<  Cuprins "Credinţă, fapte şi ficţiuni"


Credinţa oarbă

Capitolul 2, "Creştinismul - adevăr şi ficţiune", subcapitolul a, "Credinţa oarbă", din cartea dictată Ginei Lake de către Spiritul lui Isus Cristos „Faith, Facts & Fiction” (Credinţă, fapte şi ficţiuni).

Notă: Acest subcapitol nu a fost lecturat audio de autoarea Gina Lake.

Jesus

2a. Credinţa oarbă

«Nu intenţionez să conving pe nimeni să fie sau să nu fie creştin sau de orice altă religie. Una dintre cele mai importante alegeri pe care le vei face vreodată este credinţa spirituală. Din acest motiv, nu este o idee bună să accepţi o anumită credinţă religioasă fără o analiză atentă. Tu eşti cel care vei beneficia sau vei plăti preţul pentru ceea ce crezi, nu oamenii care te-au învăţat ce să crezi. Cel mai probabil, părinţii, profesorii şi preoţii tăi au înghiţit pe nemestecate credinţele care le-au fost date fără să le pună la îndoială sau să-şi dea seama ce daune ar putea provoca aceste credinţe lor înşile sau celorlalţi. Când vine vorba de religie, adeseori, orbii conduc orbii – şi nici nu ştiu că sunt orbi.

Acest lucru poate suna dur şi, cu siguranţă, există şi excepţii, în care religia are un impact pozitiv covârşitor asupra vieţii oamenilor. Dar mă tem că, cel mai adesea, religia este o sabie cu două tăişuri: Dă şi ia, şi adesea mai mult ia decât dă.

Ceea ce ea dă este o orientare morală: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, „Fă-le altora aşa cum ai vrea să-ţi facă ei ţie”, „Ceea ce vei semăna, aceea vei culege”, „Eşti mai binecuvântat când dai decât când primeşti”, „ Iubeşte-l pe Dumnezeu din toată inima”. Acestea sunt adevărurile universale pe care le învaţă creştinismul şi alte religii, sfaturile preţioase pe baza cărora să trăim şi piatra de temelie a unei societăţi sănătoase.

Dar religia are şi o latură întunecată: Multe religii folosesc sentimentele de frică, vinovăţie şi ruşine pentru a controla oamenii. De exemplu, multe dintre confesiunile creştine îndoctrinează oamenii de mici copii şi le spun că ar putea merge în Iad dacă nu cred şi nu ascultă. Chiar şi dacă tot ceea ce a propovăduit creştinismul ar fi fost Adevăr, este o lipsă de respect faţă de inteligenţa şi bunătatea înnăscută a oamenilor să se folosească frica, vinovăţia şi ruşinea pentru a-i controla şi a-i împiedica să pună la îndoială învăţăturile. Este, de asemenea, neplăcut, dureros din punct de vedere emoţional şi psihologic, precum şi o manipulare.

Adevărul, cu majusculă, nu trebuie să fie impus oamenilor. Adevărul este evident de la sine şi benefic. Adevărul sună veridic în Inimile oamenilor şi este o bucurie să-l urmezi. Problema este că religiile învaţă adesea cu totul altceva decât Adevărul. Predică minciuni alături de Adevăr. Şi pentru că este mult mai greu să-i faci pe oameni să creadă falsuri şi afirmaţii nedemonstrabile care sfidează logica şi ştiinţa – cum ar fi naştere imaculată sau învierea corpului – aceste născociri trebuie să provină de la cineva care este privit ca o autoritate de necontestat, cineva care nu trebuie să fie pus la îndoială şi ale cărui afirmaţii sunt întărite cu ameninţări dacă altcineva îndrăzneşte să nu le creadă.

Pentru a-i face pe oameni să creadă astfel de lucruri absurde, credinţa trebuie impusă prin intimidări sau ei trebuie îndoctrinaţi de la o vârstă fragedă. Sau ştiinţa trebuie dezavuată, iar atunci ne aflăm în plină ficţiune. Când faptele şi realitatea trebuie ignorate pentru a susţine un „adevăr” religios, intrăm într-un teritoriu periculos. Religiile care se agaţă de falsităţi neverosimile trebuie să recurgă la o conducere autoritară şi să nege ştiinţa şi faptele pentru a-şi păstra adepţii.

Frica – ameninţarea cu pedeapsa veşnică sau cu judecata şi respingerea comunităţii – îi ţine pe adepţi în banca lor şi îi face să creadă sau cel puţin să nu pună credinţa sub semnul întrebării în mod deschis. Religiile folosesc multe din aceleaşi tactici pe care le folosesc şi sectele pentru a-şi controla şi păstra membrii.

Ca să fim corecţi, şi cei din vârful ierarhiei religioase şi-au ocupat locul tocmai în structura în care au fost crescuţi şi nu înţeleg daunele pe care ierarhia le face adepţilor – pentru că şi ei sunt nişte adepţi. Liderii Bisericii, ei înşişi, nu sunt conştienţi de faptul că doctrina Bisericii se bazează pe nişte minciuni fundamentale. Ei sunt credincioşi adevăraţi, răspândind aşa-numitul adevăr aşa cum au fost învăţaţi să facă.

Acest lucru distinge creştinismul, în general, şi majoritatea celorlalte religii de secte, prin aceea că un lider de sectă minte cu bună ştiinţă pentru a manipula adepţii în propriul său interes. Religiile, în cea mai mare parte, nu fac acest lucru. Oamenii religioşi cred cu sinceritate neadevărurile transmise de-a lungul secolelor, deşi au mai apărut din când în când şi secte creştine cu lideri narcisişti şi egocentrişti. Dar în general, religiile nu mint în mod intenţionat, aşa cum fac sectele. Dacă liderii religioşi ar minţi în mod intenţionat, ar fi consideraţi ipocriţi şi imorali – ceea ce se mai şi întâmplă uneori.

Sectele sunt ierarhizate. Au un lider în vârf, care stabileşte dogma şi amestecă ceva adevăr cu minciuni, ca orice şarlatan priceput. Iar pentru a păstra controlul şi a împiedica oamenii să plece, sectele folosesc o formă de intimidare. Dacă dogma nu ar fi alcătuită din minciuni – nu ar fi atât de neconformă cu realitatea şi adevărul – atunci nici nu ar mai fi nevoie să manipuleze oamenii pentru a-i face să creadă aceste idei.

În majoritatea sectelor, liderul este zeificat şi i se acordă autoritate incontestabilă, deoarece se crede că este special sau că are acces la cunoştinţe speciale. Minciunile care m-au zeificat pe mine au exaltat viziunea oamenilor despre creştinism, le-au sporit loialitatea faţă de acesta şi l-au stabilit ca fiind superior altor religii. Făcându-mă pe mine special, au devenit şi ei speciali. Pare că este chiar opera ego-ului, nu-i aşa?

Naşterea din fecioară, învierea trupului şi unele dintre minunile atribuite mie în mod fals au fost concepute pentru a mă transforma într-un zeu şi a mă deosebi de restul omenirii. Deoarece creştinismul insista pe faptul că fiinţele umane sunt păcătoase, eu nu puteam fi privit ca un simplu om. Trebuia să fiu diferit de fiinţa umană obişnuită într-un mod spectaculos şi convingător.

Adevărul este că am fost la fel de uman ca şi voi, deşi eram iluminat. Am fost imperfect, ca şi voi. Nu am pretins că sunt Dumnezeu, deşi oamenii m-au înţeles greşit şi au crezut aşa. Nu am vrut niciodată să fiu văzut ca un zeu. Nu am căutat niciun fel de putere lumească sau spirituală cât am trăit, ci am venit, pur şi simplu, să vă învăţ.

Una dintre cele mai dăunătoare minciuni promovate de creştinism este ideea de păcat şi a Păcatului Originar. Adevărul este că toată lumea este imperfectă şi greşeşte şi fiecare face tot ce poate în această şcoală haotică a vieţii. Adevărul este că nu există aşa ceva ca păcatul. Totuşi, păcatul este un concept util pentru stabilirea unei ierarhii.

Într-o ierarhie religioasă, se presupune că oamenii buni sunt în vârf. Ei sunt puri, iar voi sunteţi nişte păcătoşi. Liderii Bisericii sunt consideraţi reprezentanţii lui Dumnezeu pe Pământ şi, probabil, nu la fel de păcătoşi ca restul umanităţii, aşa că aveţi încredere în ei şi îi credeţi. Poziţia lor în ierarhie le-a dat autoritate morală, iar conceptul de păcat i-a ridicat până acolo.

Păcatul le-a dat şi celor din ierarhie ceva de făcut. Le-a dat preoţilor şi pastorilor un rol în viaţa de zi cu zi a oamenilor: să le ierte păcatele şi să îi îndrume pe păcătoşi. Preoţii şi pastorii erau necesari ca intermediari, mediatori între Dumnezeu şi păcătoşi. Întrucât păcătoşii nu puteau avea încredere în ei înşişi că sunt buni sau că ştiu ce este adevărat, preoţii şi pastorii le spuneau cum să se comporte şi ce să creadă. Preoţii şi pastorii erau necesari pentru a consolida şi a perpetua falsităţile vechi de secole. Fără această consolidare, probabil că adepţii s-ar fi îndepărtat, mai ales dacă ar fi cunoscut şi alte religii sau credinţe.

Conceptul de păcat mi-a dat şi mie, Isus, un scop în viaţa oamenilor, pe lângă cel de a fi venerat. Acum puteam face ceva pentru voi, ceva de care aveaţi nevoie: să vă spăl păcatele, să vă salvez din starea voastră păcătoasă, chiar dacă asta nu prea părea să aibă eficienţă în practică.

Nimic din toate acestea nu v-am învăţat eu. Făcându-mă un zeu, m-aţi pus în vârful ierarhiei, autoritatea supremă de necontestat, una la a cărei înălţime nu vă puteaţi ridica niciodată şi una la care trebuia să vă închinaţi. O astfel de venerare obligatorie este, de asemenea, asemănătoare sectelor. Dumnezeu nu v-a creat pentru că ar fi vrut să fie venerat. Doar ego-ul ar vrea asta. În realitate, mai degrabă Dumnezeu vă venerează şi vă adoră pe voi! Dumnezeu venerează şi adoră să trăiască viaţa prin voi. Acesta este adevărul, iar eu am fost doar un învăţător al acestui adevăr, pe care atât de mulţi l-au înţeles greşit.

Una dintre problemele creştinismului este că pleacă de la premisa că oamenii sunt, în esenţă, răi şi nu se poate avea încredere în ei că ar fi buni. Consideră că oamenii trebuie să fie ameninţaţi cu pedeapsa – Iadul – ca să devină buni. Asta nu-i adevărat.

Majoritatea oamenilor nu au nevoie de ameninţări pentru a fi buni. Pur şi simplu, trebuie să fie încurajată şi celebrată propria lor bunătate. Ei trebuie trataţi cu dragoste şi respect. A le spune că sunt păcătoşi este opusul a ceea ce au nevoie. Ei trebuie să-şi cunoască propria bunătate, să creadă în ea şi să fie susţinuţi pentru a o urma. Trebuie să fie iubiţi şi priviţi cu încredere şi trataţi frumos, şi atunci vor deveni nişte adulţi iubitori, de încredere şi amabili. Sună simplist? Poate. Dar acest lucru este aproape întotdeauna adevărat. Să credeţi în bunătatea voastră esenţială! Aceasta este o credinţă adevărată. Adevărata voastră natură este iubirea, deoarece aceasta este adevărata natură a lui Dumnezeu.

Fiecare dintre voi a primit o busolă interioară demnă de încredere. Întotdeauna indică Adevărul. Desigur, unii oameni nu urmează mereu această busolă – îi lovesc pe alţii şi se rănesc pe ei înşişi. Dar majoritatea învaţă din greşelile lor în mod natural, de-a lungul timpului. Oamenii vor să fie buni, vor să aibă succes în viaţă, vor să fie fericiţi şi se poate avea încredere că vor alege corect, pe baza unor îndrumări generale şi a experienţei în luarea de decizii – cu excepţia cazului când au fost învăţaţi minciuni.

Religiile şi sectele ierarhice se bazează pe o credinţă oarbă şi pe minciuni pentru a câştiga puterea şi a rămâne la putere: „Credeţi ceea ce vă spun eu şi nu puneţi la îndoială această credinţă!”. Acest lucru este periculos şi anti-democratic, anti-libertate. Este poziţia unui autocrat şi asta nu a făcut bine niciodată societăţii.

Singurul care şi-ar dori o astfel de putere pentru sine este omul care este înrădăcinat în ego. O asemenea putere este visul ego-ului şi coşmarul celorlalţi. Ca urmare, autocraţiile nu funcţionează bine. Cum ar putea merge bine ceva care se bazează pe falsităţi? Ar fi o poveste cu totul diferită dacă un iluminat ar avea o asemenea putere, dar este puţin probabil ca un iluminat să-şi dorească sau să accepte o astfel de putere. Deci, autocraţiile sunt sortite eşecului şi să distrugă totul în cădere. Când celor de la putere le pasă numai de ei înşişi, rezultatul va fi multă suferinţă, deoarece numai alinierea la Adevăr poate conduce o societate la fericire şi prosperitate.

Ideea este că creştinismul şi alte religii au multe dintre caracteristicile unei secte şi unei şarlatanii, deşi nu prea îşi dau seama de asta. De-a lungul secolelor, învăţăturile mele au fost înţelese greşit şi denaturate, atât în mod intenţionat, cât şi neintenţionat. Au fost amestecate cu minciuni, cu poveşti şi învăţături fabricate. Acest amestec al adevărului cu ficţiunea, aşa cum fac sectele şi şarlatanii, conferă credibilitate falsurilor. De exemplu, eu chiar am făcut ceea ce unii ar numi miracole, de obicei legate de vindecări fizice, dar nu am făcut toate miracolele ce mi se atribuie. Multe dintre aceste relatări au fost înflorite pentru a mă zeifica şi a da credibilitate creştinismului.

Iată alte câteva gânduri despre unele falsuri-cheie pe care se bazează creştinismul şi care ajută la menţinerea ierarhiei:

● Credinţa că puteţi veni la Tatăl numai prin mine, Isus, vă subminează autoritatea personală, discreditează alte religii şi sisteme de credinţă şi descurajează punerea la îndoială a credinţelor Bisericii sau căutarea altor tipuri de înţelegere. Această minciună vă limitează curiozitatea intelectuală şi subminează libertatea de a gândi singuri, care face parte integrantă dintr-o democraţie şi o societate liberă.

● Credinţa că am murit pentru păcatele voastre vă face să vă simţiţi vinovaţi, ca şi cum mi-aţi datora ceva mie sau Bisericii. Încearcă să obţină ascultarea voastră culpabilizându-vă. Această minciună foloseşte victimizarea ca strategie de manipulare. Glorifică victimizarea şi îndeamnă adepţii să devină martiri în numele Bisericii.

● Odată ce credeţi în Iad, trebuie să credeţi şi tot restul, fără a vă îndoi. Dar dacă nu aţi crede în Iad?! Nu aţi mai fi buni?! Desigur că aţi fi buni. Credinţa în Iad este o credinţă inutilă, dar serveşte pentru a controla oamenii şi a-i ţine captivi în dogma Bisericii.

● Credinţa că eu aş fi înfiinţat o Biserică prin intermediul unei persoane (adică, Petru) creează un precedent pentru ca oamenii să intervină în învăţăturile mele şi să le schimbe după propriul lor plac şi ca să se potrivească cu agenda lor. Fără această minciună, nu ar exista nicio ierarhie religioasă şi, posibil, nicio religie.

Întrebări ce trebuie să vi le puneţi despre o religie sau un grup spiritual:

■ Credinţa lor vă face să fiţi o fiinţă umană mai amabilă, mai iubitoare şi mai paşnică? Credinţa lor vă ajută „să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă” şi vă încurajează să trăiţi în acest mod? Dacă nu, atunci acea credinţă nu este de la Dumnezeu, ci de la ego.

■ Credinţa lor vă determină să urâţi sau să vă temeţi de cei care sunt diferiţi de voi sau care au credinţe diferite? Credinţa lor vă face să vă temeţi de lume, de viaţă sau de moarte? Dacă da, acea credinţă nu este de la Dumnezeu, ci de la ego, şi poate fi o sectă.

■ Credinţa lor vă face să vă simţiţi separaţi şi speciali sau superiori celorlalţi? Dacă da, acea credinţă nu este de la Dumnezeu, ci de la ego, şi poate fi o sectă.

■ Această religie sau acest grup insistă să urmezi liderul fără crâcnire? Dacă da, acea credinţă nu este de la Dumnezeu, ci de la ego, şi poate fi o sectă.

■ Credinţa lor vă ameninţă cu vreun fel de pedeapsă sau o urmare negativă dacă nu credeţi sau dacă puneţi la îndoială ce vă învaţă? Dacă da, acea credinţă nu este de la Dumnezeu, ci de la ego, şi poate fi o sectă.

■ Este această religie sau grup tolerant faţă de alte credinţe religioase sau nereligioase? Dacă nu, acea credinţă nu este de la Dumnezeu, ci de la ego, şi poate fi o sectă.

Credinţa oarbă înseamnă să crezi ceva ce ţi-a spus cineva doar pentru că ţi-a spus să o crezi, fără dovezi. Credinţa oarbă poate include chiar şi a crede ceva în ciuda dovezilor contrare. Puteţi crede, de exemplu, că învierea trupului meu s-a petrecut în realitate. Unii spun că există şi dovezi, dar sunt doar poveşti, iar poveştile nu sunt dovezi.

Poveştile nu sunt prea demne de încredere din mai multe motive. Poveştile sunt colorate de percepţiile, motivele şi interesele oamenilor şi, în general, se schimbă în timp. Ele pot fi schimbate intenţionat sau neintenţionat, dar rezultatul este acelaşi: o denaturare a ceea ce s-a întâmplat de fapt. După cum arată jocul „Telefonul fără fir”, transmiterea fidelă a informaţiilor de la persoană la persoană sau din generaţie în generaţie nu este atât de uşoară pe cât ne-am aştepta, mai ales în acele culturi şi vremuri fără comunicare în masă şi cu o alfabetizare minimă, ca să nu mai vorbim de detaliile care s-au pierdut sau au fost adăugate şi sensurile ce au fost modificate prin numeroasele traduceri ale acestor poveşti de-a lungul secolelor.

Au trecut decenii între momentul morţii mele şi până când s-au scris Evangheliile. În acel răstimp, mărturiile despre ceea ce am făcut şi am spus s-au transformat în mitologie, iar Biserica a făcut şi ea unele schimbări, pentru că a putut. Cine putea să le oprească, să le verifice sau să le corecteze? Cine chiar ştia care a fost adevărul? Până la sfârşitul primului secol, unele minciuni fundamentale erau deja ferm încorporate în doctrina Bisericii.

Este de mirare că s-au păstrat intacte, de-a lungul acestor secole, chiar şi aceste puţine lucruri pe care le-am spus şi au ajuns până la voi. În cea mai mare parte, cele mai cunoscute citate atribuite mie corespund cu ceea ce am predicat, deşi unele citate-cheie au fost modificate în avantajul Bisericii, iar altele au fost inventate. Am spus mai multe despre acest lucru în cartea mea “Ce vrea Isus să se ştie astăzi”, aşa că nu voi mai repeta acele informaţii.

Ceea ce spune Biblia nu este o dovadă. Biblia este o colecţie de poveşti scrise de-a lungul secolelor de către indivizi care au trăit vieţi foarte diferite faţă de voi, majoritatea dintre aceştia nefiind educaţi sau evoluaţi spiritual. Şi totuşi, mulţi copii sunt învăţaţi că tot ce scrie în Biblie este adevărat. Odată ce cresc, mulţi continuă să creadă asta, din cauza ameninţării cu Iadul şi a presiunilor puse de alţi credincioşi.

Să te împotriveşti mulţimii şi să pui la îndoială ce ai fost învăţat este riscant şi necesită efort, şi mulţi nu fac niciodată acest pas, mai ales dacă cei din jur nu au făcut-o niciodată. Aşadar, comunităţile de oameni care cred cu fervoare în Biblie trăiesc alături de necredincioşi, care sunt văzuţi de credincioşi ca fiind în eroare şi sortiţi la pedeapsa veşnică. Cunoaşteţi bine situaţia.

Acest lucru nu ar fi atât de deranjant, dacă creştinii ar fi capabili „să trăiască şi să-i lase şi pe ceilalţi să trăiască”, dar unele versiuni ale creştinismului nu încurajează acest lucru sau nu-i sprijină pe creştini să facă asta. Judecăţile lor, nevoia de a-i converti pe ceilalţi şi alte convingeri pe care le mai au nu fac decât să mărească distanţa dintre ei şi ceilalţi. În loc să le aducă unitate şi armonie în viaţa lor, religia lor îi separă de ceilalţi şi îi determină să nu aibă încredere în ceilalţi. Acesta nu este un semn bun. Acesta nu este rezultatul pe care creştinismul, o religie ce se presupune că ar fi bazată pe iubire, ar trebui să-l aibă asupra oamenilor şi nu este nici intenţia învăţăturilor mele.

Această prăpastie dintre cei care sunt religioşi şi cei care nu se identifică cu o anumită religie a crescut recent, întrucât un număr tot mai mare de oameni pun la îndoială ceea ce au fost învăţaţi. Asta-i bine, căci o mare parte din ceea ce au fost învăţaţi nu le slujeşte astăzi. Învăţăturile mele au fost profund denaturate, astăzi mai mult ca niciodată. Ceva profund greşit s-a întâmplat în evanghelismul creştin, în special, iar această formă de creştinism nu reflectă adevăratele mele învăţături şi nici măcar învăţăturile originale ale creştinismului.

Deşi ego-ul a avut întotdeauna un rol în coruperea adevărului în creştinism, astăzi ego-ul încearcă să folosească creştinismul pentru a câştiga putere politică, ceea ce nu s-a întâmplat până acum (în America – n.tr.). Aceasta este o marcă diferită de creştinism – naţionalismul creştin – care nici măcar nu-i creştin, ci motivat de a câştiga putere asupra celorlalţi, asupra necredincioşilor, care-i o agendă extrem de necreştină. Deci, trebuie s-o spun clar. Naţionaliştii creştini nu doar că predică denaturările obişnuite, ci mai adaugă şi propagandă clară – minciuni intenţionate, aşa cum fac sectele. Naţionalismul creştin se pretinde a fi creştin, dar are prea puţină legătură cu principiile şi valorile creştine originale.

Creştinii s-au străduit întotdeauna să se ridice la înălţimea învăţăturilor mele despre „iubeşte-ţi aproapele” şi „fă-le altora aşa cum ai vrea ca ei să-ţi facă ţie”. Creştinii s-au implicat în organizaţii de caritate şi în adăpostirea celor care nu se pot îngriji singuri. Au căutat să-i ridice pe cei săraci, pe cei persecutaţi şi pe cei slabi. Dar această nouă marcă a creştinismului îi jigneşte pe cei săraci şi persecutaţi şi este dispusă să calce în picioare drepturile oricui gândeşte diferit sau stă în calea obţinerii puterii politice. Cum să numim asta? Îl voi numi aşa cum merită: Fascism.

Fascismul şi naţionalismul creştin susţin valori opuse creştinismului. Ele sunt naţionaliste (spre deosebire de îndemnul de a-i îmbrăţişa pe toţi oamenii), ierarhice şi anti-democratice. Ele cred în impunerea propriei voinţe şi valori celorlalţi şi cred în folosirea forţei şi a oricăror alte mijloace pentru a obţine acest lucru. Ce ar putea fi mai necreştin, mai diferit de ceea ce v-am învăţat?

Credinţa oarbă. La asta vă duce credinţa oarbă. Odată ce oamenii necinstiţi, conduşi de ego, însetaţi de putere şi plini de ură ajung în vârful ierarhiei şi încep să-şi răspândească minciunile, întregul sistem se infectează, cu excepţia cazului în care oamenii încep să pună la îndoială acele minciuni. Ierarhiile religioase deschid calea către autocraţii şi le ajută să se înfiinţeze.»

traducere de Răzvan A. Petre
14 iunie 2021

< Sus >