Curiozitate divină şi Plictiseală divină

Scopul său este să ofere Absolutului experienţe bazate pe ignorarea Adevărului, pe programarea egotică. Absolutul este imprevizibil şi creativ, pe când ego-ul este destul de previzibil şi rigid. Ce contrast interesant! Absolutul este foarte curios să afle ce situaţii şi comportamente pot apare din situaţiile generate de totala ignoranţă spirituală a omului. De aceea, creează astfel de oportunităţi în care El se „prosteşte” şi se joacă de-a ignorantul.

Ego-ul este un joc secund într-un joc prim, sau o mică poveste într-o poveste mai largă. Ego-ul se consideră centrul Universului. Când ego-ul este eliminat, prin trezire spirituală, rămâne doar povestea principală, Universul, fără niciun centru.

Când se termină interesul Absolutului pentru acea poveste secundară. Ego-ul a apărut din Curiozitate divină şi dispare din Plictiseală divină.

Dar trezirea, perceperea Adevărului, nu opreşte Jocul principal. Universul cu legile sale rămân ferm pe poziţie. Iluminatul vede iluzia cosmică, dar nu o poate opri sau manipula. Vede că nu există timpul, dar totodată, nu poate ieşi din timp. Stă cu un picior în Iluzie şi cu celălalt în Adevăr.

Chiar şi spiritele evoluate continuă să trăiască în această Macro-Iluzie. Spiritul va ieşi definitiv din Iluzia cosmică abia la sfârşitul „evoluţiei”, când va atinge „piscul” evolutiv. Dar nu datorită acelei culmi va dispărea, ci motivul real este că individualitatea lor nu va mai furniza informaţii noi Absolutului. Cu alte cuvinte, evoluţia spiritului este o metodă prin care Absolutul îşi epuizează treptat interesul de experimentare a diverselor grade de ignoranţă, de la ignoranţa grosieră a omului la cea rafinată a spiritului foarte înalt.

Spunea Spiritul lui Isus: „Marele Proiectant a creat lumi peste lumi ca să exploreze posibilităţile nesfârşite pe care le prezintă opusul Adevărului.” (din „Totul este Graţie”, cap.5) Cu alte cuvinte, toate lumile, inclusiv cele rafinat subtile, cu spirite foarte evoluate, sunt fabricate în scopul de a experimenta ignoranţa în diverse grade şi situaţii.

Dintr-o imensă curiozitate şi dorinţă de a fi uimit. Uimirea este efectul plăcut al curiozităţii. Un spirit stagnant este cea mai neinteresantă experienţă pentru Absolut, fiindcă nu învaţă nimic din ea. Totuşi, spiritele sunt împinse să evolueze (chiar dacă unele reacţionează invers şi involuează), pentru ca astfel să schimbe decorul şi experienţele.

Un spirit total încăpăţânat şi stagnant va sfârşi inevitabil prin a fi dizolvat de Absolut, fiindcă omoară Curiozitatea divină. Nu este nicio răzbunare din partea Creatorului, nu este o acţiune crudă, fiindcă acelaşi lucru se petrece şi cu spiritele ajunse la ultimul nivel de evoluţie posibil, când sunt dizolvate şi revin în Absolut. Mai corect spus, Absolutul încetează să se mai ascundă sub masca ignoranţei.

Un spirit este dizolvat prin fragmentarea totală a perispiritului său. Energiile nu au ce căuta în Absolut, ci rămâne doar amintirea experienţelor. Energiile sunt tot o iluzie, la fel ca întregul Univers. Perispiritul este format din energii, ce vor fi cedate spiritelor în formare, care au nevoie de ele.

De fapt, nu există spirite separate de Creator, ci doar nişte puncte focale ale Purei Conştiinţe. Când spiritul este dizolvat, am putea spune că dispare punctul focal şi atât. Asta ar echivala cu dispariţia individualităţii, când dispare până şi amintirea sa din cadrul Creaţiei, ea rămânând doar în „akasha” Absolutului. Nu se pierde nimic prin dispariţia unei individualităţi iluzorii. Sau poate că punctul focal rămâne, cine poate şti...?

Experimentul „iluminaţii-copii”

Unii iluminaţi, eliberându-se de povestea ego-ului, sunt atât de entuziasmaţi, încât au impresia că au ieşit cu totul din povestea Universului. Fals! E adevărat că, după eliberarea de iluzia persoanei separate, ei văd iluzia cosmică, dar încă n-au ieşit definitiv din ea, nici măcar ca spirit, adică după moarte. Niciun spirit aflat în evoluţie nu se poate sustrage Marelui Joc, deşi îi vede foarte clar iluzia.

Nu este fair-play ca un iluminat să nege legile Universului (de pildă, karma sau reîncarnarea) ca fiind doar nişte poveşti religioase. Nu, ele sunt legi ferme, la fel ca legea gravitaţiei. Karma nu-i o simplă poveste personală, cum este ego-ul. Reîncarnarea nu se referă la persoană, ci la spirit. Această atitudine mi se pare imatură, a unui „iluminat-copil”, foarte entuziasmat că vede Realitatea, dar care încă nu înţelege mare lucru. De fapt, neoadvaitinii chiar şi recunosc sincer că nu înţeleg ceea ce percep, care este un paradox, real şi ireal în acelaşi timp. Realitatea divină nu poate fi înţeleasă cu mintea umană, e adevărat, dar aceeaşi minte poate face nişte afirmaţii grave.

Sigur, se poate spune că vorbele lor sunt inspirate de Sus, dar poate că această inspiraţie are dedesuptul ei. Poate că este tot o experienţă de care este curios Absolutul – să se manifeste în acest fel „straniu” prin anumiţi oameni iluminaţi, ca să vadă ce efecte obţine. Deci chiar şi trezirea spirituală a anumitor oameni este un prilej de învăţare, de experimentare pentru Absolut. Iluminarea este un tip încă nou de experienţă umană, în faza de tatonare. Din această experienţă particulară numită „iluminarea fiinţelor umane” face parte şi prezentul meu comentariu, care este doar un mic element de îmbogăţire cu o analiză la rece.

Trezirea este prima fază a iluminării depline

Universul are legile sale, ce nu pot fi învinse decât de marii maeştri (spiritele evoluate). Trezirea este abia prima fază a iluminării, şi doar maeştri pot controla perfect Iluzia – doar ei pot „demonstra” altora Iluzia. Dar maeştrii, fiind maturi spiritual, se exprimă mai rezervat decât „iluminaţii-copii”. Iluminaţii-copii sunt un experiment în sine, care se desfăşoară în prezent pe o scară tot mai mare.

Ca să ne exprimăm mai exact, întâi apare trezirea spirituală, care se va continua în procesul de iluminare până la iluminarea deplină. Iluminaţii-copii sunt cei care abia s-au trezit, dar mai trebuie să se dea jos din pat, să meargă prin casă şi abia pe urmă să iasă în lume. Deci mai au nişte etape de parcurs. Totuşi, faţă de restul omenirii adormite, ei sunt cu un pas înainte.

Cel abia trezit vede că totul este o iluzie, dar nu o poate modifica cu nimic, deşi este doar o iluzie. Este etapa despre care vorbeşte şcoala advaita, Nondualismul.

În schimb, cel iluminat pe deplin are controlul acestei iluzii. El poate chiar demonstra iluzia şi celor adormiţi. Asta a făcut Isus prin miracolele sale. La el, procesul de iluminare era deplin.

Trebuie să menţionăm aici neapărat că nici trezirea şi nici aprofundarea procesului de iluminare nu are nimic de a face cu dorinţa sau putinţa persoanei. Este un proces misterios, dincolo de înţelegerea sau acţiunile omului.

Trei abordări ale puterilor paranormale

Acum, când vorbim de stăpânirea legilor universului, adică miracole şi puteri paranormale, intrăm pe un teritoriu sensibil. Asta pentru că, în general, oamenii au, cel puţin, trei arhetipuri sau modele diferite prin prisma cărora înţeleg acest domeniu:

1) Minunile săvârşite de Isus. Ele erau complet lipsite de vreun interes personal, puse exclusiv în slujba semenilor şi conduse de Dumnezeu. Erau o demonstraţie a irealităţii materiei, deci aveau un rol educativ spiritual. Pentru amănunte, vă recomand lectura cărţii „Isus – Autobiografia mea”.

Tot aici putem plasa şi vindecările miraculoase realizate de vindecătorii cu energie sau alte metode „neştiinţifice”.

2) Numerele de magie de spectacol. Servesc interesului magicianului de a-şi câştiga existenţa, dar şi interesul superior al omenirii de a-şi deschide mintea spre noi orizonturi de înţelegere. Cu siguranţă că magicianul are o iniţiere spirituală, deşi poate să nu fie încă trezit spiritual. Are limitele sale, inclusiv în potenţa magică. De pildă, el poate face să dispară un obiect, dar nu poate face să dispară o tumoare canceroasă.

De asemenea, faptul că face magie la lumina zilei îl face mai vulnerabil la criticile că „lucrează cu diavolul” şi îl izolează de restul oamenilor, ca pe un specimen ciudat. De aceea, pentru a se face mai plăcuţi şi să nu inspire teamă, toţi magicienii spun că folosesc nişte „trucuri” sau „iluzii”, deşi este magie pură.

3) Practicile oculte, vrăjitoreşti. Servesc doar interesul bănesc al vrăjitoarei, dar şi interesul ego-ului clientului său. Ambii sunt adânciţi în iluzie şi n-au nicio şansă ori interes de a ieşi din ea prin aceste procedee invocatorii. Colaborează cu nişte spirite inferioare, ele însele ignorante. Rezultatele sunt nesigure, iar repercusiunile sunt întotdeauna negative asupra celor doi, chiar şi când ţelul a fost atins.

Mai adăugăm că puterile paranormale se folosesc şi în spionaj sau ca metode de manipulare în slujba unor potentaţi sau interese de stat, toate intrând în această ultimă categorie.

Problema este că oamenii, când se gândesc la puteri paranormale, amestecă toate aceste trei categorii sau arhetipuri şi nu ştiu ce să mai creadă. Atât de încâlcită este situaţia pe această planetă. Totuşi, în sumara descriere de mai sus, am dat nişte puncte de reper foarte clare.

Ca o concluzie la fenomenul trezirii spirituale, ea este viziunea pe care o are mereu spiritul tău. Nu poţi avea o viziune mai înaltă decât a lui. Şi ai putea stăpâni legile materiei, cum fac marii maeştri, numai dacă spiritul tău a atins acel nivel sau competenţă, şi dacă vrea el. Fără supărare!

Prin trezirea spirituală „obişnuită”, conştiinţa ta umană se uneşte cu Conştiinţa spiritului, dar nu are acces la mai mult decât mintea fizică. Apare acum o incongruenţă între două realităţi paralele: ce este perceput fără niciun dubiu ca fiind real (nondualitatea) şi aparentul real (lumea fizică). Pentru manifestarea puterilor sau simţurilor paranormale trebuie ca conştiinţa umană să capete acces şi la supraconştient sau mintea superioară. Abia atunci, aparentul real fizic nu va mai avea atâta putere asupra conştiinţei tale. Totuşi, avertizăm că „noul” real suprafizic i-ar putea lua locul şi ar putea deveni noua atracţie iluzorie, dacă nu eşti bine fixat în Conştiinţa divină.

Iubirea „necondiţionată” a unei iluzii

Dacă n-ar exista ego-ul, n-am avea toate poveştile din lume, spiritualitatea, căutarea unui sens al vieţii, al universului, existenţa lui Dumnezeu. Când dispare ego-ul, toate acestea dispar şi rămâne vacuitatea. Tocmai datorită ego-ului iau naştere aceste poveşti luxuriante despre eliberare, sfârşitul suferinţei, glorie, sacru. No ego, no stories!

Spunea Jim Newman, râzând, că „ignoranţa este fericire”. Asta, pentru că iluminarea înseamnă pierderea a tot ce credeai, toate poveştile care fac deliciul şi supliciul vieţii. Dar nimeni nu poate alege să fie iluminat (impersonal) sau ignorant (persoană), ci aici este vorba exclusiv de jocul Divinului, al unicei Fiinţe care fie se ascunde de Sine, fie nu.

Orice căutător spiritual speră ca la capătul căii să găsească Adevărul, sensul vieţii. Dar atunci va descoperi că nu există şi nu poate exista niciun scop al creaţiei, fiindcă totul este un joc şi o Iluzie optică. O iluzie foarte convingătoare şi bine proiectată, totuşi, ireală din perspectiva Adevărului neaoş. Dacă ar şti asta, căutătorul spiritual crede că ar renunţa să mai caute sfârşitul poveştilor, ar renunţa la Adevăr. Dar el nu va putea face asta niciodată, fiindcă este împins de la spate de suferinţă. I se promite că suferinţa va lua sfârşit odată cu realizarea spirituală. Se întâmplă asta, e adevărat, dar într-un mod neaşteptat: prin moartea ego-ului.

Iluminarea este cel mai înfricoşător lucru posibil pentru ego, care, cu o clipă înainte de trezirea spirituală, va fugi din faţa marii revelaţii pe care a căutat-o febril timp de atâţia ani. Cum se spune: ai grijă ce-ţi doreşti, fiindcă s-ar putea să se împlinească! Desigur, în realitate, nu este vina sau meritul ego-ului, dar aşa vine vorba. Cum spunea marele iluminat Ramana Maharishi, „dacă ţi-a intrat capul în gura tigrului, nu-ţi va mai da drumul”.

Iluminarea se poate petrece brusc (şi spunem că iluminarea înseamnă dispariţia ego-ului) sau mai lent, când moartea ego-ului este un proces aproape imperceptibil (aşa i s-a întâmplat lui Andreas Muller: pe parcursul a doi ani de zile, eul său s-a stins treptat). Nici nu există ceva concret numit ego, ci doar o viziune egotică mai mult sau mai puţin pronunţată. Aşa explicăm cum este posibil ca ego-ul aparent să priceapă ce este iluminarea şi să fugă de ea în ultimul moment. Este doar o oscilaţie de viziune. La fel cum tot o oscilaţie de viziune este revenirea ego-ului (post-trezirea).

În general, trezirea spirituală se manifestă la început prin trăirea vacuităţii, a nimicului, care este perceput ca fiind baza existenţei, adevărul din spatele creaţiei. Iar după o anumită perioadă, unii încep să simtă şi mult-trâmbiţata „iubire necondiţionată”, provenită din trăirea unităţii a Tot-ce-există.

Poate pentru că nu poţi iubi creaţia, cu bunele şi cu relele ei, dacă nu trăieşti mai întâi neantul, liniştea şi nemişcarea absolută. Creaţia adaugă o latură minunată vidului şi, abia după ce te „plictiseşti” de vid, vei iubi mai abitir toate formele iluzorii, poveştile, imaginaţia. Atunci poţi spune cu siguranţă că „nirvana este totuna cu samsara”, niciuna nu este superioară celeilalte. Trezitul nu este mai breaz decât adormitul.

Numai că nu în toate cazurile este aceasta succesiunea celor două etape de trezire. De pildă, lui Adyashanti i s-a întâmplat în ordine inversă: întâi a trăit unitatea tuturor formelor şi abia după câţiva ani a trăit şi vidul nondualist. Cele două treziri sunt legate de activarea chakrelor Anahata şi Ajna. Adyashanti mai vorbeşte şi de trezirea pe chakra Manipura, care aduce stabilitatea iluminării şi un sentiment de împământare.

Iubirea aceasta este „necondiţionată”, pentru că iubeşti şi răul, urâtul, minciuna. (Oare există vreo minciună mai mare decât creaţia divină?!) Nu ai putea să le iubeşti pe acestea dacă ai crede în continuare că sunt reale, aşa cum face ego-ul. Într-un fel invers faţă de tradiţie, se poate spune că ego-ul are discernământ, fiindcă diferenţiază şi alege între bine şi rău, iar Absolutul nu are, acceptă orice. Dar ego-ul nu diferenţiază între real şi ireal, asta-i problema lui. Şi nu are nici iubire, nu iubeşte nici măcar ceea ce-i face plăcere.

Doar văzând iluzia răului, îl poţi iubi, şi la fel e cu durerea, neplăcerea şi alte stări negative. Le iubeşti, poate, pentru că condimentează viaţa, creaţia, o fac mai interesantă. De fapt, această iubire divină este fără motiv, dar am încercat s-o argumentez logic, fiindcă omul neiluminat are nevoie de logică şi sens. Altfel nu ar putea înţelege rostul iubirii necondiţionate, divine, totale şi nu i-ar da niciun credit. Poţi înţelege prima parte, anume de ce Dumnezeu iubeşte binele, frumosul, adevărul, dar nu poţi înţelege şi partea a doua. El le iubeşte pe ambele, ca apecte ale aceleiaşi iluzii.

În acest videoclip cu Sadhguru, întrebat fiind ce părere are Shiva despre coronavirus, înţeleptul răspunde că pe Shiva nu-l deranjează. Asta nu înseamnă că nu iubeşte oamenii, ci că iubeşte la fel de mult şi virusul, ca pe tot ce înseamnă viaţă inteligentă... El nu face nicio discriminare între noi şi virus doar pentru că suntem mai mari, iar el e mai mic. Nu ne rămâne decât să ne arătăm mai isteţi decât virusul şi să-l învingem. Shiva ne dă binecuvântarea sa pentru a supravieţui, pe care o dă şi virusului, care şi el vrea să supravieţuiască.

Prin aceste replici, practic, Sadhguru ne dă peste cap interpretarea antropomorfică pe care i-o dăm lui Dumnezeu. El nu este un Dumnezeu personal al oamenilor, ci un Creator impersonal al întregii Vieţi. Se pare că pandemia aceasta ne face să ne îndoim la scară globală că ar exista acel Dumnezeu personal şi dualist, care are preferinţe şi poate fi manipulat prin rugăciuni, un Dumnezeu care privilegiază oamenii în dauna naturii şi niciodată invers, care ajută credincioşii contra necredincioşilor şi niciodată invers, care mă ajută mine împotriva celorlalţi şi niciodată invers. Poate că acum a venit momentul ca omenirea să înţeleagă că Dumnezeu este impersonal şi nondualist (o singură Fiinţă prezentă pretutindeni), acelaşi în piatră ca şi în om... Poate.