<  Cuprins "Totul este Graţie"


Cap. 7 "Adevărul despre emoţii" (1/2)

Capitolul 7, "Adevărul despre emoţii", partea 1-a, din cartea dictată Ginei Lake de către Spiritul lui Isus Cristos „All Grace: New Teachings from Jesus on the Truth About Life” (Totul este Graţie: Noi învăţături de la Isus privind adevărul vieţii). Mediumul Gina Lake citeşte mesajul în limba engleză, cu subtitrarea în româneşte (videoclipul este încorporat la sfârşitul acestui articol).  

R.P.

Jesus

 

Capitolul 7: Adevărul despre emoţii (1/2)

«Vreau să vă spun care-i adevărul despre emoţii, deoarece nu prea sunt înţelese. Emoţiile ne oferă unele informaţii şi, în acest sens, sunt utile. Mai târziu în acest capitol, voi explica exact ce fel de informaţii utile oferă emoţiile. Dar mai întâi, să clarificăm câteva neînţelegeri.

Problema este că oamenii cred că emoţiile lor le comunică ceva adevărat şi folositor despre ei şi ceilalţi, deşi, de fapt, ele nu oferă informaţii despre realitatea obiectivă. De exemplu, oamenii spun adesea lucruri precum „mă simt pierdut” sau „mă simt singur”. Având astfel de sentimente, chiar cred că ar fi pierduţi sau singuri, deşi nu există dovezi în acest sens. Emoţiile şi sentimentele fac să pară adevărat ceea ce nu este adevărat. Cu alte cuvinte, emoţiile voastre nu sunt adevărate! Nu spun adevărul.

Iată câteva exemple despre cum oamenii presupun, în mod greşit, că emoţiile lor le-ar oferi un feedback obiectiv despre realitate:

❖ Când oamenii sunt furioşi, ei cred că asta e dovada clară că cineva i-a nedreptăţit sau a greşit cumva. Mânia lor devine un barometru al moralităţii evenimentelor din jurul lor: De pildă, o maşină le trece razant prin faţă, iar enervarea care îi cuprinde devine, în ochii lor, dovada că maşina nu ar fi trebuit să le facă asta.

❖ Când oamenii se tem, cred că neapărat există şi o ameninţare reală.

❖ Când oamenii sunt trişti, cred că asta înseamnă că ceva a mers greşit, că s-a întâmplat ceva ce nu ar fi trebuit să se întâmple.

Emoţiile vă fac să credeţi lucruri care nu sunt adevărate. Emoţiile mint. Tot ce fac este să vă spună ce se întâmplă în interiorul vostru, nu în afara voastră. Ele aparţin realităţii voastre personale, subiective, realităţii iluzorii a persoanei care credeţi că aţi fi. Emoţiile şi sentimentele justifică percepţia ego-ului sau sinelui imaginar asupra realităţii, dar ele nu reprezintă realitatea. Ele aparţin realităţii iluzorii, întărind şi susţinând convingerile false ale sinelui fals şi vă împiedică să vedeţi realitatea aşa cum este ea de fapt. Emoţiile colorează şi denaturează realitatea.

Psihoterapeuţii se concentrează asupra emoţiilor şi vă recomandă să le “onoraţi”, considerând că ele indică adevărul situaţiei. Deşi descoperirea şi examinarea emoţiilor are valoarea ei, aşa cum voi explica puţin mai încolo, pentru moment, voi juca rolul avocatului diavolului, prezentându-vă o perspectivă mai neortodoxă asupra emoţiilor.

Una dintre misiunile psihoterapiei este scoaterea la iveală a emoţiilor îngropate în mintea inconştientă. Cu toţii putem fi de acord că acest lucru este util, deoarece emoţiile reprimate pun nişte probleme. Izbucnesc în momente nepotrivite şi alimentează multe acte de violenţă. Emoţiile reprimate stau, de asemenea, la baza anxietăţii, depresiei şi dependenţelor, inclusiv a dependenţelor alimentare şi altor comportamente compulsive. Aşadar, este foarte bine că vrei să faci ceva în privinţa emoţiilor reprimate.

Este evident că trebuie să scoţi la suprafaţă emoţiile îngropate, să le recunoşti şi să le „onorezi”. Totuşi, aici lucrurile pot lua o întorsătură nesănătoasă şi inutilă. În loc să dezamorseze şi să vindece emoţiile, de multe ori, explorarea emoţiilor făcută în psihoterapie doar le ţine pe aproape, cu excepţia faptului că acum sunt ceva mai conştiente.

Unul dintre obiectivele psihoterapiei este de a descoperi de ce anume o persoană se simte furioasă, nefericită şi nedemnă. Terapia caută justificarea emoţiilor oamenilor în evenimentele trecute. Ceea ce se descoperă, în general, este că abuzurile, neglijarea sau traumele din copilărie se află la baza oricăror emoţii negative. Această înţelegere îi ajută pe pacienţi să se simtă mai bine şi susţinuţi. Ei văd că există un motiv pentru care se simt aşa. Ei văd că, în fond, emoţiile şi sentimentele lor nu sunt greşite şi că ei nu sunt nişte oameni răi pentru că le au. În acest fel, terapia le oferă o anumită uşurare.

Din păcate, descoperind acele evenimente care explică de ce oamenii se simt rău şi ajutându-i să se simtă în regulă având acele sentimente este un pretext de a oferi legitimitate acelor emoţii. „Onorează” acele emoţii, dar nu le vindecă şi nici nu îi scapă pe oameni de ele.

Desigur, nu-i nimic în neregulă cu emoţiile sau cu descoperirea sursei sentimentelor. Cu toate acestea, este greşită atitudinea de a onora nişte sentimente. Este ca şi cum ai onora o minciună, atunci când ar trebui să înţelegi că acele emoţii se bazează pe o minciună, pe o concluzie falsă sau incorectă.

În special, copiii sunt predispuşi să tragă concluzii incorecte despre experienţele lor, din cauză că nu au perspectiva, înţelegerea sau abilităţile de adaptare ale unui adult. Din acest motiv, cele mai multe răni emoţionale se întâmplă în copilărie. Invariabil, copiii se autoînvinovăţesc pentru abuzurile şi greşelile părinţilor lor. Din păcate, aşa este la copii. Adulţii nu ar ajunge la aceleaşi concluzii, deoarece au o mai bună înţelegere a vieţii.

Copilul îşi reprimă adeseori emoţiile dureroase, deoarece sunt atât de copleşitoare şi înfricoşătoare. Sunt aşa din cauza concluziilor greşite la care a ajuns copilul, chiar dacă ele sunt generate inconştient: „Oamenii de care depinde supravieţuirea mea nu mă iubesc. Înseamnă că sunt un nevrednic, o persoană groaznic de rea. S-ar putea să nu supravieţuiesc.”

Aceste concluzii inconştiente provoacă emoţii insuportabile şi greu de gestionat, pe care psihicul copilului le reprimă, ca un mecanism de protecţie pentru a nu resimţi acele emoţii. Însă, atâta timp cât aceste concluzii rămân inconştiente, ele vor continua să-i definească identitatea şi să-i modeleze comportamentul.

Astfel, oamenii rămân blocaţi în modul în care tânărul lor ego a perceput incidentele din trecut şi pe ei înşişi, ceea ce devine adevărul şi identitatea ego-ului lor: “Nu sunt demn de a fi iubit. Nu voi fi niciodată fericit. Nu se poate avea încredere în nimeni”. Sensul pe care l-au dat celor întâmplate i-a rănit în plus, pe lângă abuzul sau neglijarea propriu-zisă. Sentimentele lor insuportabile au adăugat şi batjocură peste durerea iniţială. Trecutul s-a terminat, dar concluziile dureroase încă le afectează viaţa şi fericirea.

Când psihoterapia scoate la iveală cât de negative au fost situaţiile din copilărie, ea justifică aceste emoţii intense. Terapia concordă cu victimele că au motive întemeiate să se simtă aşa cum se simt, ceea ce nu este neadevărat. Însă menirea terapiei este de a descoperi acele concluzii care au contribuit la durerea copilului, dintre care multe sunt inconştiente, şi de a ajuta persoana să ajungă la alte concluzii, mai adevărate şi mai pozitive.

Deşi oamenii sunt legaţi de ceea ce s-a întâmplat în trecut, din cauză că trecutul nu poate fi schimbat, totuşi, ei nu trebuie să rămână legaţi şi de concluziile lor despre trecut. Oamenii pot începe să-şi privească altfel trecutul, într-un mod care să nu-i mai facă să se simtă furioşi, răniţi sau nedemni. Reformularea concluziilor greşite eliberează oamenii de emoţiile trecutului. Această reformulare se numeşte reîncadrare (reframing – lb.engl.): Ceea ce s-a întâmplat este văzut dintr-o perspectivă mai largă, pus într-un cadru mai mare.

Vindecarea emoţiilor se face prin corectarea concluziilor care continuă să afecteze viaţa persoanei, nu prin scărmănarea trecutului sau prin menţinerea lui în minte tot repovestindu-l, ceea ce nu face decât să întreţină durerea emoţională. Descoperirea evenimentelor ce au generat emoţiile dureroase nu schimbă nici trecutul, nici emoţiile şi, prea adesea, devine mai degrabă o justificare a acelor emoţii, decât un mijloc de vindecare şi de eliberare de ele.

Cum te-ar putea ajuta justificarea emoţiilor?! Oare nu-ţi vei justifica sentimentele pe mai departe?! “Bineînţeles că sunt furios. Nu ar fi trebuit să-mi facă una ca asta!" În loc să-ţi reprimi sau suprimi furia, aşa cum poate ai făcut-o în trecut, acum vei fi mândru de ea: “Pur şi simplu, îmi exprim furia. Ce-i în neregulă cu asta?!” La urma urmei, ai aflat că nu era deloc sănătos să-ţi reprimi emoţiile. Sau, în loc să-ţi reprimi tristeţea, o vei „onora”, bălăcindu-te în ea şi transformând-o într-o identitate: „Bineînţeles că sunt trist. Am avut o viaţă tristă. Aşa sunt eu. Aşa stau lucrurile.”

Cu nişte emoţii atât de predominante şi convingerea că ar fi adevărate şi semnificative, mai este doar un pas până la a-ţi justifica nişte acţiuni vătămătoare şi nesănătoase. Păi, dacă sentimentele tale sunt justificate, atunci de ce nu s-ar justifica şi comportarea ce decurge din ele?! Dacă trăieşti într-o lume interioară împovărată afectiv, deoarece consideri că emoţiile tale ar fi adevărate, importante şi justificate, atunci ele te vor conduce pe căi greşite, făcându-te să acţionezi în moduri pe care le vei regreta mai târziu.

Dacă simţi că emoţiile îţi justifică acţiunile, atunci ce mai contează ce spune religia sau societatea?! Prin urmare, rezultatul „onorării” sentimentelor este adesea că emoţiile devin mai importante decât moralitatea, iar oamenii se simt bine să aplice pedepse pe baza emoţiilor lor. Emoţiile lor par adevărate şi corecte, aşa că acţiunile care decurg din ele ar trebui să fie la fel de corecte, sau, cel puţin, aşa se motivează.

Oare nu aşa se justifică terorismul şi războiul?! Ai fost rănit (sau ai fi putut fi), iar ura, furia şi durerea rezultată justifică răzbunarea în cele mai cumplite feluri. Astfel, războiul pare întotdeauna că ar fi drept, deci va continua. Această atitudine se reflectă chiar şi în societate. Chiar dacă societatea interzice victimelor să-şi facă dreptate pe cont propriu, sistemul de justiţie aplică răzbunarea în felul său prin sistemul penal, care, cu adevărat, penalizează.

Oamenii se învârt într-o realitate alimentată de emoţii, suferind şi provocându-le suferinţă altora, fără să-şi dea seama că suferinţa se poate opri – dar numai dacă se va înţelege adevărul despre emoţii şi despre viaţă. Iată care este adevărul: Emoţiile aparţin ego-ului şi susţin realitatea iluzorie a ego-ului. Nu merită a fi onorate, dar merită a fi investigate. Pentru a clarifica această afirmaţie, trebuie să facem distincţia între emoţii, care provin din ego, şi sentimentele mai subtile, mai adevărate, cum ar fi iubirea, care, prin această definiţie, nu este o emoţie.

Oricine ştie când simte o emoţie, deoarece are anumite reacţii fizice: Faţa se înroşeşte sau devine palidă, inima bate mai repede, devii fierbinte sau rece, transpiri, devii încordat sau te simţi rău ori ca şi cum ai fi primit un pumn în stomac. Fiecare emoţie îşi lasă propria amprentă asupra organismului.

Ceea ce eu numesc emoţii sunt sentimentele care provin din gânduri egotice, de care poţi fi conştient sau nu. Aceste emoţii te lasă într-o stare neplăcută sau dezechilibrată. Emoţiile nedorite, cum ar fi tristeţea şi furia, te fac să te simţi neplăcut, dacă nu chiar mai rău. Dar chiar şi emoţiile mai de dorit, cum ar fi entuziasmul şi fericirea, te pot tulbura. Poate ai dori să te simţi fericit şi entuziasmat tot timpul, dar nu aşa funcţionează viaţa. Tot ce urcă trebuie să şi coboare. Indiferent dacă emoţia este pozitivă sau negativă, dacă există o emoţie, atunci nu va exista pace şi linişte sufletească. Emoţiile te stârnesc şi te storc de energie. Te duc într-un montaigne-russe cu suişuri şi coborâşuri, maxime şi minime.

Ceea ce eu numesc sentimente mai adevărate, care adesea sunt confundate cu emoţiile, nu provin din gânduri egotice şi nu te agită şi nici nu te storc de energie. Sentimentele mai adevărate sunt date de experienţa subtilă a Sinelui adevărat, când El se manifestă în viaţa ta. La ele m-am referit anterior ca fiind calităţi ale Adevărului, cum ar fi pacea, iubirea, recunoştinţa şi compasiunea.

Aceste sentimente mai adevărate nu sunt e-moţionante, deoarece nu te pun în mişcare (motion – lb.engl.). În schimb, ele aduc mai mult o absenţă a mişcării, deoarece provin din liniştea adevăratului tău Sine. Când ai atins pacea, dragostea, recunoştinţa, compasiunea, puterea sau orice altă calitate a naturii tale adevărate, atunci simţi o soliditate şi un echilibru sufletesc care nu există în starea egotică de conştiinţă, mai ales când este încărcată cu emoţii.

Este simplu să diferenţiezi emoţiile de sentimentele mai subtile ale naturii tale adevărate. Emoţiile te agită şi majoritatea sunt neplăcute. Simţi că trebuie să faci ceva în privinţa lor. Pe de altă parte, sentimentele ce provin din Sinele tău profund sunt liniştitoare şi întotdeauna plăcute: Nu lipseşte nimic, nu există nicio problemă, totul este bine.

Gândurile din starea egotică de conştiinţă care generează emoţiile pot fi atât de discrete sau de nebăgate în seamă, încât nici nu realizezi că ele sunt cele răspunzătoare pentru ceea ce simţi – dar asta doar până în momentul când începi să le analizezi. Aici intervine autoinvestigaţia. Devenind conştient de o emoţie şi apoi cercetând gândurile din spatele ei, te poţi elibera de acea emoţie. Investigaţia dispersează şi poate elimina de tot emoţiile negative sau, cel puţin, minimiza efectul lor.»

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
25 octombrie 2021

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=mENpqW12A3Q

Videoclipul subtitrat provine din varianta originală în engleză, publicată ca lectură audio în 24 octombrie 2021.