< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Este bine-cunoscută clasificarea Fizic-Psihic, pe care o foloseşte toată lumea. Dar este una superficială şi, de aceea, ne conduce deseori la concluzii filosofice greşite. De obicei, se consideră că Fizicul este esenţial, iar Psihicul apare ca un produs secundar al organismului fizic, şi numai la animalele superioare.
Însă Medicina a constatat că pot apărea efecte somatice provocate doar de activitatea psihică. Totuşi, se consideră că efectele ar fi destul de rare şi slabe ca intensitate, oricum incomparabile cu puterea fenomenelor pur fizice.
Apoi, Psihologia a împărţit psihicul în Conştient şi Subconştient. Mai departe, Hipnoza a dovedit că efectele somatice pot fi instantanee şi puternice asupra organismului. Astăzi, se recunoaşte că, prin comparaţie, Conştientul este doar ca vârful unui aisberg, din care cea mai mare parte este sub apă, precum Subconştientul.
Mergând mai departe, Neuroştiinţele au dovedit fără putinţă de tăgadă că ceea ce numim „Conştient” este întotdeauna întârziat în timp faţă de Subconştient, adică deciziile sunt luate de Subconştient. Atunci ce rol mai are Conştientul?
Tradiţiile perene ale Nondualităţii afirmă că acest „conştient” sau „eu personal” este doar o iluzie cosmică, un decident fictiv. În schimb, aşa-zisul „Subconştient” este, de fapt, marea Conştiinţă care acţionează întotdeauna în conjuncţie cu programele biologice automate, generate tot de Conştiinţă.
În acord cu nondualitatea, Fizica cuantică a descoperit că realitatea fizică depinde de conştiinţa care o observă. Cu alte cuvinte, cauzalitatea este inversată faţă de opinia comună iniţială, care afirma că Fizicul creează Psihicul. Astăzi, se consideră invers, că Conştiinţa, care este baza psihicului, creează Fizicul. Este o concluzie contra-intuitivă, dar ce putem face împotriva ştiinţei?!...
La întrebarea dacă există liber-arbitru, un nondualist ar răspunde că liberul-arbitru este senzaţia pe care o are un „eu personal”, ba este chiar una din definiţiile sale. Dar, cum „eul” este o iluzie, ce mai rămâne din întrebare?
Pe de altă parte, realitatea cuantică este atât deterministă (depinde de stările anterioare), cât şi aleatoare (este imprevizibilă). Pentru mintea umană, este un paradox de nerezolvat, fiindcă cele două calităţi sunt incompatibile şi antagonice. Dar liantul dintre ele se numeşte „Principiul de nedeterminare al lui Heisenberg”, care nu e cauzat de imperfecţiunea aparatelor noastre de măsură, ci este un fundament al realităţii cuantice. Ca să adăugăm şi liberul-arbitru, ar trebui să-l punem în locul aleatoriului, ceea ce fizica cuantică nu are cum face.
În schimb, fizica cuantică a demonstrat că, atunci când conştiinţa umană măsoară realitatea microscopică, o şi modifică. Cu alte cuvinte, în momentul măsurării, câmpul sau unda probablistică devine particulă (de exemplu, câmpul electromagnetic al luminii devine flux de fotoni, sau orbitalul devine electron).
Oare este acest fenomen valabil numai pentru mica realitate, unde masele şi dimensiunile sunt foarte mici? Sau nu cumva conştiinţa umană modifică chiar şi realitatea macroscopică atunci când o observă?! Răspunsul logic ar fi că, da, conştiinţa umană modifică realitatea observând-o. Adică, o interpretează, nu o vede obiectiv. Neurosavanţii spun că în creier e totală beznă, iar lumea apare printr-un joc al sinapselor neuronale, ca o fantezie electrică.
Mai mult, nondualismul spune că lumea este o iluzie creată de Conştiinţă, nu cea aparent omenească, ci de Conştiinţa care stă în spatele celei umane. Pentru a vedea lumea aşa cum este, ar trebui ca această conştiinţă umană să se dea puţin la o parte din calea vederii clare. Dar atunci nu ar mai fi „cineva” care să o vadă... Greu de înţeles aşa ceva... dar chiar se întâmplă asta, în fenomenul iluminării nonduale. Atunci e prezentă numai Conştiinţa, conştientă, dar fără conştiinţă.
Cu alte cuvinte, în momentul iluminării, dispare conştiinţa (ca subiect) şi rămâne conştienţa (ca proces de observare), dar fără un observator. Este o conştienţă limitată la simţurile organismului biologic.
< Sus >
Spuneam că determinismul şi aleatoriul coexistă demonstrabil la nivelul cuantic, dar asta mintea nu poate pricepe. La fel de neînţeles pentru minte este şi cum de este „eul” o iluzie, fiindcă libertatea de alegere şi conştiinţa de sine pare atât de reală şi incontestabilă... În acest sens, omul atribuie chiar şi noţiunea generică de Conştiinţă „eu-lui personal”, fiindcă nu şi-o poate imagina altfel decât ca o conştiinţă de sine.
În această capcană subtilă cad unii învăţători nondualişti şi învăţăturile lor adresate persoanei. Se spune că „Eu Sunt” ar fi fondul stabil în care apar gândurile şi senzaţiile. Gândurile vin şi pleacă, senzaţiile se perindă necontenit, dar numai „Eu Sunt” sau Conştiinţa rămâne aceeaşi, netulburată, persistentă, şi le percepe. În viziunea unora, Conştiinţa ar fi acest fond neutru, familiar, pe care îl părăsim când ne culcăm seara, şi îl regăsim intact când ne trezim dimineaţa. Aceasta ar fi conştiinţa nonduală, în opinia unora...
Ei bine, iată unde este eroarea: conştiinţa care dispare seara şi reapare dimineaţa nu este deloc stabilă! Este şi ea un fenomen. Îi putem spune „eu subtil” – şi, într-adevăr, ne poate induce subtil ideea că el ar fi Non-sinele. Fiind doar un aparent martor la spectacolul vieţii, am putea cred că acesta ar fi ceea ce descriu iluminaţii...
Numai că nu-i adevăratul Non-sine! ci este tot un sine, dar mai rafinat, tăcut, singurul pe care îl cunoaştem. Non-sinele nu poate fi cunoscut, căci cine ar fi acolo să-l cunoască?! Cunoaşterea, adică familiaritatea cu o temă, nu poate fi decât personală. Când lipseşte sinele personal, totul este mereu nou, misterios, necunoscut – fiecare clipă se resetează.
Poate din comoditate, unele învăţături nondualiste dau ca reper această conştiinţă cu care observăm lumea în starea noastră obişnuită, care ar fi, spun ele, exact Marea Conştiinţă sau Non-sinele fără ego. Hai să o luăm doar ca o invitaţie la nondualitate, prezentată într-un mod accesibil.
(În realitate, nondualitatea este inaccesibilă celui care se percepe ca fiind ceva sau cineva. Nondualitatea înseamnă că nu există decât Întregul. Care, de dragul experienţei dualiste, se divide, aparent, în subiect observator şi obiect observat. Toate învăţăturile spirituale sau nondualiste sunt, de fapt, dualiste. Simplul fapt că, prin definiţie, conştiinţa observă o realitate distinctă de ea însăşi arată că este vorba de dualitate. Aşadar, conştiinţa nu poate fi nonduală, din principiu. Iar a spune că „Conştiinţa se priveşte singură”, este doar o metaforă sau o invitaţie la mister... De fapt, există doar o conştienţă impersonală, care nu se simte separată de ceea ce percepe.)
< Sus >
E adevărat, totul este una sau nondualitatea, inclusiv neperceperea ei. Numai că voalul pe care ni l-a pus Maya ne împiedică prin multe tertipuri să fim nondualitatea... căci nondualitatea nu poate fi percepută, cum percepem un obiect exterior. Trebuie să fii, să te simţi Tot-ceea-ce-este. Dar mulţi căutători spirituali se iau la trântă cu Maya, crezându-se mai şmecheri decât Ea... Câtă naivitate!
Deci există niveluri ale „eu-lui”, de la ego-ul care se identifică total cu corpul şi gândurile, trecând la supraego, care îşi poate analiza obiectiv şi controla parţial gândurile şi emoţiile, ajungând în final la eul subtil, care înţelege intelectual nondualismul şi este aparent detaşat de lucrurile pământeşti. Sau am putea spune că este una şi aceeaşi energie Maya, pe diferite niveluri de subtilitate...
Poate că există şi ale niveluri de subtilitate, pe care se aşază automat diferiţi înţelepţi, astfel că opiniile lor sunt diverse, sau măcar descrierile lor. Poate că, odată ce Non-sinele este revelat, nu se rămâne permanent în acea stare de nediferenţiere, ci eul mental vine şi pleacă cu mai multă sau mai puţină îndrăzneală, ceea ce provoacă diverse puncte de vedere, care, desigur, nu pot fi decât personale.
Aşa cum spuneam mai sus, conceptul de Conştiinţă este definit şi înţeles îndeobşte ca fiind acea conştiinţă cu care eul personal percepe lumea. Or, nu ăsta e Non-sinele. Non-sinele nu poate fi nici definit, nici intuit mental. El se dezvăluie automat numai atunci când dispare eul, ca prin magie.
Nu există nicio cale pentru a ajunge la Impersonalul nondual, cu etape şi reţete adaptate minţii umane. Orice cale e doar o învârtire în jurul cozii, ocolind esenţa. Dar asta-i tot ce putem face. Să credem şi să ne prefacem că ne apropiem de esenţa nonduală. Practic, să ne pregătim mintea pentru a putea suporta infinitul.
Se spune că este posibil ca oricine să aibă o experienţă de satori sau o licărire a Adevărului. Dar nu oricine poate rămâne definitiv în acea stare de unison cu Adevărul. Mulţi oameni au un satori, după care senzaţia de eu revine în forţă, fără putinţa de a reface acea experienţă unică. De aceea, unii iluminaţi recomandă o pregătire asiduă a minţii pentru a nu da înapoi odată ce a cunoscut Realitatea, să nu revină la poveştile atrăgătoare ale ego-ului.
În unele cazuri, după o lungă căutare spirituală sau tânjire după iubire, după adevăr, după libertate, la un moment dat, non-sinele se revelează, într-adevăr, şi atunci se trage concluzia că a fost un aparent „proces treptat de iluminare”, cauzat de acţiunile sau atitudinile persoanei. Cât timp încă eşti „cineva”, îţi poţi făuri speranţe că „eşti pe cale”, dar n-ai nicio garanţie. Poate că e tot doar o interpretare a persoanei, care se vrea mai „spirituală” decât alţii. Aici înţelegem de ce spiritualitatea este atât de diferită de nondualitate...
Căci ce interes ai putea „tu” avea din a te pierde pe tine?! Dimpotrivă, este cel mai de groază scenariu imaginabil pentru „eu”, chiar dacă i se promite pentru final scufundarea în „iubirea necondiţionată divină”.
Poate cel mai potrivit simbol pentru această necondiţionare nonduală este spaţiul fizic – el acceptă orice, suportă orice, nu se împotriveşte la nimic. Asta e Iubirea divină şi, cu siguranţă, nu asta îşi doreşte sinele personal. Sinele vrea siguranţă şi control şi lipsa totală a necazurilor, ceea ce nu-i deloc iubirea necondiţionată, beatitudinea, ananda... despre care vorbeşte nondualismul.
< Sus >
Răzvan A. Petre
30 aprilie 2026