CUM SĂ ÎNDUPLECI NECESITATEA

Dumnezeu a apărut dintr-o necesitate a haosului, iar Creaţia a apărut ca o necesitate a lui Dumnezeu. Poate că mai potrivit ar fi să ne închinăm Zeităţii Supreme numite „Necesitate”.

Cum poate fi Ea înduplecată? Foarte simplu. Reducându-ne la tăcere ego-ul. Într-o clipă, nevoile noastre reale se vor alinia cu nevoile universului.

Necesitatea noastră nu este ceva fix, ci constant în schimbare, e umbra ego-urilor noastre. Când un ego este mare, atunci umbra sa îl însoţeşte neînduplecată. Când ego-ul dispare, nu mai există nicio obligaţie, ci totală libertate şi fericire. Desigur, este vorba de libertatea de a acţiona integrat în legile universului. Adică ai sentimentul lăuntric de a fi liber, dar nu vei face niciodată ceva contrar armoniei universale.

Spiritul omului se străduieşte a convinge ego-ul să renunţe la libertatea sa haotică, care îi aduce numai suferinţă. Suferinţa este inevitabilă dacă ego-ul vrea să fie independent de interesele Spiritului său. Când ego-ul începe să se supună de BUNĂVOIE, apar primele străluciri de iluminare spirituală şi fericire necondiţionată.

Să renunţi la autonomie înseamnă ca tu, omule, să nu te mai supui la dictatura propriilor gânduri, emoţii, amintiri, adică la mofturile ego-ului, ci să asculţi poruncile Spiritului şi ale lui Dumnezeu. Aceasta e înţelepciunea, alternativa la libertatea prost înţeleasă. Când Spiritul te pune, să-ţi aperi trupul cu toată tăria de care eşti capabil, dar când El te reţine, să fii total nesimţitor, incredibil de detaşat.

Să renunţi acum la independenţă ţi se pare că ar fi un sacrilegiu şi o imposibilitate. Dar este doar părerea ego-ului, acumulată în timp. Nu te supui cuiva exterior, ci interiorului tău mai Înalt. Nu e niciun pericol, nicio jignire, dimpotrivă, câştigi imediat fericirea, seninătatea, lipsa suferinţei. Viaţa îţi va fi dirijată de o Inteligenţă mai înaltă, iar tu vei continua să îţi foloseşti capacităţile personale. Dar ele vor înceta să fie o valoare în sine, acţionând discreţionar, ci vor fi subordonate unui Scop superior.

Agresivitatea ego-ului deranjează şi gramatica

Atunci când eşti forţat de viaţă să renunţi la un avantaj, comoditate, interes personal, eşti nedreptăţit, ai imediat o reacţie egotică violentă (chiar dacă nu o manifeşti exterior). Este normal, pentru că acesta este rolul ego-ului: să apere interesele trupului. Dar tocmai într-un astfel de moment poţi exersa separarea de interesele trupului: întâi observându-ţi reacţiile interioare agresive faţă de „răul” din exterior. Apoi, înţelegând că îi dai o importanţă exagerată, că eşti prea subiectiv, că nu e chiar normal cum priveşti lucrurile. În final, detaşându-te, amintindu-ţi că nu Tu ai reacţionat, ci ego-ul Tău, în virtutea educaţiei şi instruirii sale de-o viaţă.

Persoana I singular este timpul verbal al ego-ului: "eu fac, eu dreg". Deseori, exprimarea este atât de agresivă, încât oamenii au simţit nevoia să găsească nişte variante de înlocuire mai blânde, care să abată atenţia de la egocentrismul mesagerului.

Una ar fi folosirea nosismului (noi editorial), de exemplu: “Nu ne îndoim de inteligenţa cititorului, dar acesta e un lucru de neînţeles.”

O alta este folosirea lui tu impersonal, ca o protecţie în situaţia unor mărturisiri personale: “Când închizi ochii, te cutremură viziunile despre viitor.”

Ego-ul nu are măsură. De exemplu, el va da aceeaşi importanţă unei mici zgârieturi, ca şi unui accident grav. În al doilea caz, acţionează normal, aşa cum îi este rolul de apărător al trupului. Dar când, neexistând o ameninţare reală, ego-ul începe să facă scenarii sumbre de viitor, te vei comporta nedrept de disperat, furios sau depresiv, într-un cuvânt: aberant.

Alt exemplu: un bogătaş face o criză de nervi dacă i se serveşte masa cu 10 minute întârziere. Dar un sărac ce caută hrană prin gunoaie e mai calm, chiar dacă nu găseşte niciun rest comestibil, fiindcă este obişnuit cu foamea. Prin urmare, nu condiţiile şi evenimentele exterioare sunt determinante, ci reacţia noastră psihologică la ele, care este condiţionată prin educaţie, mediu social, amintiri – într-un cuvânt, de ego.

Ego-ul este un mecanism

Ego-ul este un mecanism fără minte, deşi se foloseşte de intelect. Dar gândirea sa este limitată, locală şi de moment. Tu, adevăratul Eu, ai o viziune largă, a eternităţii şi infinitului, a solidarităţii cu semenii şi ascultării faţă de Înţelepciunea supremă.

De inteligenţă se foloseşte şi ego-ul, şi Spiritul. Dar, pe când ego-ul este un produs al trecutului (umplut cu tipare de gândire, cicatrici emoţionale, comportamente copiate de la alţii etc.), Spiritul este perfect racordat la prezent şi urmăreşte planuri pe termen foarte lung. Inteligenţa Spiritului este fluidă, iar a ego-ului este cristalizată (termenii aparţin teoriei psihologice Cattel-Horn).

Ego-ul e maestru în speculaţii şi reinterpretări aiuritoare. De pildă, afirmaţii de genul „nu perechea iubită te poate face fericit, ci fericirea depinde doar de tine, e o alegere” pot fi înţelese complet anapoda. Adică, conform ego-ului: nu trebuie să-ţi pese de celălalt, să devii tot mai autocentrat şi nepăsător, mai plin de tine şi de gândurile tale. Dar sensul corect este altul şi anume că Spiritul din tine este acel suflet-pereche pe care toţi îl căutăm fără a-l găsi într-un alt om. Fericirea depinde de tine doar în măsura în care te abandonezi Lui. Deci nu alegi tu cu mintea să fii fericit, ci dimpotrivă, alegi să nu mai crezi în fericirile promise de minte. Iată deci cât de uşor poate fi pervertită de către ego o învăţătură sapienţială...

Ego-ul este un construct necesar supravieţuirii, cu condiţia să nu ia conducerea fiinţei umane. El trebuie să fie subordonat Centrului decizional, care este Spiritul, fiinţa superioară şi divină din om. Spiritul este creat după chipul şi în vederea asemănării cu Dumnezeu. Nu ego-ul! Ego-ul nici măcar nu este o fiinţă, ci o idee. Au un fel de viaţă şi ideile, pe care trebuie să le-o respectăm, dar viaţa superioară are în ea duh şi adevăr, calităţi divine ce nu pot fi găsite decât în Spirit sau Sinele Suprem.

Reacţiile ego-ului se transpun în boli ale corpului, din cauza grijilor cu care se umple. În final, vei constata că nu merita să-ţi faci atâţia nervi, că tot acolo ai fi ajuns, dar acum te-ai îmbolnăvit şi viaţa e şi mai greu de suportat. Deci un ego autonom este o sursă sigură de boală, de suferinţe fizice, pe lângă stresul psihic.

De câte ori ego-ul se gândeşte la ceva care îi pare negativ la adresa lui, corpul va resimţi fie o strângere de inimă, fie un nod în gât, fie un ghem în abdomen sau alte senzaţii neplăcute care vor dura ceva timp. Sunt semnele ego-ului, dacă îţi plac... El interpretează realitatea în funcţie de interesele sale şi te chinuie pe tine. Dar ego-ul nu are acest drept, el nu ar trebui să te chinuiască, fiindcă e doar o rotiţă din Fiinţa ta imensă. Depistează-i jocurile prosteşti şi taie-i coada parazitului! Ego-ul e ca o tenie care suge din vlaga fiinţei tale. Cât ai să-l mai rabzi?!

Oamenii trebuie preveniţi să nu se lase manipulaţi de mintea lor îngustă. Cu toţii posedă o Inteligenţă superioară, sunt mereu ajutaţi de Aceasta, dar numai în măsura în care ei Îi permit. Cea mai eficientă profilaxie a bolilor psiho-somatice (inclusiv anxietatea, depresia, atacul de panică) este renunţarea la pretenţiile ego-ului.

Aşa vei schimba însăşi Necesitatea divină, care va devia treptat celelalte ego-uri de la a-ţi mai face rău. Nu va mai exista un motiv necesar, deci nu vei mai fi atacat de lume şi viaţă. Orice ai pătimit până acum, a fost necesar, chiar dacă nu-ţi dai tu seama la ce.

Începe să te modelezi lăuntric în acest mod şi vei sesiza că afirmaţiile sapienţiale ale lui Marius Ghidel sunt corecte, inspirate de înţelepciunea divină, cu adevărat.

« Sinele Divin nu caută niciodată ale sale. Iartă totul şi acceptă totul. Este infinit de îngăduitor şi de smerit şi supus, bun şi blând, şi mereu se lasă pe sine. Nu-şi impune voinţa niciodată, ci doar acceptă şi cedează. Este ca praful pe care călcăm sau ca o cârpă. Nu luptă pentru sine şi nu se apără. El nu are lipsuri, nu are ce să apere. El nu ştie decât să iubească... »

« Când îţi predai puterea în mâna Domnului, controlul tău este maxim, pentru că atunci El este cu tine. Şi va voi pentru tine ce este mai bine pentru Sine. Când eul se retrage şi se predă, înaintează Dumnezeu. Acest curaj nu-l avem, dar dacă l-am avea, viaţa noastră ar deveni un miracol. Noi nu controlăm nimic. Numai El este peste tot.»

« Omul lui Dumnezeu este retras, cuminte, modest şi simplu, nu vrea mai mult, nu vrea să deranjeze pe nimeni, face loc, dă întâietate, nu insistă, nu forţează, nu vrea nimic pentru sine mai mult decât are nevoie, doar eliberează, nu vrea să fie primul, ci ultimul, mai mult dă decât ia, se sacrifică pentru ceilalţi, se supune tuturor, nu se supără când pierde ceva şi mulţumeşte întotdeauna Domnului pentru toate, fie bune, fie rele. Dar cine vrea să fie aşa?! Cine? » (Marius Ghidel)

Îndepărtarea nechirurgicală a grijilor

Anxietatea e lipită de ego ca timbrul de scrisoare. Iar de anxietate se leagă simptomele psiho-somatice (adică deranjamente, tulburări, boli trupeşti). Dar eşti atât de obişnuit cu anxietatea ta, încât n-o bagi în seamă decât când îţi provoacă dureri: de inimă, de cap, de stomac (se somatizează). De obicei, încerci să uiţi de griji prin abaterea atenţiei, distracţii, hobby-uri etc. Dar până când vei putea evita confruntarea cu propriile griji?!

Grijile sunt altceva decât preocuparea pentru supravieţuire. Trebuie să te îngrijeşti de corp şi minte, asta e sarcina pozitivă a ego-ului. Dar grijile sunt altceva, sunt obsesii, uneori somatizate. Grijile apar mereu, chiar şi când nu e nevoie să reflectezi la problemele respective. Nu-ţi dau pace, te necăjesc. Nu sunt constructive, pentru că nu te ajută să iei decizii mai bune. Doar te chinuie inutil.

Idealul, văzut din perspectiva interesului individual, este să poţi separa preocuparea de grijă. Asta înseamnă dizolvarea ego-ului negativ, dispariţia grijilor. Funcţionezi ca un om responsabil, dar liber de terorismul grijilor. Preocuparea pentru subzistenţă nu trebuie să devină o suferinţă. E de ajuns să acţionezi lucid, raţional, fără disperare, fără lamentări de genul “De ce mi se întâmplă asta tocmai mie?”.

De ce ţi se întâmplă acest necaz ţie? Putem găsi împreună multe explicaţii. Dar oare te vor face să nu-ţi mai plângi de milă?!

Uneori, da. De exemplu, revelarea unor conexiuni karmice te poate linişti, pentru că înţelegi că n-are nimeni nimic cu tine personal. Nu te-a oropsit Dumnezeu, nu eşti ghinionistul şi batjocura lumii. Nu. Nenumărate cauze mici şi mari te-au adus în această situaţie neplăcută. Uneori ai contribuit şi tu personal. Asumă-ţi această vină, dacă există! Oricum, nu mai căuta vinovaţi în exterior!

Iluminaţii spun că “totul e bine aşa cum e”. Este cea mai rapidă consolare. Totuşi, când se apropie de Trezire, omul primeşte mai multe informaţii explicative, proporţional cu detaşarea sa şi în funcţie de cunoştinţele sale anterioare. Face nişte conexiuni noi şi pricepe DE CE “totul se întâmplă aşa cum trebuie”. Este o şi mai mare uşurare, fiindcă totul capătă sens, pierderile şi câştigurile, suferinţa şi bucuria, iar ego-ul se ghemuieşte de ruşine în colţul unde a fost trimis.

Soluţia nondualistă este să înţelegi că suferinţa nu poate exista decât într-un ego. Ego-ul este senzaţia că “eu sunt separat de restul”.

Simte chiar acum: “Eu sunt baza, suportul a tot ce există. Toate fenomenele din lume au loc în propria-Mi Conştiinţă. Suferinţa psihică din acest corp e unul din aceste fenomene. Dar se petrec acum simultan o mulţime de alte fenomene diferite. Toate au dreptul la atenţia Mea nepărtinitoare.”

Iar o minte intervine acum: Dacă eşti totul, de ce nu ştii ce se petrece peste zid, de pildă?

Poţi percepe TOT ce se petrece ORIUNDE prin Conştiinţă, dar fără traducerea minţii, aşa că nu vei putea raporta nimănui despre noua ta cunoaştere, nici ţie (ego-ului). Dar dacă vrei să înţelegi, să analizezi, să memorezi, atunci îţi pui la treabă mintea. Poţi să-ţi antrenezi mintea să vadă prin zid. Dar asta nu-ţi va reduce la tăcere ego-ul şi puterea lui de a suferi. Suferinţa dispare numai prin eliberarea de ego a Conştiinţei.

Mintea e un instrument folositor. Iar ego-ul este gândul apăsător că ai toată responsabilitatea supravieţuirii corpului-minte. Dacă eşti apăsat de această răspundere, află că nu e meritul tău că ai supravieţuit până acum. Tu crezi că e meritul tău. Fals. Nu ai murit încă fiindcă a avut Dumnezeu grijă să nu mori. Un complex mecanism s-a pus în mişcare în favoarea ta, ca să te mişti, să gândeşti, să te bucuri, să te protejezi. “Cine, îngrijorându-se, poate să-şi adauge o zi la durata vieţii lui?” (Luca 12:25)

Această coajă de corp care crezi că eşti s-a născut, există şi va muri prin Voinţa Supremului. Iar Supremul eşti Tu. Tu ai grijă de toate creaturile, de la mic la mare. Dacă te-ai fi îngrijit doar de acest corp uman, ce s-ar fi întâmplat cu restul fiinţelor?!

Ce frumoase cuvinte! Mă înalţă, mă uşurează. Dar nu ştiu cât să le cred, dacă aş putea trăi după îndemnurile lor. Viaţa e dură, nu-i filosofie şi nici poezie. Am nevoie de soluţii rapide realiste, nu de visare cu ochii deschişi.

Ţi-am dat soluţia rapidă, dar tu vrei una complicată. Complicată n-am. Şi ai mai vrea ca altul să-ţi rezolve problemele. Altul n-am, doar Tu exişti. Şi vrei să fii absolut sigur. Atunci stai 5 minute ferm fixat pe ideea: “Eu sunt Conştiinţa universală, tot ce există”, fără a-ţi permite nicio îndoială. Şi după aceea, vei avea certitudinea.