?! Sau recunoşti că a fost o simplă iluzie?! O hipnoză perfectă, asta-i lumea. Dacă n-ar fi perfectă, oamenii şi-ar da seama imediat că e un truc, o păcăleală, şi toată distracţia s-ar fâsâi...
Atâta vreme cât eul se crede a fi real, lumea îi pare solidă şi ia lucrurile în serios. N-are cum observa că este o iluzie, atâta timp cât se consideră pe sine a fi real.
«Nicio iluzie nu poate călători mai repede decât viteza Realităţii.» (Akiane)
Atunci, spune-mi cum să nu mă mai simt a fi real?
O-ho-ho, ceri cam mult! 😀 De ce ai vrea să fii ireal? Ce folos ţi-ar aduce?
Păi, aş vedea Adevărul. Sunt dispus la orice sacrificiu.
Mda, unele învăţături spirituale îndeamnă la auto-sacrificiu, la renunţarea la propriul interes, la abandonarea în faţa Voinţei divine. Sunt fraze nobile, frumoase, iar unii chiar le pun în aplicare. Şi dau rezultate spectaculoase, fără îndoială. Doar că, nici măcar ele nu oferă mult sperata fericire netulburată. Încă există acolo un eu care vrea o experienţă mai bună în viitor, fiindcă s-a obişnuit cu asta de acum. Sacrifică prezentul cenuşiu pentru un viitor superb. Problema e că nu există decât prezentul.
Dragule, poţi vedea Adevărul cu o singură condiţie: să dispari.
Păi, atunci, cum aş mai putea vedea Adevărul?... ☹
Exact! Iată că te apropii de esenţă. Cineva n-are cum, doar nimeni poate vedea Adevărul. Care nu-i numai adevărul, fiindcă conţine şi falsitatea, conţine toate dualităţile: bine-rău, superior-inferior, lumină-întuneric, subiect-obiect... Şi nu poate fi văzut din afară, detaşat, ci numai din interior, trăindu-L direct. Dar neînţelegându-L, căci nu poate fi analizat ca un obiect de către un subiect. E clar?
Nu prea.
Asta, despre care vorbim, nu poate fi descrisă în cuvinte. Vorbim degeaba, dar nici nu ne putem opri. Ceva misterios ne îndeamnă să strigăm în gura mare: „ESTE!”.
Ce anume Este?
Nimeni nu a putut spune până acum, în toată istoria multi-milenară a descoperirii Adevărului Suprem. Înţelepţi şi mistici din toate vremurile au dat peste El şi au încercat să-l descrie, suportând batjocura celorlalţi, care observau nonsensul cuvintelor contradictorii.
Alţii au preferat să tacă sibilinic, încercând doar să transmită tacit, energetic, vreo influenţă iluminatorie asupra celor care stăteau respectuoşi în preajma lor.
A reuşit vreunul?
Există mărturii de reuşită, dar şi foarte multă dezamăgire. Dacă ar fi existat vreo metodă sigură şi rapidă de succes, s-ar fi utilizat până acum pe scară largă.
Dar cine ar fi folosit-o şi pentru ce?! Nu există nimeni, ci totul este o farsă cosmică. Divinul are un simţ al umorului straniu, cu care se amuză singur. Divinul fantazează despre o aşa-zisă cale spirituală, despre discipoli şi maeştri, despre devotament, aspiraţie şi perseverenţă, despre credinţă şi rugăciune, inventează o mulţime de mituri şi poveşti minunate.
La ce bun?
Aşa, pur şi simplu, pentru a îmbogăţi povestea Creaţiei. Primul mit este mitul creaţiei. În realitate, nu există nicio creaţie, ci o proiecţie a Divinului în Sine.
Deci tot există ceva!
Din punctul de vedere al creaturii, sigur că există, totul este solid, real. Dar din perspectiva absolută, nu prea...
Deocamdată ne aflăm aici, în această stare iluzionată, aşa că de aici trebuie să începem.
Ce să începem?
Evoluţia spirituală. De la nivelul la care suntem.
Nu există niciun nivel. Nu există evoluţie. Nu există nimic.
Mi se pare exagerat ce spui... Pari un om inteligent, totuşi.
Ce este inteligenţa?! Este o calitate a materiei simţitoare, pe când Conştiinţa nu este materială. Conştiinţa se scurge ca apa în crăpăturile pământului. Unde crăpătura e mai mare, formează băltoace, lacuri, dar e aceeaşi apă, H2O. Inteligenţa creaturii e proporţională cu lărgimea vasului. Dar inteligenţa nu este Conştiinţă.
Deseori, inteligenţa omului e dirijată de ego sau conştiinţa-de-sine. Astfel, se gândeşte în avans la momentul morţii şi trăieşte angoasa. Am putea spune că imaginaţia este un produs intelectual apărut odată cu ego-ul. Trecutul şi viitorul sunt simple concepte, specifice numai omului.
< Sus >
Dar şi animalele se îngrozesc de moarte.
Animalele nu-şi pot imagina moartea. Doar când ea devine iminentă, o simt instinctiv şi se înspăimântă. Şi dacă au trăit o traumă, le poate marca tot restul vieţii, automat. Însă ele nu deţin imaginaţie şi noţiunea de viitor sau de trecut.
Mi se pare un act de cruzime să ucizi animale, fie şi pentru hrană. Nu înţeleg de ce Dumnezeu permite atâta cruzime pe lume...
Conştiinţa absolută nu recunoaşte existenţa fiinţelor, ca entităţi diferite de Ea. Creaturile sunt simple obiecte apărute în sânul Ei, pe care le manipulează cum doreşte. Faptul că sunt distruse, omorâte nu reprezintă un act de „cruzime” din partea Conştiinţei. La fel cum nici crearea lor nu-i un act de „bunăvoinţă”. Naşterea şi moartea sunt absolut neutre, nu au nicio încărcătură emoţională, decât pentru ego.
Creaturile, adică obiectele create, pot suferi, ca parte a programării lor. Programul poate fi însă modificat. De pildă, dacă nu am avea nervi senzoriali periferici, nu am simţi durerea. Chiar există o boală rară care se manifestă prin insensibilitate la durere (analgezie congenitală). Deci durerea este o programare, ca şi plăcerea fizică.
În plus, unde există ego apare şi suferinţa imaginată şi plăcerea imaginată, adică emoţiile abstracte. Oamenii sunt singurele fiinţe care abstractizează şi trăiesc mult, tot mai mult în abstract. Psihoterapiile, dezvoltarea personală şi căile spirituale apelează tot la imaginaţie pentru a îndepărta tiparele de suferinţă imaginată. Eul imaginat îşi creează o lume imaginată, oarecum inspirată din realitate. El trăieşte în „harta realităţii”, nu în realitatea autentică.
În concluzie, există suferinţă, dar nu suferă nimeni, ci este o programare a obiectelor naturale numite creaturi. Conştiinţa experimentează totul, inclusiv suferinţa, prin intermediul materiei simţitoare, fiindcă Ea nu poate suferi. Nici nu se poate bucura. Nu are nicio senzaţie, este absolut golită de orice. Îi putem spune pace sau linişte sau nimic sau vid.
Mie, nimicul mi se pare ceva îngrozitor, similar cu moartea.
Totuşi, unii tânjesc după această pace inefabilă eternă, când ascultă relatările celor treziţi spiritual. Îşi imaginează ce bine ar fi să poată trăi această pace. Omul poate simţi ecouri ale acestei păci divine în multe ocazii ale vieţii sale, mai ales în „experienţele de vârf”. Dar nu poate trăi permanent în ea, decât când eul dispare definitiv, în starea de nondualitate.
Deci nu e nevoie de moartea fizică, ci e suficientă moartea psihologică pentru ca mintea-corp umană să resimtă adevărata fericire fără motiv, necondiţionată, chiar în ciuda condiţionărilor şi limitărilor omeneşti.
Nu forţez nota, aştept moartea naturală şi voi vedea ce va fi atunci...
Moartea fizică nu duce la dispariţia automată a eu-lui. Asta-i o veste bună pentru cei care speră într-o viaţă de apoi, dar este o veste proastă pentru cei care speră să le dispară eul măcar la moarte. Oricum ne-am învârti, găsim două feţe ale monezii, cât timp trăim în dualitate... De fapt, dualitatea este o schemă inventată de ego, o hartă rudimentară a realităţii.
Poţi detalia cum vede ego-ul lumea?
Lumea ego-ului poate lua trei direcţii principale, conform celor trei gunas: o viaţă degradantă, vicioasă (tama), o viaţă obişnuită, în care omul se agită mereu în căutarea împlinirii lumeşti (raja) sau o viaţă spirituală, dedicată apropierii de adevăr şi lumină (sattva).
Caracteristica principală a ego-ului este senzaţia de LIPSĂ. I se pare că realitatea e prea banală şi simte nevoia să o umple cu gânduri şi emoţii în imaginaţie, ca să îi dea un sens care lipseşte. De aceea, îi vei auzi pe iluminaţi spunând că „există doar Asta”, realitatea banală, în sensul că lipseşte un tâlc ascuns al întâmplărilor, precum şi comentariile personale.
De asemenea, dorinţa e mecanismul prin care ego-ul speră să umple această lipsă nelămurită. Dar când ego-ul sattvic începe să-şi dea seama că orice dorinţă şi-ar îndeplini, tot nu-l va împlini, atunci începe să-şi dorească propria absenţă. Începe să priceapă că nu era nevoie de nicio împlinire, fiindcă totul este deja plin, atât de plin în banalitatea sa aparentă. Ego-ul sattvic se stinge încetul cu încetul, iar când dispare ultimul rest, nu e nimic spectaculos, e o trecere lină, pe care nu o observă nimeni.
Dumnezeu se face dispărut din lumea ego-ului, lăsând-o să se manifeste aparent liber. Dar când Dumnezeu reapare, ego-ul şi lumea sa dispare. Când nu mai există ego, dispar sentimentele bazate pe abstracţiuni, precum anxietatea, ruşinea, vina, regretul. Dispare acest tip de suferinţă închipuită, inutilă.
Poate că moraliştii nu sunt de acord cu această afirmaţie, bănuind că societatea s-ar prăbuşi în haos dacă n-am avea remuşcări după o faptă rea. Dar oamenii fără un eu sunt buni (fără a fi blegi), paşnici, binevoitori în mod absolut natural, fără a li se impune asta de către vreo religie, etică sau legi. Acesta este efectul social binefăcător al iluminării.
«Putem spune următoarele: „Trezirea înseamnă Înţelegerea că nu există nimeni care să se trezească. În acest trup nu există un individ care să facă ceva. Conştiinţa este tot ce există.” Şi am exprimat toată învăţătura nondualistă. Cu adevărat, asta-i tot.» (Capitolul 15)
«Când te debarasezi de ceea nu eşti, nu trebuie să devii altceva, ci rămâi aşa cum ai fost dintotdeauna. Din acest motiv, nu trebuie să faci nimic „spiritual”, să devii, să înveţi, să practici, să urmăreşti, să purifici. Nu ţi se cere niciun efort ca să fii în starea ta naturală. Dimpotrivă, ceea ce-ţi pretinde un efort constant şi intens este menţinerea ideii false şi nenaturale că ai fi cineva, că ai fi un individ, ceva separat. Tu eşti o non-entitate! Lasă totul să curgă de la sine! Când te eliberezi de tot, te odihneşti în simplitatea a Tot-ce-există, care se poate numi starea ta naturală.» (Capitolul 24)
«Când te opreşti, ceva fascinant se întâmplă. Individul nu se mai implică, nu mai acţionează; dar uimitor, totul continuă să se întâmple prin corpul-minte. Fără ca „tu” să acţionezi cumva. Deoarece, surpriză, „tu” n-ai făcut niciodată ceva.» (Capitolul 30)
«Dacă Înţelegerea ar fi o casă, unii intră pe uşa din faţă, alţii pe uşa din dos. Unii intră pe fereastră, poate, strecurându-se neobservaţi ori, poate, spărgând geamul şi declanşând alarma. Unul poate veni pe horn, altul dând la o parte ţiglele una câte una. Unul poate cădea de la mare înălţime, spărgând acoperişul şi aterizând pe podea într-o grămadă de praf şi moloz, pe când un altul îşi înmânează pălăria majordomului, păşind prin verandă către camera de oaspeţi.
Iar toate aceste moduri în care se întâmplă Înţelegerea vor produce o senzaţie diferită, o culoare diferită, un gust diferit al exprimării, al descrierii Unicului Gust. Modul în care Ramesh Balsekar vorbeşte despre Înţelegere este diferit de modul în care Tony Parsons vorbeşte despre Prezenţă, au un ton foarte diferit. Wayne Liquorman spune că nu ai de ales; Gangaji spune că nu ai nimic altceva decât alegere. Cu toţii indică spre exact acelaşi lucru. Fiecare este o parte din infinita desfăşurare a totalităţii. Ca formă şi expresie, învăţătura nu se repetă niciodată de două ori la fel. Şi totuşi, Înţelegerea propriu-zisă este non-duală. Toate indică spre Ceea-ce-este.» (Capitolul 19)
«Nici măcar aparenţele nu au existat niciodată: dintotdeauna şi pretutindeni există doar Sinele neschimbător. Cel puţin, asta s-a înţeles aici. De aceea se spune că Înţelegerea sau Trezirea este o schimbare de percepţie. Wei Wu Wei a spus-o foarte bine:
„...este nevoie doar de o reajustare, anume de renunţarea la auto-identificarea cu un sine individual inexistent...”
Dar am auzit că Wei Wu Wei nu era iluminat.
Şi ce dacă?
A avut Alzheimer la sfârşitul vieţii, deci nu a fost iluminat.
Uşurel ! Să le luăm pe rând. În primul rând, dacă Terrence Gray era sau nu trezit este o chestiune discutabilă. Citindu-i cărţile, în cel puţin câteva locuri el însuşi afirmă că nu este. Dar această nevoie de a eticheta pe cineva ca fiind iluminat sau neiluminat este deplasată: se bazează pe o credinţă în sinele separat. Dacă nu există euri individuale separate, atunci cine este trezit? Tot ceea ce există este Prezenţa. Separând, făcând distincţii şi comparând, noi întărim iluzia.
Indiferent dacă cel pe care îl cunoaştem sub pseudonimul de Wei Wu Wei a fost iluminat sau nu, lucrările sale se numără printre interpretările învăţăturii nondualiste cele mai clare pe care le poţi găsi, cele mai exacte şi fără compromisuri. Nu întotdeauna Înţelegerea completă şi capacitatea de a o exprima cu acurateţe merg mână în mână. Unii dintre cei cu adevărat şi profund treziţi nu O pot exprima deloc, în timp ce unele dintre cele mai bune exprimări vin de la cei care au o excelentă înţelegere intuitivă a sensului învăţăturii la nivel intelectual, chiar dacă nu au mers în profunzime atât de adânc încât să nu se mai simtă ca un eu separat.
În al doilea rând, cel numit înţelept ştie că tot ceea ce se întâmplă este desfăşurarea perfectă a totalităţii în Conştiinţă; şi este irelevant în care personaj de vis se întâmplă cutare eveniment. Organismul corp-minte al înţeleptului nu capătă o imunitate specială în momentul trezirii. Înţelegerea nu este un vaccin împotriva bolii Alzheimer sau a orice altceva, împotriva cancerului lui Ramana Maharshi sau a cancerului lui Nisargadatta Maharaj.
Dar cine are Alzheimer vorbeşte aiurea în multe momente.
Cu siguranţă, nu va fi prea grozav. Îi va cam deranja pe cei care vor să admire nişte fiinţe iluminate perfecte sau care au fantezii despre viaţa fără boli a iluminatului; sau care au preluat unele idei New Age cum că omul îşi provoacă singur boala.
Dar dacă trezirea a avut loc cu adevărat şi nu mai există nicio senzaţie de eu separat, iar apoi organismul corp-minte cedează în faţa unei boli organice, nu poţi să te răzgândeşti şi să spui retroactiv că, de fapt, trezirea nu ar fi avut loc. Ba a avut loc. Apoi, a apărut boala. Aşa este viaţa. Este haotică. Ea include totul.
Se pare că treaba asta aduce multă confuzie, sau posibilă confuzie.
Confuzia există deja. Ce este „în neregulă” cu confuzia? Din nou spun, face parte din funcţionarea generală. În dualitate, nu poţi avea lumină fără întuneric, sus fără jos, frumuseţe fără urâţenie, claritate fără confuzie. Este inadecvat să declarăm război confuziei şi să încercăm a o elimina complet. Îţi aminteşti ce i-a spus Nisargadatta Maharaj cuiva care voia să iasă din acest vis?
„Nu visul este problema. Problema ta este că îţi place o parte a visului, dar nu şi cealaltă.”
Nu înţeleg. Doar pentru că există confuzie nu înseamnă, totuşi, că nu ar trebui să-mi clarific ideile.
Atunci, limpezeşte-ţi ideile cât poţi de bine! Dacă ţi s-a dat această motivaţie, poate că vei reuşi să contribui la echilibrul general. Dar fii conştient că, în ciuda eforturilor tale, este întotdeauna posibil ca lucrurile pe care le spui sau le faci să aibă consecinţe nedorite. În ciuda încercării tale de a fi clar, se poate ca ceea ce spui să-i buimăcească pe unii oameni şi, de fapt, să contribuie la confuzia generală, chiar dacă nu aceasta a fost intenţia ta.
Ideea este că nu depinde de tine. De toate acestea şi de echilibrul general are cine să se ocupe, în moduri care nu depind de agregatele corp-minte şi pe care acestea nici măcar nu pot spera să le înţeleagă vreodată cu nivelul de cunoaştere care li s-a dat. Ştiind acest lucru, în acest corp-minte nu există nicio intenţie: doar un consimţământ, o cooperare cu orice apare. Şi desigur, „orice apare” poate include şi motivaţia de a clarifica lucrurile. Doar să nu fii surprins dacă nu acesta este rezultatul, pentru că rezultatul nu depinde de tine. Iar rezultatul final, pe termen lung, va urmări menţinerea echilibrului dintre claritate şi confuzie în această totalitate.» (Capitolul 22)
Ascultaţi integral, în limba engleză, „Perfect Brilliant Stillness”, audio-book by David Carse (durată: 12 ore)
< Sus >
Răzvan A. Petre
18 aprilie 2023