<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


DE VORBĂ CU O NUCĂ TARE

de Răzvan-Alexandru Petre

Eul e poveste
Poveştile sunt neuronii eului,
comunicând cu mii de alte poveşti.
La ceasul de odihnă
imaginaţia se stinge, ca într-o pană de curent,
poveştile se stafidesc,
sinapsele se desprind,
eul se stinge.
Acum el e poveste.

- Interesant. Mai ai vreuna?

Planşa anatomică a eu-lui
se decolorează la soare,
contururile se estompează
până dispar.
Rămâne coala albă, lucioasă.
Ce poate fi mai frumos
decât o coală alb-strălucitoare,
imaculată, fără schiţe stângace pe ea!?

- Frumos... Dar ce-ai zice dacă eul nu există?

- Ascultă-mă puţin... Eul este o iluzie. O celebră fantomă, pe care însă n-a văzut-o nimeni. Ca monstrul din Loch Ness.

- Nimeni. De ce cauţi neapărat un vinovat?

- Dar ştii că iluminaţii afirmă că nu există niciun eu.

- E inventat din vorbe, cum bine spuneai, un fel de ţap ispăşitor. Nu există în mod real, e doar un fel de a ne exprima. E un fenomen natural, precum ploaia sau vântul. Nu e nimeni vinovat şi nu poate face nimeni nimic. Când vântul aduce nori, e înnorat şi plouă. Dar tot vântul alungă norii şi se înseninează.

- Ce altceva am putea face?!

- Da, cum să ne ferim de ploaie şi de vânt. Sunt metode utile, într-adevăr. Dar nu putem alunga norii cu ele.

- E doar o speranţă şi atât. N-avem unde scăpa, tot aici rămânem. Pentru asta am fost creaţi.

- O, ce cuvânt frumos, „dez-iluzionist”! Similar cu „dez-văţător”.

- Pot alunga numai iluzia că norii sunt răi. Şi învăţătura că ai putea face ceva împotriva lor. Deci sunt realist.

- Luciditatea. Totul e Dumnezeu, deci şi fenomenele neplăcute. În egală măsură cu cele plăcute. Fiecare om este o expresie a Conştiinţei, cu toate limitele sale.

Poate că ar trebui să slăvim şi limitările omeneşti, căci prin ele vrea Conştiinţa să experimenteze viaţa. Dacă ar fi vrut, ne-ar fi făcut pe toţi desăvârşiţi. Dar atunci, n-ar fi avut toată această diversitate de trăiri. De suferinţe şi extazuri. Eul este o personificare a mărginirii voite.

- Şi cine ni le-a coborât peste ochi, nu tot Dumnezeu?!

- Oamenii iluminaţi nu diferă de ceilalţi, aşa că nici iluminarea nu e reală, după cum nu există nici eul.

- Şi care-i problema?

- Da, şi ce-i cu asta?! Ţi-au ţinut de foame, foamea metafizică. Poate că a sosit clipa să renunţi la mâncare.

- Posteşte de poveşti şi idei fanteziste, dacă poţi! Am tot repetat, dar văd că-ţi mai trebuie: Nu există niciun eu individual. Aşa că nu ai cu cine să lupţi. Tu eşti Cel care l-a inventat, dar numai ca idee. Renunţă la această idee.

- Te faci că nu pricepi, şmecherule! Uite, o să-ţi vorbesc ca la şcoală:

Fiecare om este o expresie a Divinităţii pe Pământ. Clar?

Expresiile Sale diferă între ele şi diferă de-a lungul timpului. Clar?

Un mod de a diferi este prin luciditatea metafizică sau trezirea spirituală. Clar?

Când omul se trezeşte spiritual, are o altă viziune asupra vieţii, dar viaţa continuă conform planificării. Viaţa exterioară continuă identic, dar viaţa interioară se modifică radical. Clar?

În acest fel, Conştiinţa îşi oferă Sieşi o experienţă nouă, diferită de cea dinainte. Clar?

Iluminarea în sine nu aduce nimic nou Conştiinţei, căci este starea Ei naturală. Dar este interesată de modul unic prin care creatura reflectă infinitul, îl asimilează în structura sa mărginită. Clar?

- Conştiinţa testează la nesfârşit, în variate combinaţii, cum poate o creatură limitată să înţeleagă şi să exprime o asemenea enormitate, vastitate, infinitate, care este totodată, nimic, vid, zero. Ăsta-i tot şpilul cu iluminarea sau trezirea nonduală, ca să mă exprim nemţeşte.

Exagerând un pic dramatic: pura Conştiinţă este incomensurabilă cu imperfecta creatură. Şi totuşi, Divinul îşi pune la încercare propria creaţie, să vadă cum se descurcă în această situaţie imposibilă. Şi, într-adevăr, de fiecare dată, apar alte efecte. Fiecare iluminat se comportă, percepe, înţelege, exprimă în mod original aceeaşi unică Perfecţiune indescriptibilă.

- Ca să avem şi celălalt tip de experienţe, specifice adormirii spirituale. Cum s-ar zice, suntem nişte instrumente ale curiozităţii lui Dumnezeu. În fiecare om, cel care are simţăminte este Dumnezeu. Chiar şi când omul îl huleşte pe Dumnezeu, este tot Dumnezeu cel care Se huleşte singur.

- Dumnezeul religiei este un concept limitat, făcut pentru oameni limitaţi. Este normal să suscite contestări şi revolte, din când în când. Singurul şi adevăratul Dumnezeu este Sursa, Originea, Conştiinţa, Tao, care este nondual, adică nu are două laturi opuse – bine şi rău, corect şi greşit, normal şi ciudat ş.a.m.d.. El este Totul, absolut Tot Ce Există, adică şi bun, şi rău; şi mărginit, şi infinit; şi ignorant, şi înţelept; şi obiecte, şi fiinţe; şi subiect, şi obiect; şi substanţă, şi energie etc. Omul cu adevărat pios este cel care Îl vede pe Dumnezeu pretutindeni, şi nu numai în lucrurile plăcute sau frumoase sau aşa-zis „sacre”.

- Dumnezeu este o Compasiune infinită, dar impersonală. Însă nu o poţi percepe cu mintea. De aceea, la pachet cu ego-ul, ţi s-a dat şi speranţa, pentru a-i suporta greutatea. Însă, dacă dispare iluzia, nu mai ai nevoie de speranţă. Percepi că totul e Iubire şi nu-ţi mai trebuie nimic auxiliar.

După cum spuneam, asta nu-i uşor de înţeles sau de asimilat în structura inerent limitată a omului. E o provocare, pe care Conştiinţa şi-o asumă, fie că trece de ea cu succes, fie că nu. Nu o va judeca nimeni dacă ratează adevărul, cum, de altfel, o şi face de cele mai multe ori. Nu există nimeni şi nimic în afara Ei. Îşi oferă toată eternitatea să experimenteze orice, în mod spontan şi jucăuş.

- Pffuu! Văd că ne întoarcem de unde plecarăm. Care „mine”?! Tu nu exişti ca un „eu” distinct de Conştiinţa universală! Tu eşti Dumnezeu. Care Te-ai restrâns temporar în această formă.

imagine soricel razboinic

Ego-ul e un războinic spiritual. Dar cu cine se războieşte el?

- Şi, cu metoda ta, ce ai obţinut?

- Îţi spun că-i mult mai simplu: renunţă la căutare, dacă poţi. Tu eşti deja Acela pe care Îl cauţi.

- Renunţă la speranţa că vei ajunge undeva. Eşti deja acolo unde doreai...

Deconstructivism
Eul absoarbe prin toţi porii
poveşti
care se transformă în sânge
hrănitor pentru senzaţia de individ.
Când eul explodează,
pereţii sunt împroşcaţi
cu poveşti
care se preling, maronii,
pierzându-şi realismul,
sleite de pereţi.

- Ce tare! Eşti un aprig luptător împotriva ego-ului... Numai că, nu uita, însuşi ego-ul din tine este luptătorul. Când dispare el, dispare orice luptă împotriva a Ceea Ce Este.

- Eşti prins într-un cerc vicios. Când crezi că ai luat-o pe calea cea bună, nu faci decât să se îndepărtezi de destinaţie. Pe orice cale ai merge, doar te distanţezi de centru, de Tine. Ar fi de ajuns să stai liniştit şi să te contempli aşa cum eşti, în agitaţia Ta fără rost, în aparenta Ta imperfecţiune...

- Atunci, îmi dai voie să spun şi eu o poezie?

- Poetiv

Pentru râmă,
peştele e un monstru mitologic.
Pentru pescar,
e un prânz optimist.
Nu-i nici negativ, nici pozitiv.
E poetiv.
Peştele-i un ornament viu
care unduie apa
ca o pensulă alunecând pe tablou.

imagine uroboros cu ochelari

Uroboros: Cel din faţa ta eşti tot tu... Tu eşti totul şi toate.

De ce nu sunt treziţi şi ceilalţi? - traducere din Jed McKenna

(fragment din cartea Spiritual Incorrect Enlightenment (2004), cap.2 „California Dreaming”)

«Chestia cu adevărat ciudată despre Trezire nu-i că eşti treaz; ci că ceilalţi nu sunt. Ei merg şi vorbesc într-o stare de visare; iar unii dintre ei chiar declară solemn că sunt decişi să se trezească, în timp ce fac tot posibilul în sens contrar. Ai stat vreodată lângă un somnambul care îşi ţinea ochii larg deschişi pe când meşterea ceva şi chiar discuta? E destul de straniu. Acum, închipuie-ţi că întreaga lume este aşa. E ciudată şi te simţi singur, dar mai mult de atât, e suspectă. Nu prezintă credibilitate. E nedemnă de încredere.

Pot interacţiona într-o anumită măsură cu somnambulii, dar ei vorbesc dintr-o lume de visare pe care eu nu o percep şi de care îmi amintesc doar vag. Ei ar putea spune că vor să se trezească, dar devine repede clar că noţiunea lor despre trezire provine din lumea lor de visare, însemnând că sunt dispuşi să facă orice atâta timp cât nu le tulbură picoteala. Câinele de pază numit ego este permanent vigilent şi muşcă. Se spune că somnambulii devin violenţi dacă încerci să-i trezeşti; o paralelă curios de nimerită.»

< Sus >

Răzvan A. Petre
3 iulie 2023