< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Când, prin iluminare, dispare ego-ul (adică consistenţa ideii de eu, aparenta sa realitate), atunci dispare şi Dumnezeu, şi Satan. "Dispariţia lui Dumnezeu" îi sună ego-ului ca o catastrofă, căci era speranţa sa de mai bine (mai bine pentru el însuşi, desigur). Totuşi, privind mai atent, dispare şi Satan, ceea ce e o veste foarte bună, compensând pierderea iniţială...
Când dispare ego-ul, dispar şi cele două zeităţi mitice supreme, rămânând doar Unimea. Ele existau doar în mintea omului. Absolutul este atotputernic şi conduce lumea în felul Lui ciudat.
Inteligenţa înseamnă constanţă, coerenţă. Logica e valabilă mereu şi oriunde. Dumnezeul binelui nu va fi niciodată rău şi nici invers. Este o poziţie fixă, privind din punctul omenesc de vedere. În schimb, Absolutul nu are nicio poziţie şi nicio preferinţă. El este Sursa creaţiei, nu un aspect parţial al ei. Îşi permite să fie ilogic, adică inconstant, dar şi logic, ordonator.
*
Nondualismul spune că totul este Unul. Unul include şi adevărul, şi minciuna. Şi pe Dumnezeu şi pe Satan. Aceştia nu vor dispărea decât odată cu ego-ul uman. Ei sunt doar nişte interpretări mentale. Din poziţia Absolutului (presupunând că ar exista o asemenea poziţie), ceea ce mintea defineşte ca „bine” şi „rău” se întâmplă simultan, amestecat, alternativ, continuu şi fără un sens anume sau un scop. Creaţia nu are niciun scop logic, fiindcă ea se petrece în non-timp, nu are început sau sfârşit. Deci nu poate avea nici scop, nici cauză.
Ce să facă religia sau spiritualitatea cu acest adevăr incomod?! Cum să-l folosească în viaţa de zi cu zi?! Ce soluţii oferă Absolutul la problemele vieţii?!
Dimpotrivă, tocmai Absolutul este cel care creează problemele. Dar tot El le şi rezolvă, uneori într-un mod incredibil. Nu e nevoie să ne preocupăm noi de rezolvarea lor, care va veni oricum, prin oameni, desigur. Dar asta nu pentru că nu s-ar putea rezolva prin miracol, dintr-o dată. Miracolele există şi orice este posibil pentru Absolut.
*
Se pare însă că Absolutului îi plac poveştile, ca şi nouă, poveştile cu început şi sfârşit, bazate pe cauzalitate şi o aparentă logică. De aceea, vom găsi mereu un fir epic în vieţile noastre. Uneori, e adevărat, viaţa pare absurdă, nu există nicio logică în ce ni se întâmplă. În viaţă, toate sunt amestecate, iar omul încearcă să le găsească logica corectă. Să nu uităm însă că totul este o înscenare a Absolutului.
Însăşi existenţa ego-ului cere imperios o poveste despre viaţă şi moarte, despre suferinţă şi fericire. Însă, când ego-ul îşi pierde din avânt, nicio poveste nu mai poate fi crezută. Suferinţa, dacă apare, va rămâne fără justificare. Omul va trebui să accepte totul aşa cum este. Se va împăca cu necunoscutul sau misterul. Viaţa nu poate fi înţeleasă şi nici prevăzută sau controlată.
Iar în preajma iluminării este posibil să nu mai apară nici mari suferinţe. De ce? Fiindcă ego-ul e pe ducă, e aproape mort, şi nu mai poate fi resuscitat. Nu i se mai dau speranţe de mai bine. E lăsat să se deshidrateze şi să putrezească acolo, în marea iluzie. Ce să mai optimizezi la un ego agonizant?!...
*
Orice poveste este frumoasă la început (amintiţi-vă de martirii credinţei din primele secole de creştinism), dar cu timpul se prăfuieşte. Orice minciună iese la iveală, până la urmă. Doar Adevărul străluceşte, chiar şi acoperit de praf fiind.
Nondualismul e cel mai rezistent în timp, fiindcă spune Adevărul, care este singurul real, veşnic. Orice altă creaţie mentală, oricât de frumoasă şi ispititoare ar fi, e supusă distrugerii timpului. Orice creaţie e muritoare.
Aşa „vrea” Absolutul, ca nimic să nu dureze la infinit, oricât de ordonat şi armonios ar fi. Absolutul este dinamic şi nu ţine cont de lamentările ego-ului uman.
Omul ar vrea să trăiască la infinit şi unii chiar cred că ştiinţa va face şi această minune. Numai că şi ştiinţa este schimbătoare.
Ştiinţa este un sofism: are dreptate până la un punct, când se dovedeşte a fi fost o minciună. Şi atunci, se resetează şi începe o nouă paradigmă, ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Cercetaţi istoria ştiinţei să vedeţi câte aberaţii au spus cu toată convingerea mari savanţi la un moment dat. Iar apoi, când aceeaşi ştiinţă a avansat, contrazicându-le presupunerile erudite, ceilalţi savanţi au râs de prostia predecesorilor, nedându-şi seama că şi ei sunt, la rândul lor, în aceeaşi oală a erorii demonstrabile mai târziu.
*
Există foarte puţini nondualişti pe planetă. Numărul lor este atât de mic, încât, statistic vorbind, este zero. Dar să nu uităm că „statistica este una din formele de minciună, alături de minciunile obişnuite şi minciunile religiei”.
Şi atunci, cui îi trebuie nondualismul?! Adevărul este pe atât de indestructibil, pe cât este de absurd. Şi iese mereu la iveală. Este singurul real, fie că ne convine, fie că nu. Ar fi bine să ne împăcăm cu Adevărul. Viaţa este aşa cum e, nu cum am vrea noi să fie.
Răzvan A. Petre
24 august 2024
< Sus >