< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
Răzvan-Alexandru Petre
De ce mi se întâmplă asta tocmai mie?! Este o întrebare pe care omul şi-o pune atunci când dă de bucluc sau i se întâmplă lucruri neplăcute. Şi este firesc să solicite un răspuns. Dar nu este doar un simplu semn de întrebare, ci este şi o acuzaţie, cu semnul exclamării. Şi de aici apar dificultăţile.
În primul rând, omul acuză. Pe cine, nu ştie nici el, dar oricum, vrea să dea vina pe cineva. Pe soartă sau pe Cine i-a pus-o în cârcă, pe alte persoane, pe preşedinte. Într-un fel, simte că ceva sau cineva este vinovat pentru suferinţa lui. Să fie un blestem pe neam sau o vrajă?!
Uneori, ascultând predici spirituale, acceptă că, poate, el însuşi sau spiritul lui sunt implicaţi cumva în pocinog. Da, poate că din vieţile anterioare i se trag ponoasele. Ar fi o explicaţie rezonabilă. Şi totuşi, alt om a greşit în trecutul istoric şi atunci, de ce să sufere el, nevinovat fiind?!
Alteori, descoperă nişte cauze evidente în viaţa lui curentă, dar nu-i convin, pentru că este chiar el vinovatul. Oricum ar face, explicaţiile nu-l satisfac pe bietul om suferind. Nu atât explicaţii doreşte el intens, ci să dispară neplăcerea sau tensiunea sau sursa iritării sale. Doar când îşi dă seama că problema nu poate dispărea cât ai bate din palme, abia atunci îşi pune speranţa că explicaţiile îi vor uşura durerea sufletească.
Dar explicaţiile îl vor ajuta numai în măsura în care va dori să se înţeleagă mai bine pe sine însuşi. Altfel, doar vor pune sare pe rană. Şi ego-ul se va îndrepta cu toată furia pe noua cauză descoperită. Aşa că n-a rezolvat nimic.
Un motiv important pentru care nu primeşte explicaţia dorită este că NU este dispus să o accepte sau să o suporte. Este motivul principal pentru care Universul nici nu i-o oferă. Omul obişnuit are tendinţa de a proiecta în afara lui propriile sale defecte, din cauză că nu şi le acceptă. Şi atunci, le va vedea în ceilalţi. Iar ceilalţi chiar le vor manifesta în faţa lui, deşi poate că nu-i caracterizează. Însă prezenţa eroului nostru îi stimulează cumva să se poarte după acel tipar, tocmai pentru ca el să se recunoască în oglindă. (Rareori se recunoaşte.)
Dar să presupunem că omul nostru a aflat de învăţături spirituale sau metode psihologice. S-a familiarizat oarecum cu termenii şi principiile pentru îmbunătăţirea de sine. Vrea să se autocunoască şi să se schimbe. Acesta este un pas înainte. Va începe să capete unele răspunsuri parţiale, sperând că, perseverând, va ajunge la adevărul complet. Dar timpul trece şi adevărurile rămân parţiale. Ba chiar, întrebările se înmulţesc. Oare va ajunge vreodată să găsească toate cauzele necazurilor lui?!
Dar oare chiar trebuie?!
Călătorul astral Jurgen Ziewe ne relatează că, în urma unei meditaţii, a ajuns în planul spiritual, acolo unde spiritul are viziunea tuturor încarnărilor sale, precum şi a tuturor trăsăturilor de personalitate sau evenimentelor critice. Toate acestea apar ca nişte centre energetice, având legături de lumină între ele. În acel moment, poţi cunoaşte cu certitudine absolut toate corelaţiile cauzale dintre problemele actuale şi cauzele ascunse. Ai putea afla chiar că unele cauze provin din viitor! Ce te faci atunci?! Este un lucru şocant, pentru că încalcă legile fizice. Dar în planul spiritual nu există timpul, aşa că orice este posibil.
Sau ai putea afla că spiritul urmăreşte să-şi perfecţioneze întreaga sa fiinţă, care este această reţea de centre energetice, precum un artist stăruie ani de zile asupra unei opere de artă. Iar în vederea desăvârşirii fiinţei sale, spiritul pune la cale noi încarnări, cu anumite caracteristici, care speră că vor rezolva anumite disfuncţii sau imperfecţiuni, echilibrând karma. În toate încarnările umane apare, inevitabil, suferinţa. Dar ea provine, în primul rând, de la ego-ul uman. Dacă am înţelege acest adevăr simplu, am suporta mult mai uşor tot tăvălugul vieţii.
Ei bine, acum intră în scenă învăţătura nondualistă. Ea ne avertizează, din start, că viaţa aceasta este o iluzie. Chiar dacă suferinţa ne pare foarte reală şi rea cât timp o trăim, ea este văzută din sferele spirituale ca o iluzie a individului. Asta, pentru că însuşi individul este o iluzie. Corpul este aparent real, dar senzaţia de persoană separată de univers, asta e o totală iluzie. Mintea nu este centrul fiinţei, ci un instrument neutru. Deci senzaţia de a fi o persoană separată de restul lumii, adică ego-ul, este iluzia care adaugă o imensă suferinţă la simpla existenţă. Durerea există pretutindeni în lumea animală, dar acolo nu există nişte „persoane” cu gândire autoreflexivă. Numai omul reuşeşte să creeze suferinţă suplimentară, prin gândurile şi emoţiile cu care înconjoară durerile fizice. Însă, şi mai grav, omul îşi provoacă singur mari dureri sufleteşti, prin gândirea sa necontrolată.
Desigur, el va da imediat vina pe ceilalţi, care nu-l lasă să trăiască cum ar vrea. Ceilalţi sunt aparenta cauză a neplăcerilor sale. Ce-ar fi însă dacă n-ar mai avea nicio pretenţie de la nimeni?! Nici măcar de la sine însuşi?! Să lase lucrurile să treacă aşa cum sunt ele?! Să-şi accepte destinul aşa, bun sau rău, cum este, fără să se întrebe de ce?! Să-şi accepte fiinţa aşa cum este ea, cu bune şi cu rele?! Să acţioneze pentru a ieşi din necazuri, dacă nu le mai suportă, dar fără a căuta vinovaţi, nici măcar în propria persoană?! Atunci s-ar aşterne liniştea peste sufletul său, suferinţa ar începe să se stingă, rămânând doar ca o vânătaie pe inimă, până timpul o va şterge definitiv. Ce-ar fi dacă ar exprima mereu recunoştinţă pentru ceea ce are şi iertare de sine fiindcă nu pricepe armonia vieţii?!
Viaţa nu poate fi descifrată în întregime de pe acest nivel de înţelegere omenesc. Anumite explicaţii, chiar dacă le-am primi, nu le putem pricepe. Şi de aceea, nici nu le primim. Mult mai ades, am putea primi unele explicaţii dacă le-am putea accepta. Dar, din ce-am observat, tocmai din cauza intoleranţei omului la adevăr, primeşte nişte minciuni sau semiadevăruri. Acestea sunt cele mai potrivite pe moment să-i satisfacă foamea de sens.
Foamea de sens pare o calitate intelectuală, dar de fapt, este un program de suferinţă. Fiindcă niciodată nu vom putea descoperi sensul tuturor lucrurilor la acest nivel de conştiinţă gregar. Iar dacă ne elevăm conştiinţa, răspunsurile se ivesc singure şi foarte clare, fără să le cerem şi când nu ne aşteptăm. Am putea proceda cu foamea de sens aşa cum facem cu foamea nenaturală.
Un sfat preţios pe care îl primesc graşii care vor să slăbească este următorul: Când ţi-e foame, probabil că ţi-e sete. Bea nişte apă şi-ţi va trece foamea! Nu, nu este nicio păcăleală. Dimpotrivă, păcăleala este să crezi că îţi este foame când, de fapt, organismul îţi cere apă. Omul modern are lipsă de apă curată, nu de mâncare. Bea apă curată mai des şi nu-ţi va mai fi acea foame nenaturală, care te îngraşă!
La fel poţi proceda şi cu foamea de sens. Când ego-ul pretinde explicaţii şi justificări pentru suferinţele sale, dă-i să bea adevărul curat. Nu trebuie să-ţi hrăneşti ego-ul cu nimic, ci să-l laşi să înfometeze, să nici nu-l bagi în seamă. Lasă-l să critice, să pretindă că are dreptate, să se lupte pentru a controla lucrurile, să strige după fericire, să se lamenteze retoric „de ce mi se întâmplă asta tocmai mie?”. Lasă-l să-şi facă numărul, dar nu-i mai da atenţie. Dă-i să bea din când în când din adevărul nondualist, până i se face lehamite să mai ridice pretenţii: „tu” nici nu exişti, „persoana” ta este o ficţiune, un vis al spiritului divin.
Dar de ce există acest vis? întreabă ego-ul pe loc, sperând să găsească un sens măreţ. Însă răspunsul nu-i pe atât de eroic cât să-i gâdile orgoliul. Spiritul doreşte să experimenteze contrastul cu starea divină, care este domiciliul său permanent. Vrea să vadă cum arată lumea bazată pe frică şi separare, opusă Adevărului, care este iubire şi unitate. Este un experiment.
Încă înainte de pandemie, lumea civilizată a înţeles că este manipulată prin ştiri false sau părtinitoare. Încrederea în mass-media era deja şubrezită, iar ego-ul îşi pierduse cumva echilibrul certitudinilor. Dar odată cu pandemia, ego-ul este sub un asalt general şi se clatină tot mai tare sub zalele sale de fier. Vede că nu mai poate avea deloc încredere nici în autorităţi, nici în ştiinţă, nici în semeni. Nu se mai poate baza pe nimic exterior.
Unii găsesc în asta motivaţia să devină şi mai necruţători, mai închişi în sine. Îşi fac provizii de asediu, acuză pe toată lumea de orice, nu mai au fineţea gândirii, aruncă toată cultura la gunoi, îşi reduc raţiunea la creierul primitiv.
Iar pandemia este doar vârful aisbergului. Crize peste crize se tot ivesc din subteran, aglomerându-se şi împletindu-se, ca nişte şerpi periculoşi. Crize personale, crize regionale, crize globale, criză economică, criză politică, criză alimentară, criză climatică, criză energetică, criza hârtiei igienice. În curând, vom rămâne şi în criză de cuvinte care să enumere câte crize ne tot înconjoară. Dar ca de obicei, singurul lucru pe care îl învăţăm din istorie este că nimeni nu învaţă nimic din istorie.
Şi totuşi, ceva-ceva învăţăm. Peste tot în lume, se vorbeşte despre criza forţei de muncă, calificată şi necalificată. Foarte mulţi oameni pleacă de la actualul loc de muncă. I s-a dat şi un nume „Marea Demisie”. Pandemia i-a făcut pe oameni să realizeze cât de impredictibilă este viaţa. Dacă, până atunci, îşi organizau viaţa în jurul programului de muncă, atitudinea generală s-a schimbat. După toate aceste carantinări, oameni nu mai vor să-şi ducă viaţa sub dictatura serviciului. Au descoperit că vor să stea mai mult cu familia, că vor slujbe mai degajate, că viaţa e prea scurtă ca să şi-o piardă în cariera greşită, ca îşi pot transforma hobby-urile în surse de venit. Nu e minunat că au prins curajul să se desprindă de frica de viitor, impusă de ego?! Nu e asta partea bună a pandemiei?!
În prezent, toate planurile ne sunt date peste cap de măsurile restrictive generale. Nesiguranţa, incertitudinea şi lipsa de control au devenit virale, adică tot ce preţuia ego-ul mai mult se duce la vale (siguranţa, certitudinile, controlul situaţiilor). Dacă este o conspiraţie, atunci este o conspiraţie universală contra ego-ului uman.
Se spune că lumea nu va mai fi niciodată ca înainte. Este adevărat. Dar oare a fost vreodată ca „înainte”?! Oare lumea nu se schimbă mereu sub ochii noştri adormiţi?! Aceasta este vraja sub care trăieşte ego-ul, cea a stabilităţii, a neschimbării, necesară păstrării controlului. Ego-ul vrea să aibă mereu controlul situaţiei, a lucrurilor, a persoanelor. Îi este frică de viaţă şi frică de moarte. Adevărul este că ego-ul nu a controlat niciodată nimic, ci doar îi place să creadă asta. Dacă are vreo religie, atunci credinţa fanatică a ego-ului este în control.
Când aude pe vreun trimis al Domnului că spune „Totul e bine aşa cum este”, pe ego îl apucă furia. Nu suportă să audă că totul este bine aşa cum este. Structura programată a ego-ului este să nu fie niciodată mulţumit. Pentru ego „nimic nu este bine”. Chiar şi când are tot ce şi-a dorit, fericirea sa nu durează mult, că găseşte el ceva în neregulă care să-i strice cheful.
Şi atunci, cum să scăpăm de ego? Să vă dau o reţetă ar însemna să punem ego-ul să-şi taie singur craca de sub picioare. Ar putea s-o facă şi pe asta cu entuziasm, dacă este un ego ceva mai spiritual, dar va cădea tot în picioare şi va supravieţui bine-mersi. Nu. Nu trebuie să-i dăm ego-ului nimic de făcut. Asta îl doare cel mai tare, când nu-l băgăm în seamă. Dar nu din ignoranţă, ci din înţelepciune.
De ignoranţi e plin Pământul, care nici măcar nu sunt conştienţi că atitudinile lor stau la baza emoţiilor. Nici măcar nu-şi dau seama când şi ce gândesc, atât sunt de alienaţi de propria fiinţă. Este penurie de înţelepţi, de asta are nevoie Pământul. Dar s-a făcut cerere şi se aşteaptă livrarea mărfii. Unul dintre furnizori este pandemia, iar celelalte crize completează necesarul. Este ca un ciur planetar ce separă ignoranţii de înţelepţi.
Împărăţia ego-ului devine urâtă şi ameninţătoare. Tot mai multe restricţii şi temeri îi înconjoară pe cei care i se închină. De aceea, unii evadează către lumea spiritului, care e tot aici, în acelaşi loc, suprapusă. Numai că joacă la extrema opusă: totul pare la locul său, fiecare are ce merită, toţi mergem spre lumină. Cum naiba?! se întreabă ego-ul confuz şi stresat. Zidurile se prăbuşesc peste tine, iar tu să fii mulţumit?! E o nebunie.
Nu, nebunie e ceea ce a făcut ego-ul din lume. Zvonurile catastrofale sunt tot mai alarmiste. Parcă se şi aud trâmbiţele îngerilor morţii şi galopul cavalerilor apocaliptici. Tensiunea creşte şi se pare că totul se va sfârşi într-o gigantică explozie care ne va spulbera pe toţi, ca să scăpăm de toate belele.
Dar nu. Nu aşa stau treburile. Finalul va fi ca un fâsâit, o deschidere veselă, o dispariţie a fricii. Vom constata amuzaţi că nu a existat nicio suferinţă pentru nimeni. Ba chiar că nu a existat nimeni. Totul a fost un vis, o iluzie, o realitate virtuală. Ne scoatem căştile de pe cap şi totul dispare în neant, căci nu a existat niciodată, decât în mintea noastră cosmică. Ne-am putea distra încă de pe acum, imaginându-ne cât vom mai râde atunci...
Procesul ce se desfăşoară în lume este sofisticat, are două direcţii opuse sau chiar mai multe. Lucrurile sunt amestecate şi nimeni nu le poate descâlci. Fiecare om alege pe cont propriu, conform instinctului sau inspiraţiei. Iar consecinţele sunt foarte diferite.
Cei care încă dau credit vocii alarmiste a ego-ului se vor radicaliza tot mai mult, îşi vor pierde cumpătul, fiindcă situaţia aparentă îi va solicita peste limita de suportabilitate. Ego-ul vrea certitudini, controlul situaţiei, protecţie şi va fi de acord cu orice măsuri care să le readucă. Dar măsurile vor provoca şi mai mult haos, pentru că vor fi luate de nişte ego-uri panicate.
Şi e foarte bine aşa. E bine, pentru ca cealaltă parte a omenirii să se desprindă de modul de a fi egotic, autocentrat, inadaptat noii realităţi. Cei pregătiţi lăuntric vor coti brusc pe o traiectorie spirituală, detaşându-se de spaimele cotidiene. Până acum, părea un moft, un hobby, un lux chiar, să te ocupi de spiritualitate. Dintr-o dată, a devenit vitală pentru supravieţuirea, dacă nu fizică, măcar psihologică. Viaţa de ego nu mai este fezabilă, nu mai merită experimentată. Şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Spiritul vrea acum să experimenteze altceva: viaţa fără de ego.
Semnele sunt clare, pentru cine are ochi de văzut şi urechi de auzit. Scuzele şi îndoielile devin tot mai desuete, mai nelalocul lor, pentru că realitatea devine tot mai contondentă. Trebuie să devenim maleabili, precum apa, pe măsură ce viaţa pare mai dură. Cum spunea un sfânt părinte, în aceste vremuri, numai la Dumnezeu ne mai putem găsi alinare, nu la oameni. Dar, paradoxal, Dumnezeu este chiar în noi înşine. Până acum, l-am proiectat undeva, în cer, la mare distanţă, ca nu cumva să se amestece în treburile noastre telurice. Am vrut să experimentăm lumea ego-ului şi asta am făcut.
Circulă un banc: Dumnezeu crea lumea, era chiar aproape de final, dar oamenii
l-au întrerupt. „Slăvite Doamne, ai făcut o treabă foarte bună că ai creat
universul. Dar de Pământ lasă-ne să ne ocupăm noi!”. Şi Dumnezeu, în mărinimia
Lui, i-a lăsat...
< Sus >
Răzvan A. Petre
4 decembrie 2021