<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


CUM SĂ FII DETAŞAT (NON-DEPENDENT)

Terapie cognitiv-spirituală

de Răzvan-Alexandru Petre

NOTĂ: cuvintele scrise cu litere înclinate sunt termeni comuni din yoga

Este corect să ne „detaşăm” de propriul eu?

Dacă credem că ego-ul este centrul suprem al persoanei, ar fi absurd să îl negăm. Detaşarea (vairagya) are sens numai dacă implică un Eu Superior spre care tindem, la al cărui nivel ne ridicăm atunci când ne detaşăm de propria persoană. Dacă acest Sine Superior nu ar exista, orice detaşare psihologică ar fi un semn de boală mentală. Şi toţi înţelepţii ar trebui închişi la balamuc. Dar peste tot în lume, capacitatea de detaşare, de autoobservare şi autocontrol este semnul superiorităţii spirituale. Omul trăieşte sub semnul acestei dualităţi: ego (persoană) - Sine (Spirit).

Conform budismului şi yoga, două mari obstacole pe calea iluminării spirituale (scopul suprem al oricărei căutări spirituale) sunt ATRACŢIILE (captivare, ataşare, raga) şi AVERSIUNILE (silă, repulsie, dvesha). Cel deja iluminat este detaşat de amândouă.

Dar ce înseamnă detaşarea aceasta? Este o stare de indiferenţă, de pasivitate, de inerţie?

În limbaj modern, ataşarea este sinonimă cu dependenţa. Când acţionează repulsia incontrolabilă, denumirea ei este fobie. Psihologii tratează dependenţele considerate dăunătoare. În viziunea budistă şi yoghină, orice dependenţă dăunează avansului spiritual.

O dependenţă se manifestă când omul aşteaptă „obiectul plăcerii” cu convingerea emoţională că el îi va aduce NUMAI plăcere. Practic, nici nu se gândeşte la altceva sau nu mai gândeşte deloc. Acţionează numai creierul emoţional. În acea situaţie, este firesc să fie nerăbdător în aşteptarea respectivei ocazii, ba chiar să şi-o producă foarte des. În realitate, orice plăcere are şi urmări neplăcute.

Să ne amintim de experimentul cu şoricelul de laborator: Unui cobai i s-a implantat un electrod în centrul cerebral al plăcerii şi i s-a oferit ocazia să declanşeze el însuşi curentul electric ce-i stimula plăcerea, apăsând pe o clapetă. Cobaiul era înnebunit de plăcere şi îşi tot producea acel stimul, neglijând până să şi mănânce, astfel că în scurtă vreme a decedat... de subnutriţie.

Poţi învinge dependenţa simplu, privind de fiecare dată „obiectul plăcerii” în ambele ipostaze: aspectul plăcut şi cel neplăcut. Treptat, se instalează LUCIDITATEA. Aceasta este calea spre adevărata „detaşare” sau „non-dependenţă”. Nu eşti lucid când vezi şi promovezi doar una din feţele monezii, oricare din ele (atracţia sau repulsia).

Dar oare cum ar merge societatea înainte dacă toţi am fi „detaşaţi”?! Cine ar mai depune atunci vreun efort? Oare acest mod de a privi lumea nu te blochează să acţionezi? Nu cumva îţi „taie pofta de viaţă”?

Într-adevăr, pentru a acţiona eficient, ai nevoie de entuziasm, de o anumită iluzionare. De aceea, pe lângă luciditate, trebuie să adaugi şi discernământ, adică să accepţi că unele lucruri trebuie făcute. Pentru asta, te vei întoarce temporar la modul de a privi unilateral, adică ataşat, până realizezi acţiunea respectivă. Dacă luciditatea va rămâne pe fundal, vei fi capabil să opreşti iluzia oricând.

Deci, omul detaşat (înţeleptul) poate oricând să devină partizanul unei idei, obiect, fenomen, proces etc., cu diferenţa că păstrează permanent controlul şi nu devine dependent. Ba chiar se poate suci oricând împotrivă.

Ştim că toţi dependenţii - să zicem, de pornografie (că-i la modă azi) - afirmă că ei nu sunt dependenţi. Dar pune-i să renunţe o săptămână sau două la viciu şi nu vor vrea, nici nu vor putea. Aşa îţi poţi proba non-dependenţa de orice: renunţă o perioadă mai lungă fără a simţi nevoia de acel lucru. Dacă ţi-e greu, înseamnă că eşti dependent.

Omul are puţine nevoi bazice obligatorii. Majoritatea sunt artificiale, pur psihice, sub presiunea societăţii. Odată ce stabileşti pe baze ştiinţifice că o nevoie este nocivă, ea intră in categoria dependenţelor. O vei trata ca atare.

Deci, când te gândeşti cu bucurie pătimaşă la momentul în care îţi vei satisface acea plăcere temporară, să-ţi aduci în minte şi toate neplăcerile, automat. Treptat, gândind astfel zi de zi, ţi se măreşte controlul asupra acelei nevoi inutile şi o vei respinge în final.

Da, îţi omori o „plăcere” care părea a fi o raţiune de a trăi, dar te eliberezi psihic şi câştigi o putere enormă. Acea putere îţi va fi de mare folos în perfecţionarea fiinţei tale. În limbaj yoghin, faci un tapas sau, în limbaj creştin, posteşti. Acest mic sacrificiu asumat personal îţi va întări magnetismul, carisma, voinţa, luciditatea, puterea.

De fapt, nici măcar nu omori plăcerea ori facultatea de a te bucura, ci iluzia. Cum am mai spus, poţi oricând retrăi acea plăcere – dacă nu cumva o vei considera depăşită, animalică, sub nivelul tău actual, în care te bucuri de alte plăceri mult superioare, rafinate. Nu viaţa e refuzată, ci dorinţa chinuitoare de a o experimenta (kama).

Renunţarea voluntară îţi ridică vibraţia spre bucurii tot mai divine. Totul este să poţi să te sustragi presiunii mentalului colectiv, a forţelor instinctuale şi să-ţi impui propria viziune. Dacă vrei, dar cu adevărat, atunci vei putea!

Dar când îţi interzici ceva, îţi blochezi o dorinţă, asta nu vine în contra gândirii pozitive?

În acest context, „gândirea negativă” este cea benefică! Spre deosebire de „gândirea pozitivă” inventată recent, care poate duce la depresii (fiindcă realitatea nu respectă niciodată imaginaţia omului). Acea metodă psihologică este un mix de idei şi emoţii pozitive. Or, gândirea lucidă nu trebuie amestecată cu emoţii, ca să poată vedea toate laturile unei probleme.

„Gândirea pozitivă” nu este gândire pură, ci angrenarea unei voinţe egotice. Ea nu funcţionează mereu bine tocmai pentru că ego-ul nu se lasă dus de fluxul natural al Vieţii, ci el vrea să controleze totul... E ca şi cum calul ar vrea să dirijeze vizitiul, că „ştie el mai bine pe unde e drumul”. Există o voinţă superioară, un Sine superior, o viziune panoramică asupra Vieţii, pe care persoana nu o poate avea niciodată singură.

Mulţi păcătoşi sunt conştienţi că păcătuiesc şi au permanente regrete. Dar nu se pot opune pornirii interioare. Se spovedesc la biserică, dar pe urmă, iar cad pradă compulsiunilor, defectelor.

Vrei să sugerezi că simpla conştientizare şi raţiunea nu sunt suficiente; că mintea e slabă, iar demonii sunt puternici... Dar tu de unde ştii? Ai încercat metoda sau ai urmărit pe cineva dependent cum o aplică? În principiu, oamenii sunt diferiţi şi ce se potriveşte unuia nu se potriveşte altuia. Dacă terapia cognitiv-spirituală nu dă rezultate, există şi alte metode. Dar asta e cea mai simplă şi ieftină şi discretă. Nici nu trebuie să te spovedeşti, decât ţie însuţi. În general, spovedania la preot are doar rostul să te facă sincer cu tine însuţi. Să te facă conştient. Mai departe, rămâi singur cu problema ta. Şi nimeni nu ţi-o va rezolva.

Ah, da, poţi fi ajutat, să zicem, de îngeri, când nu te mai ţin puterile. Dar iniţiativa trebuie să-ţi aparţină, şi convingerea, şi efortul. Abia pe urmă vine şi ajutorul divin. Oamenii s-au obişnuit să cerşească de la Dumnezeu şi Sfinţii Săi favoruri, ceea ce nu prea cadrează cu Legile Cosmice. Omul trebuie să merite ceva înainte să ceară. Fă tu un pas către Dumnezeu şi Dumnezeu va parcurge restul drumului către tine!

< Sus >

Răzvan A. Petre
19 octombrie 2018