< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
O astfel de consultaţie are întotdeauna un dublu sens. Clientul nu poate fi pasiv, dacă vrea să câştige ceva din şedinţă. Trebuie să pună întrebări, pentru a-şi exprima poziţia asupra vieţii sale.
Există şi cazuri când clientul nu trebuie să-i spună nimic specialistului, fiindcă spiritele îi cunosc sinceritatea interioară şi dorinţa de a se desăvârşi. Dar de cele mai multe ori, clientul trebuie să-şi clarifice el însuşi punctele de vedere mai întâi. De aceea, trebuie să fie activ în discuţie.
Şi pare mai normal aşa, decât cum făcea Arsenia Boca. În faţa lui, oamenii se speriau fiindcă le citea gândurile şi poveştile de viaţă, ba chiar şi viitorul. Păreau ca nişte gândaci striviţi sub cizma lui Dumnezeu. La clarvăzător, discuţia e mai civilizată şi în limitele pe care le trasează clientul, în mod subconştient.
Spiritele superioare nu-i vor spune direct „Ţi se va întâmpla aşa. Trebuie să faci neapărat asta”. Adresarea poruncitoare nu este constructivă. Spiritele cunosc dinainte viaţa omului în amănunţime. Ideea că destinul e una, iar viaţa e altceva, că omul ar avea liber-arbitru, este doar o poveste. Dar omului obişnuit nici nu i se poate spune verde în faţă: „tu” nu exişti. Trebuie luat de la nivelul la care este. Iar toţi clienţii au un ego puternic şi nici nu ar pricepe tezele nondualiste. Dacă le-ar pricepe, n-ar mai veni la specialistul în ocultism.
(Oare n-ar fi şi atunci curioşi?!... Nu, pentru că ar şti că viitorul nu poate fi manipulat. Dar oamenii parcă vor să se întristeze şi să se îngrijoreze inutil, chiar dacă ştiu că nu are rost. Nu se pot împiedica, cât timp mai au un ego).
Oamenii se simt liberi să acţioneze oricum vor şi nu li se poate spune că nu au liber-arbitru, iar fatalismele de genul „aşa ţi-a fost deja scris” sunt greu de digerat. Ce folos ar avea să ştii ce ţi se va întâmpla rău?! Poate că acel rău va avea urmări bune, dar trebuie să urmezi tot firul poveştii ca să afli finalul. Dar pentru asta, trebuie să trăieşti viaţa, nu să ţi se povestească dinainte.
E simplu să accepţi că „aşa ţi-a fost scris” doar în ce priveşte evenimentele întâmplate deja. E liniştitor, te ajută să te resemnezi şi, de obicei, aşa gândesc mulţi oameni – sunt fatalişti, dar numai cu privire la trecut.
*
Clientul nu vrea să audă că, indiferent de ce va afla de la viitorolog, viaţa lui va decurge oricum conform planificării divine. De aceea, i se dau speranţe, recomandări, indicaţii de viaţă mai bună. De obicei, indicaţiile corespund în mare parte cu ceea ce intuieşte deja. Sunt nişte încurajări de a continua pe drumul său.
Când sunt total diferite de ceea ce face sau simte omul, sfaturile îi pot justifica acestuia eşecurile din viitor. Atunci va spune: „Aha, deci nu am putut să-mi controlez cutare defect şi din cauza asta sufăr acum. Trebuie să muncesc mai mult cu mine şi să ascult de poveţele bune...”.
*
Ce e mintea, nu ştim. Când ne trimite gânduri aiurea, putem spune că ele vin din subconştient (personal sau colectiv), iar când sunt corelate, inteligente, cu intenţie putem spune că vin de la spirite sau Dumnezeu sau Sinele Superior.
Oricum, când un client merge la un clarvăzător, informaţiile provin, să zicem, din Mintea universală, în care se află cuprinse şi minţile celor doi. În general, informaţiile au un înţeles şi o intenţie. Pe baza acelei INTENŢII explic aici cum e omul influenţat de spirite/Sine.
Sau e lăsat fără informaţii clare. Căci este şi asta o posibilitate, să i se dea informaţii contradictorii sau nepotrivite cu situaţia reală, tocmai pentru a nu-i da informaţiile reale, a-l ameţi cu date superflue.
Omul nu trebuie să ştie totul şi mereu. De fapt, de obicei, nu ştie mai nimic. Când intuieşte răspunsurile corecte şi evoluţia probabilă, este pentru că aşa se va întâmpla. Cei care au prevestit ceva grav nu au fost în stare să preîntâmpine pericolul. A fost doar o demonstraţie că totul e predestinat şi nu se poate schimba.
Dar oare nu sunt şi situaţii opuse, când o premoniţie a reuşit să salveze ceva? Acele situaţii sunt greu de demonstrat, fiindcă e vorba de scenarii post-factum sau contra-factuale. Ce ar fi fost dacă...? N-avem cum afla.
*
Astăzi ai multe opţiuni. Poţi afla despre vieţile tale anterioare în diverse feluri. Te poţi holba în oglindă până începi să vezi imagini. Te poţi duce la hipnoză regresivă. Poţi întreba un ocultist (clarvăzător sau medium). De fiecare dată însă vei avea rezultate diferite.
E ca atunci când îţi dai în cărţi. Primul rezultat te poate ajuta. Dar nu şi dacă repeţi pasienţa. Mintea vrea să fie sigură de răspuns şi repetă întrebarea, vrând să prindă adevărul obiectiv. Sfârşeşte prin a fi şi mai confuză decât la început.
De ce se întâmplă asta?
Păi, acuma ai vrea să-ţi dau un răspuns definitiv?! Abia ce ţi-am spus că vei primi adevărul pe care îl meriţi/suporţi/ţi se potriveşte. Pot lansa o teorie interesantă de ce se întâmplă asta. La ce ţi-ar folosi? Oricum te vei îndoi de ea. Şi vei căuta un alt răspuns în altă parte.
Pur şi simplu, asta e natura minţii, să nu fie satisfăcută cu niciun răspuns definitiv şi să caute în continuare. Iar mintea a fost inventată de Însuşi Dumnezeu ca să fie aşa cum este.
*
Nu există un adevăr obiectiv, ci doar un adevăr util minţii pe moment. Timpul trece, iar adevărul se mişcă odată cu el.
„Universul e mental” înseamnă că atitudinile de moment se reflectă în ceea ce primeşte mintea. Mintea e un univers în sine. Adevărul nu e ceva fix la care trebuie să ajungem, ci o relaţie fluidă între întrebător şi realitatea percepută. Realitatea e modelată în minte de propriile ei interese.
*
Adevărul poate fi perceput direct, fără minte. Adevărul absolut e ca un ocean. Mintea vrea să-l strângă în căuşul palmei, dar rămâne doar cu câteva picături. Atunci ni le arată triumfătoare: cam aşa e Oceanul, priviţi aceste picături de apă!
A doua oară, iar strânge pumnul, dar ne va arăta alte picături de apă, nu aceleaşi de dinainte. Mai poţi s-o crezi pe cuvânt? Când ne-a arătat ea adevăratele picături, cele „absolute”, oceanice?
Pare incredibil cum o anumită aranjare a planetelor în nişte case şi zodii imaginare poate oferi o corelaţie atât de strânsă cu personalitatea individului, iar uneori chiar cu evenimente din viaţa sa. Şi totuşi, de sute şi mii de ani, această corelaţie a fost documentată.
Cum o putem explica?
Dacă ne bazăm pe legea cauzalităţii, nu ajungem nicăieri. Am presupune că există anumite „scurtături astrale”, care ne leagă destinul de astre îndepărtate. Totuşi, toată această înlănţuire de cauze şi efecte trebuie să fie enorm de complexă, practic inoperabilă. Ni se spune că Mintea cosmică o operează, ca să ne liniştim angoasa intelectuală.
Cealaltă explicaţie este infinit de simplă. Totul este o unitate. Inclusiv poziţia astrelor şi planetelor face parte din Unime, deci nu e nevoie de niciun calcul complicat, la fel cum nimeni nu măsoară geometria organelor din organismul uman ca să se potrivească în interior fără a se incomoda reciproc.
Dacă totul e o unitate, atunci nu ne mai punem întrebarea de ce astrologia este validă (în anumite părţi, când nu e supralicitată). Dar nici nu avem vreo explicaţie. Ne mulţumim cu misterul existenţei...
Răzvan A. Petre
21 septembrie 2024
< Sus >