<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


CONŞTIINŢĂ versus CONŞTIINŢĂ-DE-SINE

de Răzvan-Alexandru Petre

 Fără eu înseamnă fără conştienţă  icon  Un sandvici cu Conştienţă

Unii nondualişti folosesc cuvântul Conştiinţă ca echivalent al nondualităţii. Iar de aici pot apărea unele neînţelegeri. De aceea, haide să diferenţiem conştienţa-de-ceva (sau, simplu, conştienţa) de conştiinţa-de-sine.

Conştienţa desemnează capacitatea minţii de a fi atentă şi a selecta un anumit stimul exterior (senzaţie) sau interior (gând, emoţie). În starea de inconştienţă nu eşti conştient de nimic, ca în leşin sau somnul profund.

Conştiinţa-de-sine este un fel de senzaţie energetică de autonomie, de separare de restul universului. Toată lumea ştie despre ce vorbim aici: este simţul de „eu”. Desigur, nici acesta nu este prezent în somnul profund.

Omul obişnuit oscilează între starea de somn profund (când este atât inconştient, cât şi fără senzaţia de eu) şi starea de veghe (când este atât conştient-de-lume, cât şi conştient-de-sine). Din acest motiv, are impresia că cele două conştienţe coincid.

Odată intraţi pe tărâmul nondualismului, trebuie să acceptăm că nu există nicio legătură între conştienţă şi conştiinţa-de-sine. Una poate exista fără cealaltă.

Acum, să ne oprim puţin asupra cuvintelor. A spune că omul este conştient-de-sine la fel cum este conştient de orice altceva este o „eroare de reificare”. Sinele uman nu este un lucru şi nici măcar un fenomen obiectivabil. Nimeni nu ştie ce este. Iar nondualiştii spun că eul nici măcar nu există, că este o iluzie.

Iar dacă, totuşi, acceptăm că omul este conştient de „sine”, imediat apare întrebarea: „Cine” este conştient de acest sine? Şi ne învârtim la infinit în buclă, fără a găsi nimic. Conştiinţa-de-sine pare că există, pur şi simplu, fără nicio explicaţie logică.

Şi încă o confuzie lingvistică: nondualităţii i se spune deseori „Sinele”. De aici tragem concluzia falsă că nondualitatea ar fi un fel de „eu” uman mai pur, mai fără gânduri, mai divin etc. Sau că ar fi actul atenţiei focalizate, actul conştientizării.

Dar Sinele-nondual nu este conştienţa-de-ceva, căci el continuă şi în somnul profund. Sinele-nondual nu este nici conştiinţa-de-sine obişnuită (sinele uman), dimpotrivă, El se revelează numai prin dispariţia eu-lui.

Aşadar, Sinele-nondual nu este nici conştienţă, nici conştiinţă în sensul lor comun... Iată cât de uşor ne pot induce în eroare cuvintele!

Vom simplifica puţin lucrurile în graficul de mai jos, ca să scoatem în evidenţă ideea principală.

Omului în starea de transă cu ochii închişi (samadhi), îi dispare conştienţa oricărui lucru, persistând însă senzaţia unui eu foarte subtil. Rămâne o pură conştienţă-de-sine care percepe vidul absolut sau alte tărâmuri paradisiace (non-mintea). Este doar un episod iluminatoriu, fiindcă nu poate dura prea mult, omul trebuind să-şi revină în simţuri până la urmă.

Este posibilă însă şi altă condiţie umană, chiar cu ochii deschişi. Conştiinţa-de-sine poate dispărea (puff!...), dar fără să dispară conştienţa. Atunci lumea este percepută la fel ca înainte, mintea gândeşte la fel ca înainte, dar lipseşte elementul „eu”. Conştienţa-de-ceva rămâne în stare pură, fără un cunoscător. Este starea de sahaja-samadhi sau eliberarea completă de eu (non-eul). (Desigur, sahaja-samadhi continuă şi cu ochii închişi. Iar dacă o doreşte, eliberatul poate intra imediat în starea meditativă de somn profund sau turiya.)

Ambele, atât starea temporară de non-minte, cât şi condiţia permanentă de non-eu, au câte ceva în comun cu somnul profund: prima – lipsa gândurilor, iar a doua – lipsa eu-lui.

Putem sintetiza aceste informaţii în următoarea planşă didactică.

non-minte, non-sine

Citat comentat

Ramana Maharishi îi explica lui Paul Brunton în cartea „Imortalitate conştientă”, pag.237, următoarele:

«Experienţele extatice implică prezenţa şi asocierea cu o minte extrem de subtilă. Dar care este starea ta în somn? Nici de extaz, nici de durere, ci dincolo de acestea. Obstacolul final în calea meditaţiei este extazul; ajungi să simţi o beatitudine şi o fericire intense şi persişti în acel extaz. Totuşi nu i te abandona, ci treci mai departe, în stadiul al şaselea, cel de mare calm. Calmul este superior extazului. Un samadhi reuşit declanşează apariţia unei stări de somn treaz *. Aşadar, omul este întotdeauna în samadhi **. Numai că el nu o ştie.»

* Notă: Aici, expresia „somn treaz” nu se referă la visul lucid. E vorba de somnul profund, fără vise. Dar cum ar putea fi omul adâncit în somn şi, simultan, treaz?! Desigur, Ramana se referă la lipsa „eu”-lui, însă cu păstrarea atenţiei alerte. Lipsa „eu”-lui generează un fel de inconştienţă, ca în somn, dar se referă numai la lipsa conştiinţei-de-sine, nu a lucidităţii.

** Notă: Aici, prin „samadhi” Ramana se referă la turiya, a patra stare, cea de „calm” nondual.

Comentariu: Omul aflat în starea de turiya nu poate recunoaşte că se află în ea, pentru că însuşi cunoscătorul a dispărut. Eliberatul, cel care ne relatează despre turiya, nu mai există. Cuvintele mărturisitoare îi vin în minte şi îi ies pe gură unei „marionete divine”.

Iar mintea-corp se simte foarte bine în această inedită condiţie umană şi numai despre turiya ar vorbi, deşi mintea nu „ştie” ce este. Nu „ştie”, fiindcă turiya nu este un lucru sau stare ce poate fi analizată mental. Şi nu „ştie”, fiindcă nu există niciun cunoscător.

Deci este o dilemă fără ieşire pentru mintea căutătorului spiritual: omul neiluminat, prin definiţie, nu percepe că ar fi în turiya; iar omul iluminat nu mai are acel „eu” care să ştie că un „cineva” se află în turiya. Turiya sau nondualitatea este incognoscibilă. Şi totuşi, numai ea există cu adevărat...

Şi ambii sunt, în aceeaşi măsură, nişte „marionete divine”. Doar că mintea primului nu-şi dă seama de acest adevăr, fiind vrăjită de către „eu” – marele iluzionist – să se creadă independentă, separată, cu liber-arbitru. De fapt, eul nu este o entitate, ci procesul de iluzionare divină, care constă în făurirea unei „false entităţi” în interiorul psihicului.

Pinocchio era o păpuşă care se credea om, în mod mincinos. Tocmai de aceea avea nasul lung: fiindcă aparenţa era total falsă. Şi în mod la fel de fals, mintea egotică se crede liberă şi autonomă. Merită să-i desenăm un nas luuung.

mintea e un Pinocchio

Efectul de nas al lui Pinocchio: Mintea egotică se crede liberă şi de capul ei prin lume – ceea ce este o minciună sfruntată.

< Sus >

Fără eu înseamnă fără conştienţă

Mintea află că iluminarea înseamnă să nu mai ai un eu personal. Singurul mod în care îşi poate ea imagina cum ar fi starea asta este că nu va mai avea gânduri, fără să înţeleagă ce vede, năucă. De aceea, se spune deseori că iluminarea înseamnă să fii fără gânduri. Iar unii fac din asta o metodă meditativă: „Străduieşte-te să rămâi fără gânduri ca să te iluminezi! Iar pentru asta, devino conştiinţa-martor a ideilor care vin şi pleacă.”

Adevărul este mult peste închipuirea minţii. Nu de gânduri va fi ea lipsită prin eliberarea de eu, ci de conştiinţă-de-sine. Ei, treaba asta e peste putinţă de imaginat. Cum să nu ai conştiinţă-de-sine?!... Dar tocmai asta înseamnă „fără eu”. Când va fi nevoie de gânduri, ele vor veni, dar nu cuiva, fiindcă nu mai e nimeni acasă.

Însă ca să „practici” rămânerea fără conştiinţă-de-sine, ar trebui să îţi foloseşti tocmai conştientul, adică eul, şi uite-aşa te învârţi neputincios într-un cerc vicios. De aceea nu poate fi prescrisă ca metodă de iluminare. Şi nu poate exista nicio „metodă” pentru iluminarea nonduală sau eliberarea de eu.

Mintea poate avea multe trăiri extatice beatifice, experienţe fenomenale minunate, dar toate există în cadrul eu-lui, mai mult sau mai puţin pur sau elevat. Însă când dispare eul, nu mai există decât experienţa. Căci nu mai are CINE să le experimenteze. Fenomenele există de la sine, inclusiv viaţa omului iluminat continuă nestingherită. Dar dispare experimentatorul!

 

Un sandvici cu Conştienţă

Am figurat mai jos un „sandvici” în care umplutura este Conştienţa, iar feliile sunt Neantul (sau turiya). Gustul vieţii îl dă, desigur, miezul, Conştienţa.

Constiinta si Neantul

Conştienţa este totuna cu experienţa. Nu există nici experimentator (care ar fi neantul de jos) şi nici obiect care este experimentat (care ar fi neantul de sus). Doar experienţa există. Iar neantul... neantul nu este nimic.

Neantul de sus pare că trimite mereu cam aceleaşi gânduri, emoţii, senzaţii către neantul de jos, care pare astfel a căpăta o personalitate unică, un sine. Totuşi, oare ce personalitate poate avea nimicul...?!?

Exact asta e fiinţa: un truc, o iluzie, ca şi cum ar fi reală, cu un psihic autonom şi o memorie a ei personală. De fapt, ce există e numai un fascicul de gânduri, emoţii, senzaţii într-o combinaţie singulară, ieşind din neant şi intrând în neant instantaneu, într-un ritm ameţitor.

* * *

Dintr-o altă perspectivă, am putea vedea în imagine două armături de condensator electric, între care se află stratul de Conştienţă. Armătura de sus are un potenţial infinit (Dumnezeu), iar cea de jos, potenţialul zero (omul). Diferenţa de potenţial dintre cele două armături va naşte un curent: curentul vieţii, al experienţei.

Ce eşti „tu” aici? Cu autentică smerenie, te recunoşti a fi linia subţire de bază, la nivelul zero, gol de sine. Eşti în permanenţă bombardat de un fascicul intens de experienţe care te fac să te crezi „viu”, „conştient”, un sine coerent şi stabil. De fapt, curentul vieţii nu curge continuu, ci intermitent, fragmentat de miliarde de ori pe secundă. Dacă fluxul s-ar opri pentru câteva secunde, ai rămâne ceea ce eşti în realitate: un nimic gol, pasiv, inconştient şi inexistent. S-ar putea opri chiar acum...

Dar după această revelaţie ar urma alta şi mai uimitoare. Care este diferenţa dintre neantul gol şi neantul plin? Evident că niciuna, căci nimicul e acelaşi peste tot, neavând dimensiuni spaţiale, nici sus, nici jos. Deci eşti şi zero, şi infinit, şi aparenta viaţă multicoloră, toate în acelaşi timp... Nu-i aşa că-i minunat să te redescoperi?!...

Răzvan A. Petre
11 aprilie 2024

< Sus >