< Cuprins "Ciclurile sufletului"
Capitolul 5 "Moartea şi procesul morţii", subcapitolul f) "Auto-suprimarea (sinuciderea şi eutanasia)", din cartea dictată mediumului Gina Lake de către Spiritul lui Isus Cristos „CYCLES OF THE SOUL: Life, Death, and Beyond” (CICLURILE SUFLETULUI - Viaţa, moartea şi dincolo de ele). Mediumul Gina Lake citeşte mesajul în limba engleză, cu subtitrarea în româneşte (videoclipul este încorporat la sfârşitul acestui articol).
Subcapitolul scris cu litere albastre pe fond alb nu a fost lecturat audio de către autoare.
«Acesta este un subiect delicat şi voi face tot posibilul să îl abordez într-un mod care sperăm că va aduce puţină pace celor care se frământă să-şi pună capăt vieţii.
Există multe motive pentru care oamenii se gândesc să-şi pună capăt zilelor. Toţi cei care se gândesc la acest lucru cred că au motive întemeiate. Viaţa lor a devenit mult prea dureroasă, fie emoţional, fie fizic. Au sentimentul că nu mai pot sau nu mai doresc să-şi continue viaţa. Li se pare că sinuciderea ar fi singura cale de ieşire dintr-o situaţie insuportabilă, în care au impresia că nu mai există alternative.
Desigur, acesta este doar un punct de vedere, nu şi adevărul. Nicio situaţie nu este de nesuportat, chiar şi atunci când există multă durere fizică. Fiinţele umane sunt capabile să îndure mari dureri fizice şi, adeseori, chiar preferă să le suporte decât să moară, deoarece instinctul de supravieţuire este foarte puternic.
Însă în privinţa suferinţei emoţionale, dorinţa de a trăi este subminată de gânduri şi emoţii negative, care pot face ca viaţa să pară insuportabilă. Iar durerea fizică este, desigur, amplificată de durerea emoţională în majoritatea cazurilor şi, în aceste cazuri, sinuciderea poate părea singura opţiune.
Totuşi, mulţi au învăţat să trăiască cu o durere fizică permanentă şi ar putea fi chiar unul din scopurile vieţii lor să exploreze acest aspect şi, poate, să îi ajute şi pe alţii să înveţe să facă faţă unei asemenea dureri.
Ego-ul simte dureros că multe lucruri sunt insuportabile şi chiar asta repetă vocea din cap. Iar aceste emoţii îi întăresc convingerea că situaţia ar fi de nesuportat. Mintea urzeşte o poveste despre situaţie, zugrăvind-o ca fiind groaznică şi imposibil de dificilă. Din aceste gânduri decurg apoi emoţii care conving şi mai mult că situaţia ar fi imposibilă şi fără speranţă.
De fapt, emoţiile fac situaţia să pară insuportabilă, nu situaţia în sine, ci emoţiile create de ceea ce îşi spune omul despre acea situaţie. În acest fel, oamenii îşi sapă singuri nişte gropi emoţionale din care este greu de ieşit.
Singura cale de ieşire este să-şi schimbe convingerile sau poveştile pe care şi le spun, dar schimbarea convingerilor nu este deloc uşoară.
Pentru a-ţi schimba convingerile trebuie să fii dispus să le analizezi, ca să vezi dacă sunt corecte sau greşite. Problema este că oamenii nu fac acest lucru în mod natural. Majoritatea nu realizează că au nişte convingeri greşite. Ei presupun că gândurile lor descriu imaginea exactă a realităţii şi că nici nu ar putea simţi altfel. Ei nu înţeleg că, prin ceea ce îşi povestesc despre situaţie, îşi generează trăirea interioară. Dar tocmai asta trebuie să priceapă, trebuie să înveţe. Aceasta este una dintre cele mai importante lecţii ale evoluţiei umane şi nu este uşor de stăpânit.
În lumea voastră, relativ puţini sunt conştienţi de acest mare adevăr: că voi vă creaţi felul cum simţiţi viaţa.
Una dintre cele mai importante întrebări pe care trebuie să ţi le pui când îţi analizezi gândurile este: de unde provin aceste convingeri?
S-ar putea să descoperi că ele provin de la părinţi sau de la altcineva cu influenţă în anii de formare a personalităţii, iar asta te poate ajuta. Însă adevărata întrebare legată de sursa lor este: oare chiar sunt aceste gânduri ale tale?! Ai ales tu să le gândeşti sau tu eşti doar acela care este conştient de aceste gânduri apărute din senin?!
Până când nu vei conştientiza mai clar că gândurile nu sunt ale tale, ci ale ego-ului tău, ale programării tale, le vei crede şi te vei identifica cu ele. Le vei lua personal şi asta-i o mare problemă.
Aceste gânduri care provin de la ego sunt o problemă, din cauză că ele adună dovezi împotriva vieţii mult mai des decât adună dovezi în favoarea vieţii. De ce asta? Pentru că gândurile, provenind în mare parte de la ego, propun o viziune negativă asupra vieţii. Când privesc lumea, văd mai ales lipsurile, greutăţile, strădaniile, nefericirea şi durerea.
Acest lucru este cu atât mai adevărat pentru oamenii care au crescut într-o familie abuzivă sau care au avut părinţi adumbriţi de propriul ego şi negativitate. Poate că erau deprimaţi sau trăiau o viaţă nesatisfăcătoare din cine ştie ce motiv.
Oricine poate pica într-o astfel de perspectivă negativă, nefericire extremă şi lipsă de speranţă, fiindcă oricine are un ego. Însă nu toată lumea-i cade pradă. Mulţi au învăţat să depăşească negativitatea ego-ului şi să gândească mai pozitiv. Iar cei care au avut părinţi care au lucrat cu sine pentru a se pozitiva psihic au fost nişte norocoşi. Cei care nu au avut acest noroc trebuie să lucreze foarte mult pentru a-şi învinge nu numai propriul ego, ci şi ego-ul părinţilor, cum s-ar zice, deoarece psihologia părinţilor este adesea preluată de copil.
Mai există însă şi o altă forţă care acţionează şi care trebuie numită, care nu este ego-ul, ci una mai nefastă. Nu aş vrea să vorbesc despre ea într-un fel care să vă neliniştească sau să vă sperie, pentru că această forţă negativă nu este puternică, deşi este reală.
Există forţe negative în alte dimensiuni care influenţează fiinţele umane, în special pe cele care sunt deja stăpânite de negativitate sau dependenţe şi care duc o viaţă nefericită. Starea de negativitate – fie din cauza propriului ego, fie a forţelor negative ce-i manipulează pe cei apropiaţi, cum ar fi părinţii – vă face vulnerabili la forţele negative. Din fericire, singurul mod în care acestea vă pot influenţa este prin vocea din cap, la cum face şi propriul vostru ego.
Însă ele pot instala în minţile oamenilor o negativitate destul de convingătoare şi greu de respins. Ea activează mecanismul instinctual luptă-sau-fugi, eliberând substanţe chimice care vă conving că vi se pregăteşte ceva teribil, deşi nu este aşa.
“Beţele şi pietrele îţi pot rupe oasele, dar cuvintele nu-ţi pot face rău”. Este bine să vă amintiţi acest aforism, pe care-l ştiţi din copilărie, atunci când sunteţi atacaţi de gânduri negative. Ele nu vă pot face rău şi nu pot avea niciun fel de efect, decât dacă le credeţi. În acest caz, ele vă afectează sistemul nervos şi, potenţial, reacţia comportamentală faţă de ceilalţi şi de evenimente.
Din păcate, cei care au crescut într-o familie unde exista multă negativitate au tendinţa de a crede cu tărie în astfel de gânduri, fără să le pună la îndoială. Şi asta-i problema.
Pe de altă parte, există tineri care au fost crescuţi de părinţi fericiţi şi sănătoşi din punct de vedere emoţional, dar care sunt, totuşi, disperaţi, nefericiţi şi vor să-şi pună capăt zilelor. Climatul social din lumea voastră, jocurile video violente şi imaginile extrem de violente din filme şi de la televizor sunt de vină că mulţi tineri sunt copleşiţi de negativitate, în faţa căreia părinţii lor se simt adesea neputincioşi.
Ceea ce se află în spatele acestei violenţe şi urâţenii manifestate în lumea voastră se află şi în spatele hâdoşeniei psihologice a individului: entităţile negative non-fizice.
Mulţi oameni sunt acaparaţi de negativitate, fără să-şi dea seama că sunt influenţaţi de entităţi non-fizice negative. Din acest motiv, v-am vorbit adesea despre acest fenomen, nu pentru a vă speria, ci pentru a vă informa, pentru că, în această privinţă, “cunoaşterea înseamnă putere”.
Cunoaşterea acestui fenomen vă ajută să înţelegeţi că astfel de entităţi pot să nu aibă nicio putere asupra voastră sau a lumii voastre. Pentru a risipi acest întuneric, trebuie să se facă lumină şi de aceea fac tot posibilul să spun lucrurilor pe nume. Întunericul îşi pierde puterea odată ce este adus la lumină. Nu este foarte greu de alungat entităţile negative, dar ele trebuie recunoscute şi trimise spre lumină, căci altfel vor persista şi vor continua să afecteze oamenii.
Le menţionez cu această ocazie, deoarece entităţile negative sunt implicate în aproape toate sinuciderile. Ele insuflă şi amplifică gândurile negative, care fac viaţa insuportabilă, şi sădesc ideea că soluţia ar fi sinuciderea. Dar viaţa nu este insuportabilă. Acele emoţii resimţite ca insuportabile sunt, de fapt, un miraj. Dacă vrei să-ţi pui capăt vieţii din cauza stării emoţionale, atunci această imensă suferinţă este o ocazie rară de a descoperi cine eşti cu adevărat, anume acela care nu are cum să sufere – care este scopul tuturor vieţilor tale de până acum.
Este o sarcină dificilă, dar acesta este rolul suferinţei, de a te readuce Acasă la adevărul despre cine eşti şi de ce eşti capabil: de iubirea, înţelepciunea, compasiunea şi puterea adevăratei tale naturi.
Suferinţa are menirea de a-ţi scoate la iveală şi a te ajuta să-ţi cultivi bunătatea şi forţele înnăscute. Suferinţa nu este un motiv pentru a renunţa, ci un motiv pentru a deveni mai puternic, pentru a manifesta curaj, compasiune, răbdare, perseverenţă şi empatie. Suferinţa este cel mai mare catalizator spiritual. Fără ea, probabil că oamenii n-ar evolua sau ar evolua foarte încet. Deseori, sufletul va alege intenţionat anumite circumstanţe având ca rezultat suferinţa – cum ar fi un abuz sau o situaţie dificilă în primii ani de viaţă – pentru a se catapulta pe un nivel mai înalt de conştiinţă, spre o mai limpede conştientizare a ceea ce este el cu adevărat.
Deşi nu întotdeauna suferinţa are ca urmare o evoluţie pozitivă, sufletul este adesea dispus să îşi asume acest risc. Atât de importantă este evoluţia pentru suflet, iar anumite tipuri de evoluţie, cum ar fi învăţarea compasiunii sau a empatiei, nici nu pot fi realizate în alt mod. Ca urmare, dacă le este de folos, sufletele aleg de bunăvoie medii dificile în copilărie şi alte provocări. Acestea fac parte din programa de învăţământ a oricărui suflet.
Iar pentru că suferinţa este o experienţă necesară pentru toată lumea, până când este stăpânită sau învinsă, nici nu are vreun rost să încerci să o eviţi punându-ţi capăt vieţii. Asta doar va întârzia momentul când o vei stăpâni. Sufletul va alege din nou circumstanţe specifice într-o altă viaţă pentru a învăţa ceea ce trebuie învăţat.
Tragedia sinuciderii constă în faptul că este o ocazie de evoluţie ratată şi că va trebui recreată altă ocazie. De asemenea, este o tragedie pentru apropiaţii sinucigaşului, căci întotdeauna rămân în urmă oameni care deplâng pierderea, chiar şi în cazurile în care acel om se simţea foarte singur. Viaţa fiecăruia o afectează pe a celorlalţi. Fiecare dintre voi contează şi pierderea unei vieţi este o pierdere pentru Viaţă.
Sinuciderea, deşi este o şansă pierdută pentru suflet, nu este un stigmat pe suflet. Vreau să precizez foarte clar acest lucru. Cei care se sinucid nu vor fi întâmpinaţi cu pedepse sau judecată pe lumea cealaltă. Dimpotrivă. Vor fi întâmpinaţi, ca toate sufletele, cu multă dragoste şi compasiune şi cu tot ajutorul de care au nevoie pentru a înţelege viaţa pe care au părăsit-o recent şi pentru a învăţa din ea.
Cei care s-au sinucis vor primi, de asemenea, vindecare, în special vindecare emoţională, căci cauza morţii lor a fost suferinţa emoţională şi înţelegerile greşite. Li se va arăta unde anume s-au înşelat în mentalitatea lor şi cum ar fi putut alege altfel. Şi li se va arăta cum i-au afectat pe ceilalţi şi cât de mult i-au iubit şi au ţinut la ei cei din jur.
Părinţii abuzivi sau insensibili îşi iubesc copiii, chiar dacă nu sunt capabili să-şi exprime sentimentele.
De asemenea, li se va arăta de ce s-au purtat ceilalţi urât cu ei şi că, în acele circumstanţe, nici nu se puteau comporta altfel. În acest fel, vor fi ajutaţi să îi ierte pe ceilalţi şi să se ierte pe ei înşişi – aspect necesar în orice proces de vindecare.
Suferinţa nu este un motiv pentru a-ţi pune capăt vieţii ori pentru a ceda disperării sau regretelor fără sfârşit. Suferinţa este un indiciu că crezi în ceva fals, că ai căzut pradă negativităţii.
Întrebarea ce trebuie pusă este “Cum anume îmi creez singur suferinţa?”.
Dacă nu poţi să modifici imediat situaţia, este cu atât mai important să-ţi schimbi atitudinea faţă de situaţie. Atunci când eşti prins între ciocan şi nicovală, trebuie să găseşti o cale de a rămâne puternic şi pozitiv. Trebuie să înţelegi că alternativa de a te simţi victimizat, înverşunat, revoltat, furios sau plin de ură nu este o opţiune acceptabilă. Trebuie să înveţi să alungi astfel de sentimente şi poveştile care le generează. Ele sunt reacţiile ego-ului la dificultăţi, iar aceste reacţii nu vor face decât să-ţi îngreuneze viaţa. Însă e nevoie de ceva experienţă şi maturitate pentru a pricepe asta şi ţi-ar prinde bine nişte îndrumări din partea altora.
Există o cale de ieşire din suferinţă, iar provocarea este ca oamenii să o descopere pe cont propriu. Aceasta este obstacolul pe care eroul trebuie să-l depăşească, balaurul pe care trebuie să-l învingeţi. Balaurul înseamnă gândurile şi emoţiile voastre negative. Voi sunteţi mai mult decât aceste gânduri şi emoţii. Iar pentru a trăi fericiţi, trebuie să ajungeţi la înţelegerea că sunteţi mai mult decât reacţiile instinctive ale ego-ului. Aceste reacţii nu vor face decât să vă aducă nefericire vouă şi celor din jurul vostru.»
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
22 mai 2022
Prin eutanasie înţeleg măsurile luate pentru a pune capăt vieţii unui om, dacă nu mai poate fi făcut nimic pentru a-l salva, în afară, poate, de nişte măsuri extreme, la care nu este dispus să se supună. Cei care se află în această situaţie trebuie să îşi facă un examen de conştiinţă şi să hotărască singuri ce este de făcut. Ei trebuie să poată alege dacă să se supună unor măsuri extreme sau nu.
Deoarece instituţiile medicale sunt obligate să facă tot posibilul pentru a prelungi viaţa, pacienţii trebuie să decidă singuri dacă ceea ce sugerează instituţia medicală este ceea ce îşi doresc. Ei trebuie să fie cei care trag linie, pentru că instituţia medicală nu o va face. Deoarece persoana este cea care va suporta consecinţele acestei decizii, ea însăşi trebuie să decidă.
Instituţiile medicale nu au întotdeauna dreptate în modul cum văd lucrurile şi cum procedează. Se consideră că este responsabilitatea lor să menţină oamenii în viaţă cu orice preţ. Dar costul poate fi prea mare pentru persoana respectivă şi familia sa pe mai multe planuri şi ar putea fi mai potrivit să i se permită să moară decât să fie supusă unor măsuri extreme. Poate că i-a venit timpul să plece.
Mulţi cred că există un asemenea moment când îţi este sortit să pleci dincolo. Dar el nu este luat în considerare de către instituţiile medicale, ceea ce este uşor de înţeles. Chestiunea sfârşitului vieţii a ridicat întotdeauna dileme profunde pentru societate şi indivizi. Este întotdeauna o chestiune dificilă în evoluţia unei lumi, când există tehnologia care poate salva vieţi, dar nu prea există un consens etic sau acord-cadru despre cum ar trebui aplicată această tehnologie.
Aceasta este una dintre întrebările la care lumea voastră trebuie să răspundă: când să salveze o viaţă şi când să nu o facă, când să încerce să se opună morţii şi când să cedeze în faţa ei. Este o întrebare la care-i obligatoriu să se răspundă în cazul celor care suferă de o boală gravă, precum şi al celor născuţi prematur. Şi este o decizie foarte complexă şi individuală.
În prezent, se încearcă întotdeauna salvarea vieţii. Dar, pentru suflet, aceasta nu este întotdeauna cea mai bună alegere. Unii suferă inutil atunci când le-a venit timpul să plece, din cauză că ei înşişi sau cei din jur nu acceptă sau nu înţeleg că li s-a terminat aţa de pe mosor.
Mai mult, se fac intervenţii pentru a menţine chiar viaţa unor fetuşi care, în esenţă, nu sunt pregătiţi să se nască, iar multe dintre ele vor avea efecte negative pe termen lung, dacă copilul supravieţuieşte. În cazul unei naşteri foarte premature, s-ar putea argumenta că însuşi sufletul a ales să aibă această experienţă şi consecinţele ei. Şi aşa este, căci sufletul este capabil şi va părăsi trupul, dacă nu poate folosi acel vehicul pentru evoluţia pe care şi-o doreşte. Sufletul este destul de adaptabil şi va găsi un alt corp în care să se întrupeze, dacă cel ales nu mai este disponibil sau destul de adecvat. Totuşi, în cazul menţionat, copilul va suferi mult şi inutil.
Deşi suferinţa este un mijloc important de evoluţie, ea nu trebuie căutată cu tot dinadinsul, dacă poate fi evitată, mai ales suferinţa fizică de la sfârşitul vieţii. La fel cum vă eutanasiaţi cu toată omenia animalele de companie atunci când corpul lor cedează, eutanasia umană este un mijloc valabil de reducere a suferinţei fizice la sfârşitul vieţii.
Eutanasia este destinată numai celor care suferă fizic, nefiind o soluţie la suferinţa emoţională, aşa cum spuneam mai devreme. Suferinţa emoţională nu se rezolvă prin moarte, ci învăţând a trăi.
Dacă oamenii ar înţelege mai bine ce este moartea şi nu s-ar teme de ea, sfârşitul vieţii nu ar mai fi atât de dificil pentru atât de mulţi. Lipsa generală de înţelegere şi frica de moarte este una din cauzele pentru care oamenii acceptă măsuri teribile la sfârşitul vieţii, care le fac moartea mai dificilă decât ar trebui.
Dacă ar exista o modalitate obiectivă de a stabili când le-a sosit timpul să treacă dincolo, atunci oamenilor nu le-ar mai fi frică să moară. Acest lucru ar scădea radical suferinţele tuturor. Dar, din păcate, cei din lumea voastră care ar putea oferi această informaţie sunt marginalizaţi sau nu sunt respectaţi. Şi, oricum, cine ar vrea să-şi asume responsabilitatea de a da o astfel de sentinţă?! Situaţia este, într-adevăr, foarte complicată.
Vor veni şi vremuri în care oamenii nu vor fi deranjaţi să afle că a venit timpul ca cineva să plece şi să permită benevol acest eveniment, în mod natural sau asistat. Dar până atunci, fiecare se descurcă cum poate în această problemă, sperând să ia decizia corectă. Până la urmă, nici nu contează ce se decide, căci, oricum, sufletul învaţă din orice experienţă.
Ţinând cont de acest adevăr general, poate că cea mai bună indicaţie ar fi să facem ceea ce, probabil, va avea cele mai bune rezultate cu cea mai mică suferinţă şi, de asemenea, să ajutăm oamenii să moară într-un mod decent, dacă nu acceptă măsuri suplimentare pentru a-şi prelungi viaţa.
În ultima parte a vieţii, mulţi oameni suferă un declin lent de-a lungul mai multor ani, fără niciun pericol. În acest caz, înseamnă că aceasta este experienţa adecvată pentru ei, iar sufletul lor poate câştiga enorm din ea, deşi poate va fi nevoie să moară de mai multe ori în acest fel, până ce va învăţa ceea ce trebuie.
Ce înveţi prin pierderea lentă a abilităţilor este faptul că cine sau ce eşti tu are prea puţin de-a face cu corpul tău. Esenţa fiinţei tale nu este afectată de ceea ce simte corpul. Tot aceasta este una dintre lecţiile, dacă nu chiar principala lecţie oferită de bolile degenerative.
Observând ce rămâne când corpul nu mai funcţionează şi nu mai eşti capabil să faci lucrurile care ţi-au dat identitatea, te întrebi cine eşti tu atunci. Nu ai fost niciodată cu adevărat niciunul dintre rolurile sau realizările tale. Iar acest lucru se vede clar când esenţa ta începe să strălucească, neatinsă de experienţa neplăcută a corpului.
Aceasta este una dintre cele mai dificile lecţii şi necesită o mare putere de abandon de sine. Dar odată ce capitulezi, chiar şi această provocare îţi poate trezi o mare bucurie şi preţuire pentru darul vieţii.
traducere de Răzvan A. Petre
16 iunie 2022
< Sus >
Traducerea de mai sus provine din varianta originală în engleză, publicată ca lectură audio în 9 martie 2022.