Eul mental
Vidul
Memoria şi creierul
Mintea
Iluzia
Dumnezeu< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Conştiinţa
Eul mental
Vidul
Memoria şi creierul
Mintea
Iluzia
Dumnezeu
Cine sunt eu? Sunt conştiinţa.
Este ceea ce percepe lucrurile, fenomenele, gândurile, emoţiile, totul, totul. Şi îndată ce le percepe, le şi dizolvă. E ca şi cum obiectele simţurilor sunt înghiţite, lăsând imediat locul liber pentru altele. (Mintea e al şaselea simţ, ale cărui obiecte sunt gândurile.)
Nimic nu durează în conştiinţă, totul e receptat şi apoi înghiţit, dizolvat, atras într-un hău absorbant. Conştiinţa e un fel de gaură neagră cosmică, un abis fără fund, fără memorie. Astfel, conştiinţa e mereu proaspătă, curată, gata de noi percepţii.
Conştiinţa este un vid adânc, care şterge orice urmă după ce a consumat obiectul percepţiei. Conştiinţa este vid, este Golul cel mare. Şi nu ne putem închipui ce înseamnă asta, fiindcă şi imaginaţia este înghiţită dacă se aventurează până la marginea conştiinţei vide, a golului cosmic.
Nu o putem observa cu mintea, la fel cum nu ne putem vedea ochii, decât dacă folosim o oglindă sau alt dispozitiv. Dar nu există şi nu se va putea inventa niciodată un dispozitiv de observare a conştiinţei. Ar trebui să fie el însuşi vid, gol, nimic. Un gol încă şi mai mare decât Golul cel mare.
< Sus >
În acest moment eşti conştient că obiectele simţurilor alunecă pe toboganul conştiinţei. Dar CINE e conştient de asta?
CINE este doar un gând, gândul că "tu" percepi. Acest gând este conştiinţa de sine sau eul mental. Însă eul poate dispărea şi atunci rămâne pura conştiinţă fără gândul „eu percep”. Animalele percep fără a fi conştiente că percep.
Eul conştient nu este conştiinţa. Conştiinţa este în viaţa de pretutindeni. Conştiinţa este însăşi experienţa trăirii. În schimb, eul este un proces mental, iar mintea e un produs al naturii. Dar conştiinţa există dinainte de natură.
< Sus >
Conştiinţa este vidul potenţial. Din acest vid a răsărit universul, din acel potenţial. Deci nu e gol, ci e chiar plin, foarte plin cu potenţial. Doar că potenţialul nu se amestecă cu realul. Realul e înghiţit de conştiinţă clipă de clipă, fiind transformat în potenţial.
Din perspectiva noastră, conştiinţa e un hău fără fund, vidul absolut, spaima formelor. Şi mereu, din acest potenţial este reciclată o nouă realitate care să alimenteze conştiinţa. Căci ce rost ar avea conştiinţa dacă n-ar avea ce percepe, ce rumega?! Vidul scuipă realitatea şi tot vidul o soarbe imediat.
Nimic nu satisface setea conştiinţei de realitate. Ea devoră mereu realitatea şi, prin acest act, o obligă să-şi schimbe mereu forma, la următoarea repetare. Conştiinţa n-are formă, fiind un gol în care intră toate formele. Ea înghite totul, hulpavă, o digeră şi apoi excretă noi forme.
Timpul e complice, îi oferă constant, ca hrană proaspătă, obiectele simţurilor. Unde e zgomotul pe care l-ai auzit acum un minut? S-a dus ireparabil, l-a înghiţit conştiinţa şi acum aşteaptă următorul zgomot. Fiecare sunet iese din tăcere şi se stinge tot în ea. Conştiinţa e marea tăcere.
< Sus >
Interpretezi tu greşit. Când adormim şi visăm, conştiinţa e perfect trează şi percepe visul. Totuşi, este adevărat că nu ne amintim toate visele. La fel cum nu ne amintim nimic din somnul fără vise.
De vină este memoria. Ea are nişte blocaje la înregistrarea viselor şi este total inaptă să-şi amintească starea de somn profund.
Poate din economie şi pragmatism. De ce să funcţioneze în full-mode dacă tot nu are nimic "serios" de înregistrat?! Rămâne în stand-by. Chiar şi amintirea viselor este numai sporadică.
Însă după iluminarea nonduală, memoria iese din stand-by şi înregistrează foarte bine şi visele, şi starea fără vise. Se petrece un fel de deblocare a funcţionării naturale a corpului. Iluminarea este starea naturală, oferind maximum de relaxare corpului, care astfel operează la parametrii săi optimi.
Nu conştiinţa, ci creierul merge mai încet. Conştiinţa e la fel de limpede, doar că are mai puţine de perceput, din cauza creierului.
< Sus >
Ştii tu cine sau ce este Dumnezeu?
Of...! „Tatăl” şi „Cerurile” sunt doar două metafore poetice. Şi da, poezia poate fi o poartă către intuiţie, dar numai cu condiţia să-i treci pragul. Nu să stai ca viţelul la poarta nouă.
Dumnezeu nu locuieşte în „Ceruri”, ci e pretutindeni. Dumnezeu nu e „Tatăl nostru”, ci este totul, inclusiv eu, tu, noi şi tot ce există, viu şi neviu. De fapt, totul e viu, fiindcă are conştiinţă.
Au, cum să n-aibă?! Ce n-au ele este mintea. N-au minte.
Asta au spus-o înţelepţii, că mintea propriu-zisă nu există, ci este un proces. La fel cum senzaţiile sunt posibile cu ajutorul unor organe de simţ, care transmit mai departe la creier semnale electrice, tot astfel, mintea este organul de simţ care primeşte gândurile. Mintea nu elaborează gânduri, ci le primeşte.
De la „uzina” universală de gânduri. Uite o analogie:
Computerul tău foloseşte curent electric pentru a funcţiona. Toate operaţiunile inteligente pe care le face computerul sunt posibile fiindcă el primeşte continuu curent electric, adică electroni. Tot aşa, mintea primeşte continuu gânduri din univers. În clipa când fluxul de gânduri se opreşte, mintea stă pe loc, inaptă de gândire.
Ştii tu de unde-ţi vine curentul electric?! De la care releu, care transformator, care uzină electrică?! Habar n-ai. Tot aşa, nu ştim de unde ne vin gândurile. Şi chiar dacă am afla, acea cunoaştere mentală ar fi tot un gând venit din aceeaşi Sursă. Iar informaţia ar putea fi falsă sau distorsionată...
Vezi, de aceea spun înţelepţii să nu ne încredem în gânduri! Mintea minte. Ea poate spune orice. Mai ales în chestiunile metafizice, spirituale.
În general, toată ştiinţa lumii se bazează pe modele de gândire, paradigme. În cadrul modelului curent, universul are coerenţă, dar numai până la un punct. E punctul când intervine un miracol, o singularitate, o ieşire din normal care nu poate fi explicată. Şi atunci e imperios necesară schimbarea paradigmei.
Dar orice model de gândire are la bază un set de gânduri. Deci Sursa gândurilor ne trimite inspiraţia modelului, şi tot ea ne dovedeşte ulterior că modelul e greşit. Şi atunci ni-l schimbă, iar noi nici nu ne dăm seama că suntem păcăliţi din nou. Asta se întâmplă în cicluri repetate şi aşa se menţine interesul pentru creaţie, prin permanenta schimbare a iluziei.
< Sus >
E o iluzie din mai multe puncte de vedere. Unul ar fi faptul că e într-un perpetuu dinamism, aşa că nici n-are cum să fie un loc sigur. E mereu mişcătoare, ca aerul. Singurul stabil este vidul, aparentul nimic. Iată deci că vidul nu-i de temut, dimpotrivă, el ne oferă certitudine, stabilitate, protecţie.
Ce mai întrebare! 😊 Într-adevăr, unii care au observat deşertăciunea vieţii au căzut în această capcană. Aşa interpretează eul mental ideea de vid, la modul nihilist. Dar Vidul cel adevărat e plăcut, blând, calm, lucid şi nu-ţi provoacă gânduri sinucigaşe... Dimpotrivă, te îndeamnă la iubirea a tot ce există, tocmai fiindcă nimic nu are miză. E o iubire absolut gratuită, dezinteresată.
Totuşi, dacă nu percepi iubirea din care-i clădit universul, atunci gândeşte-te că lumea-i o glumă cosmică, plină de surprize. Ar fi cu adevărat tragic dacă lumea asta croită strâmb, plină de nedreptăţi şi aberaţii, n-ar fi un joc, o joacă. Descoperă gluma cosmică şi te vei relaxa...
O să-ţi răspund cu o glumiţă pe acelaşi ton: Viaţa e un lucru foarte periculos: în orice clipă poţi să mori. 😊
Mai slăbeşte paranoia, dragule! Viaţa are grijă singură de ea. Nu ţi-o complica cu griji inutile! Nu o poţi controla tu. Încă n-ai observat asta?!... Dacă n-ai observat, înseamnă că, până acum, ai avut o viaţă destul de uşoară, liniştită, cu mici surprize, aşa, pentru distracţie. Aşa că fii recunoscător pentru ce-ai primit gratis până acum! Şi transformă grijile în recunoştinţă!
< Sus >
Dumnezeul Absolut nu e inteligent. E altceva. E adevărat că a inventat raţiunea şi logica ca pe un instrument util în organizarea lumii. Dar se foloseşte numai uneori de el, doar în acele secvenţe de viaţă care par a avea cursivitate, coerenţă, logică. Totuşi, la un moment dat, firul logicii se rupe şi totul se dă peste cap, grotesc, elucubrant, stupid. Vezi toate tragediile şi nedreptăţile umane...
Exact. Iar asta echivalează cu a spune că Dumnezeu nu are raţiune, una de tip uman. Gândirea omenească nu-i universală ca matematica. Iar ce o depăşeşte se numeşte taină. Nu te aştepta ca ştiinţa actuală să descopere toate tainele, din cauză că este constrânsă de raţiune. Iar Dumnezeu, nu e constrâns de nimic, nici măcar de matematică...
În plus, Dumnezeu este impersonal. Pentru El nu există fiinţe cu drepturi individuale, ci toate sunt nişte aventuri de viaţă. Unele frumoase, altele urâte, experimentate de El prin creaturi. Nu se dă în lături de la nimic, explorează toate ungherele imaginaţiei Sale. Unele ne par nouă bune, iar altele, rele.
Însă nu-L putem învinovăţi pentru ce nu ne place, fiindcă nu există nimeni care să le pună la cale. Pur şi simplu, o Forţă impersonală acţionează continuu, în toate sensurile, haotic. O numim şi Natura. Totuşi, în ea apare inteligenţa, raţiunea de tip umanoid, ca o forţă specială, dar nu singura. Celorlalte forţe necunoscute le putem spune, pur şi simplu, haos.
Nedreptăţi, crime, războaie, cataclisme, multe n-ar trebui să existe, după mintea omului. Dar toate se întâmplă în burta Dumnezeului Absolut. Întreaga Viaţă este ca un proces de digestie a experienţelor. În stomacul divin nu există vreo raţiune care alege binele de rău, ci doar enzime, sucuri şi mişcări peristaltice. Lucrurile se reglează de la sine pentru homeostazie, dar se dereglează iarăşi, permanent.
Asta numim noi karmă, dar îi dăm un sens prea raţional, ceea ce nu-i cazul. Singura raţiune a stomacului este să digere ce are înăuntru. Nu pune întrebări de ce au ajuns unele substanţe în el. Nu elaborează diete alimentare. Dumnezeu nu ţine nicio dietă, ci îngurgitează de-a valma orice apare în imaginaţia Sa.
Aşa că omul înţelept NU judecă oamenii sau situaţiile, zicând că „n-ar trebui să facă asta” sau „nu e just să se petreacă aia” sau „de ce mi se întâmplă tocmai mie?!”. Astea ar fi doar halucinaţii ale persoanei dotate cu simţ moral şi logic. Dumnezeul Absolut nu se încurcă cu astfel de mărunţişuri. E mult prea diferit şi de neatins cu mintea.
Şi totuşi, ca oameni, nu putem renunţa la morală şi raţiune, fiindcă numai prin ele dăm un sens existenţei. Şi ce ar fi existenţa fără un sens, nu-i aşa?! Doar când dispare persoana (prin iluminare nonduală), abia atunci se înţelege măreţia universului şi croiala exotică a evenimentelor. Şi că adevărul profund e dincolo de morală şi raţiune, şi nu are niciun sens.
Orice ne putem închipui există cu adevărat. Deci Dumnezeul binelui există şi El, în imaginaţia divină. Dar un reproş frecvent ce i se aduce este: de ce nu preîntâmpină El toate relele, dacă este atotputernic şi atotştiutor?!
Şi răspunsul e limpede: fiindcă misiunea Sa este numai de a repara răul. La fel cum misiunea Satanei este de a-l provoca. Dar singur Dumnezeul Absolut e atotputernic şi creează toată zarva asta.
Este corect. Numai că iubirea divină atotcuprinzătoare nu e totuna cu bunătatea şi compasiunea, cum ai tu impresia. Este un paradox imposibil de înţeles. Până şi răul este tot o expresie a iubirii divine. Asta nu se poate explica, deşi unii au încercat. Au speculat că pedepsele divine vin pe baza karmei, a păcatelor din alte vieţi, care se plătesc în acest mod. Sau că pedepsele au rolul de a corecta defectele ego-ului uman, întru evoluţie şi perfecţionare. Sau că divinitatea are nevoie să fie hrănită cu sacrificii ca să funcţioneze uns. Şi câte alte explicaţii nu s-au mai născocit de-a lungul timpului...!
Dacă însă ne gândim la imensul rău pe care îl suportă degeaba toate creaturile în natură, nu mai ajungem la nicio concluzie. Deci, în esenţă, iubirea divină nu are nicio logică, aşa că trebuie s-o luăm cum e: reală, dar de neînţeles.
Da, îngerii, spiritele superioare îl personifică pe acel Dumnezeu al binelui, care nu există ca atare. Ei fac toate treburile curate, în timp ce demonii fac toate treburile murdare. Sunt aparente entităţi care fac jocul ambivalent, dual, complex, al unicului Dumnezeu.
Prin urmare, Absolutul te face să crezi în Dumnezeul binelui şi îţi va oferi toate experienţele necesare pentru a te convinge că Forţele binelui veghează lumea şi te ajută în toate. Vei primi dovezi imbatabile. Şi o perioadă de timp te vei simţi în siguranţă, la adăpost de toate relele posibile. Însă, inevitabil, la un moment dat, credinţa va da rateuri, rugăciunile, mantrele, ritualurile nu vor mai funcţiona. Cum te vei descurca cu îndoiala?
Credinţa are la bază o logică. Dar viaţa este ilogică, paradoxală. Mai devreme sau mai târziu, vei trăi o disonanţă cognitivă, o criză existenţială, un rateu major. Ceea ce ţi-am împărtăşit te poate ajuta.
Nu vei mai avea pretenţii de la viaţă să fie dreaptă cu tine, nici logică. Nu te vei mai aştepta la comportamente şi atitudini corecte, raţionale din partea semenilor. Vei renunţa la idealuri utopice. Vei renunţa la credulitatea în promisiunile religiei sau spiritualităţii. Te vei obişnui cu necunoaşterea şi neînţelegerea.
Totuşi, te vei bucura când vei descoperi insule de frumuseţe, coerenţă, raţiune în tot acest ocean agitat şi furtunos. Vei fi ferit de dezamăgiri, pur şi simplu, fiindcă nu vei mai putea fi amăgit de nimic.
Un ateu nu-ţi va spune niciodată următoarele:
Atâta timp cât te amăgeşti că există liber-arbitru, automat judeci oamenii. Şi astfel încalci mereu îndemnul cristic „Să nu judeci!”. Ar trebui să-L judeci pe însuşi Dumnezeu pentru toate, ceea ce nu prea îţi convine s-o faci, ca să nu-I pierzi bunăvoinţa.
Însă dacă vei vedea Voia divină peste tot, nu te vei mai revolta interior când vei trăi nedreptăţi. Fiindcă El nu pedepseşte şi nu răsplăteşte pe nimeni, nu vede pe nimeni separat de Sine în tot ce există. Cu cine te războieşti tu?!...
Atâta timp cât te amăgeşti că exişti ca un „io” separat, vezi lumea ca pe o sursă de riscuri şi adopţi automat o atitudine de apărare, agresivă uneori. Şi astfel încalci mereu porunca „Să nu ucizi!”, ucigând măcar cu gândul.
Cât timp te simţi un „io”, pui condiţii iubirii, să te servească pe tine înainte de toate. Chiar şi când te amăgeşti că te-ai pus în slujba altora, detaşat de interese meschine, o întrebare subtilă nu-ţi va da pace: „Şi eu ce câştig din asta, totuşi?! Măcar o faimă spirituală, măcar să nu pot fi lovit de nimic, măcar nişte experienţe de extaz, măcar mântuirea după moarte...!”. Şi astfel te ţii departe de iubirea necondiţionată divină.
Cum ai putea să-ţi iubeşti duşmanul dacă nu-l vei considera ca pe o parte din Tine, cel universal?! Chiar dacă îţi spui că spiritul lui încă evoluează şi mai are de învăţat, totuşi, în comparaţie cu tine, îl vei simţi imatur. Şi atunci, automat, te vei simţi superior, adică exact ce vrea ego-ul, să se simtă special. Vei fi tolerant cu defectele lui ca să-ţi hrăneşti ego-ul spiritual cu această calitate: toleranţa. Îngăduinţa ta va avea un motiv interesat, nu va fi necondiţionată şi spontană.
Atâta timp cât te amăgeşti că universul are un scop înalt, vei împărţi evenimentele şi faptele în cele care servesc Scopul şi cele care-l împiedică. Şi iar vei judeca oamenii. Dar dacă pricepi că nimic nu are vreun scop, dintr-o dată te relaxezi şi zâmbeşti lăuntric, ca la o glumă bună. Poţi cel mult să-ţi urmezi un scop personal, fără importanţă pentru mersul universului.
N-ai încotro te grăbi, n-ai cum să salvezi tu lumea, fiindcă nici nu-i în pericol. Lumea a fost de la bun început ca o tablă pe care se scrie şi se desenează frenetic, iar apoi se şterge cu buretele. Nimic nu-i destinat să rămână scris definitiv...
Atâta timp cât ai credinţă sau încredere în Dumnezeul binelui, înseamnă că îi pui nişte condiţii cum să se poarte El cu tine. Îi oferi credinţa ta, iar El trebuie să o merite. Orice credinţă spirituală este condiţionată.
E şi necredinţa tot o credinţă, una negativă. Singura alternativă necondiţionată este să trăieşti fără preconcepţii, să fii viu, pur şi simplu. Poţi şi intelectualiza, dacă-ţi face plăcere, dar fără să dai gândurilor prea mare importanţă. Viaţa nu ţine cont de părerile tale, oricât de bine argumentate. Viaţa nu e nici logică, nici morală, nici nu are vreun scop sau miză.
Se pare că a venit vremea pentru extremism în lume... Dar extremismul acesta nondualist e paşnic şi curat şi nu impune nimănui nimic. E o spiritualitate extremă, pentru cine îndrăzneşte să rişte.
Riscă să-şi piardă prejudecăţile... şi să câştige libertatea. Adevărata libertate este înfricoşătoare pentru „eu”, dar indescriptibil de minunată...
Fiindcă aduce cu ea necunoaşterea. Mai bine zis, dispare "eul" cunoscător, dar cunoştinţele rămân, poate chiar se înmulţesc. Deci nu confunda cunoaşterea cu cunoştinţele. Iluminarea este eliberarea de cunoaştere, fiindcă nu mai are cine să deţină cunoştinţele. Cunoştinţele există în sine, fără un deţinător al lor. Culegi fructele direct din copac când ţi-e foame, nu există niciun depozit pentru ele.
Un alt nume al cunoaşterii este controlul. Prin iluminare dispare iluzia de control, iar cu asta, şi povara responsabilităţii. Dispărând controlul, e clar că nu există nici liber-arbitru sau voinţă individuală, autonomă. Nu-i aşa că libertatea ţi se pare înfricoşătoare?!... 😊😊😊
< Sus >
Răzvan A. Petre
11 martie 2025