< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
Răzvan-Alexandru Petre
Metafizica, spiritualitatea, religia îl caută pe Dumnezeu sau Adevărul. În aceste domenii, întrebarea care nu trebuie pusă niciodată este „de ce?”. De ce? Pentru că ea cere un răspuns decisiv, care să anuleze toate celelalte posibile răspunsuri. Or, Adevărul este all inclusive, el nu respinge nimic. Prin urmare, orice răspuns va fi un adevăr parţial, fiindcă respinge toate celelalte variante. Şi ce este un adevăr parţial altceva decât o minciună binevoitoare?!
De aceea, când puneţi întrebarea „de ce?”, să vă aşteptaţi să primiţi în schimb o mică minciună, o poveste interesantă, o variantă dintre atâtea altele. Ce credeţi că o validează mai mult decât pe celelalte? Există contraargumente pentru orice. Depinde ce urmăriţi, unde vă aflaţi, de ce parte sunteţi, ce istorie personală aveţi.
Iată deci cum se poate răspunde la fel de convingător la o întrebare imposibilă. Mai sunt şi alte variante de răspuns, tot aşa, în perechi opuse. Toate religiile şi sistemele filosofice se bazează pe nişte axiome iniţiale indiscutabile, căci altfel ar sfârşi în haos. Dar sfârşesc în minciună, falsitate, ipocrizie.
Şi toată bulibăşeala pleacă de la dorinţa omului de a cunoaşte Misterul nondual în mod logic. De aceea se spune în mitul Genezei că Adam şi Eva au fost alungaţi din Paradis pentru că au muşcat din mărul cunoaşterii. Cunoaşterea logică este nulă din perspectivă nondualistă, fiindcă logica este invariabil bivalentă – da sau nu. Ea nu suportă inclusivitatea, ci dimpotrivă, funcţionează prin excluderi succesive. Dar Adevărul nu exclude nimic şi, de aceea, El nu poate fi cunoscut prin logică, prin minte. Mintea înseamnă logică. Absolutul este incognoscibil, fiindcă include totul, admite simultan contrariile.
< Sus >
Desigur, toată argumentaţia mea DE CE nu trebuie pusă niciodată întrebarea „de ce?” îşi va suporta propria concluzie, adică, va fi contracarată de justificări în favoarea cunoaşterii metafizice. Aşadar, DE CE este bună cunoaşterea spirituală?
Păi, când suferim în viaţă, ego-ul nostru se va întreba inevitabil „DE CE mi se întâmplă asta tocmai mie?”. Vrea o explicaţie la faptul că lucrurile au ieşit de sub control. Iar prin cunoaştere, încearcă să redobândească controlul pierdut. Ni se pare că cunoaşterea spirituală este un fel de culme a cunoaşterii comune şi ştiinţifice.
Aproape orice gând este considerat de ego ca un pas înainte către controlul vieţii. Cu cât ştim mai multe, cu atât ne simţim mai în siguranţă. „Informaţia înseamnă putere”, se spune. De aceea pare dificilă practica spirituală a eliminării gândurilor sau a neîncrederii în gânduri. Pentru că simţim că pierdem controlul. Or, tocmai aici este cheia succesului spiritual: să ne lăsăm să cădem pe spate, cu ochii închişi, în braţele Vieţii. La fel cum ne ducem la culcare fără nicio grijă că ne scade temperatura corpului şi că putem visa urât. Avem deplină încredere că ne vom trezi vii şi proaspeţi din această aproape-moarte de noapte.
Am explicat electricitatea şi de ce apar fulgerele şi astfel am renunţat să ne mai închinăm la Zeul Fulger. Iar acum vrem să îl explicăm pe Dumnezeu, cum gândeşte, ce motivaţii are şi cum l-am putea manipula. Asta face metafizica şi spiritualitatea şi religia. Dar vor avea de furcă mult timp cu acest Mister, cam toată eternitatea... El nu se lasă explicat, nu fiindcă ar fi discret sau secret, ci fiindcă este INFINIT.
E vorba că avem două minţi: mintea personală şi mintea de lucru. Mintea personală, egotică, este cea cu bube în cap. În rest, cunoaşterea ştiinţifică şi aplicativă poate merge înainte. Cunoaşterea spirituală nu este necesară.
- Wow, ce afirmaţie-bombă! Mulţi ar spune invers, că „ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”. Dacă ar fi aşa cum zici, de ce o lume întreagă se ocupă serios de spiritualitate, de ce s-au scris cărţile sfinte?
Bună întrebare. Poate pentru că, cum spunea Adyashanti, „ajungi la spiritualitate fiindcă Realitatea Sinelui deja a mijit în tine, şi prima formă în care se manifestă în conştiinţă este însăşi aspiraţia spirituală”. Şi crezi că ai nevoie de nişte cârje, sfaturi, îndrumări – aşa a apărut spiritualitatea.
Neputând să ajungi imediat la nondualitate, la Sinele Absolut, întâi observi că nu eşti Acolo şi apoi te întrebi cum să ajungi Acolo. Când discipolul este pregătit, apare şi maestrul. Şi vei găsi nenumărate doctrine, teorii, practici, învăţături spirituale ce-ţi arată ce trebuie să faci ca să ajungi Acolo.
Însă singura ta acţiune posibilă – admiţând că, realmente, ai putea face ceva – este cea de a nu te opune procesului subtil, treptat, de elevare. Deci nu trebuie să faci ceva anume, ci să te laşi purtat de Graţie. Pare simplu, dar ego-ului nu-i place deloc să piardă controlul situaţiei.
De fapt, numai prezenţa ego-ului te împiedică să observi că nu există niciun acolo, ci numai aici. Dar îţi dai seama de asta abia când dispare acolo, de la sine, şi rămâne doar aici. Asta e iluminarea.
< Sus >
Atâta mai vreau să adaug: Cunoaşterea spirituală este bună pentru ego, ba îi este chiar vitală, la fel ca şi liberul-arbitru. Fără cunoaştere (iluzia controlului) şi liber-arbitru (iluzia de făptuitor), ego-ul s-a asfixia. Dar când lipseşte ego-ul, nu mai ai nevoie de „de ce-uri”.
Deci, vom interpreta utilitatea cunoaşterii metafizice conform poziţiei în care ne aflăm pe moment: a ego-ului sau a Absolutului. Absolutul nu este o idee abstractă. Absolutul este cel mai real şi concret nimic.
Absolutul nu este „ceva”, de aceea i-am spus „nimic”, fiindcă nu aveam alt cuvânt diferit de sensul lui „ceva”. Totuşi Absolutul există, este real, dar nu este „ceva” comparabil cu ceea ce omul cunoaşte sau îşi imaginează. De aceea i se mai spune vid sau „no-thing”.
Jocul de cuvinte „no-thing” (semnificând, în engleză, „nu ceva”, dar şi „nimic”, când se scrie legat) nu are încă un echivalent în limba română. Vă propun acum varianta „ni-ceva” sau niceva. Poate că limbajul spiritual românesc va adopta cuvântul NICEVA pentru ceea ce nu este nici „ceva”, nici „nimic”, cu alte cuvinte, care există şi nu există simultan. Absolutul şi doar Absolutul este ni-ceva.
< Sus >
Maestrul A spune că discipolii spirituali sinceri nu trebuie să se teamă de virus, fiindcă toţi sunt protejaţi de Dumnezeu.
Maestrul B spune că asta ar fi o dovadă de aroganţă şi iresponsabilitate şi că discipolii trebuie să se protejeze ca oricare alt cetăţean.
Maestrul A spune că teama scade imunitatea împotriva virusului, iar cei care se protejează, subconştient, se tem.
Maestrul B spune că asta ar fi o dovadă de bravadă, nu de înţelepciune. Au murit de virus şi preoţi, şi călugări.
Maestrul A spune că asta arată nivelul scăzut al spiritualităţii creştine.
Maestrul B spune că au murit din toate religiile şi grupările spirituale.
Maestrul A spune că doctorul Nostradamus a stat printre ciumaţi şi nu a păţit nimic.
Maestrul B spune că nu oricine are parte de asemenea protecţie divină.
- Învăţătorule, tu ce ne povăţuieşti? Care maestru are dreptate?
- Amândoi şi niciunul. Dacă ar fi fost altfel, nu m-aţi mai fi întrebat. Amândouă opiniile contrare spun o parte din adevăr. Nu există niciun adevăr absolut în chestiunile relative la ego. Există doar rezonanţă individuală cu un anumit punct de vedere sau afirmaţie.
Abordarea chestiunii virusului este greşită din start, fiindcă pleacă din ego. Şi orice răspuns tot ego-ului se adresează. Însăşi preocuparea pentru această chestiune arată dorinţa de a supravieţui. Iar unde este ego, apare şi îndoiala.
Dacă vreţi să scăpaţi de confuzie şi angoasa lipsei unei soluţii clare, atunci detaşaţi-vă de această problemă. Vă detaşaţi când pricepeţi că nu puteţi controla viaţa.
Detaşarea de problemă vine automat când puneţi pe prim-plan dorinţa de a scăpa de ego şi angoasele sale. Asta să vă fie „obsesia”, nu virusul. Folosiţi-vă de ocazia pandemiei ca să vă observaţi reacţiile egotice. Căutaţi-vă identitatea reală în Spirit. Urmăriţi să îndepliniţi planul Spiritului şi vă va da El reţeta sănătăţii şi a supravieţuirii. Sau vă va proteja de răul cel mai mare.
Asta nu înseamnă că nu v-aţi putea îmbolnăvi, dar nu nu veţi fi în pericol. Sau, chiar dacă aţi muri, înseamnă că ăsta e lucrul cel mai potrivit pentru voi. Moartea este o simplă trambulină, nimic altceva. Însă Spiritul nu va permite să muriţi, dacă el vrea să trăiţi. S-au întors ei la viaţă oameni declaraţi morţi de către medici, fiindcă nu le venise vremea.
Poate că tocmai ăsta este rostul experienţelor din apropierea morţii (NDE): să arate oamenilor că nimeni nu poate muri dacă nu i-a venit timpul. Şi au fost trimişi înapoi milioane, literalmente, milioane de decedaţi, ca să împrăştie vestea cea bună. Deşi ei ar fi vrut să rămână Acolo. Vedeţi, nici moartea nu ne-o controlăm!
Nimeni nu moare decât cu programare. Pot apare mici variaţii de câteva zile, săptămâni sau luni, care nu contează. Moartea este o decizie importantă, care nu stă în puterea noastră. Desigur, ne putem feri de boală, cum este normal, dar rezultatul final sau fatal nu depinde de noi şi nici de medici.
Deci să ne punem soarta în mâinile Spiritului, fără a brava şi fără a ne teme.
< Sus >
Răzvan A. Petre
23 ianuarie 2022