<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


DECONSTRUCTIVISM ELIBERATOR

de Răzvan-Alexandru Petre

Poveste ilustrată cu Ilu şi Deco

Nondualitatea e ca o mamă care îşi creşte singură cei doi copii. Cartierul o cunoaşte ca „mama Noa”. E casnică şi trăieşte din te miri ce, dar nu-i lipseşte niciodată nimic, iar copiii ei sunt mereu veseli şi energici.

Deco, Noa, Ilu

Băiatul DECO, mama NOA şi fata ILU

Ilu balerina Fata se numeşte Iluminarea, familiar „Ilu”, şi este inimoasă, glumeaţă şi intuitivă. Mama o pune pe Ilu la treburile urgente, când n-are timp să-i dea toate explicaţiile – „se descurcă fata mea, prin propria sa graţie!”.

Băiatul se cheamă Deconstructivism, pe scurt, „Deco” şi este mai greoi (ca şi numele lui), dar meticulos, serios şi ambiţios – nu se lasă până nu desface în bucăţele toate jucăriile. Mama Noa îl pune pe Deco la treburile care necesită răbdare – „dacă nu poate să repare ceva, găseşte el un ciocan mai mare!”.

Deco boy

Exemple de treburi date în grija lui „Deco”:

- Procesul de îmbătrânire. (Atenţie, însă, moartea e plăcerea lui „Ilu”!)

- Umorul – provine din răsturnarea rigidităţii în orice formă, a lucrurilor bine aşezate, dar într-un mod suficient de blând şi inteligent încât să pară nepericulos.

deconstructia credintei - exvanghelicii - Deconstrucţia credinţei este tendinţa americanilor de a diseca şi reexamina credinţa creştină evanghelică în care au crescut, până la punctul respingerii ei, când devin „exvanghelici”.

- Nassim Haramein, fizician revoluţionar contemporan, demonstrează că în fiecare atom există câte o mini-gaură neagră, unde toate legile sunt abolite – punând astfel vidul, nimicul la baza lumii.

- Marius Ghidel, ghid la Şcoala Iubirii, destructurează programatic iubirea de sine, într-un mod fals „masochist”.

yt Magicianul Johannes demontează la concret trupul uman şi-l pune la loc.

Link-ul: https://youtu.be/dCvNVm3Lku0

- Nondualiştii radicali desfiinţează până şi credinţa sinelui că el ar deconstrui ceva. La cel mai înalt nivel, deconstrucţia îl face să dispară chiar pe cel ce deconstruieşte.

deconstrucţia sinelui

Nondualismul se ocupă cu deconstrucţia sinelui (a senzaţiei de eu)

Unii spun că Iluminarea acţionează prin Graţie; normal, fiindcă e plină de graţie. Şi rămâi în beatitudine brusc, pe nepregătite.

Alţii spun că va dura mult până ce eul este distrus; fiindcă trebuie demontat din temelii, până nu mai rămâne nimic. Ăsta ar fi „rostul” neîmplinirilor, eşecurilor, necazurilor, dezastrelor: să-ţi mai rupă câte o bucată de suflet. Doar că, se pare, ego-ul ăsta e ca hidra cu multe capete: îi tai unul şi îi cresc trei în loc.

Adevărul este că nu-i niciun scop în inexistenţa sau existenţa sinelui psihic; căci dacă ar fi existat vreun scop divin, atunci ori am fi fost deja cu toţii treziţi nondual, ori n-am fi putut scăpa niciodată de iluzie. Căci Divinitatea e atotputernică, nu-i aşa?!

Şi nu doar că sinele n-are niciun scop, ci nondualiştii radicali recunosc chiar că nu există niciun sine, ci doar iluzia lui. Deci însăşi căutarea iluminării ar fi ultima iluzie, care se destramă singură când se revelează adevărul.

Da, dar cui se revelează? Aceasta-i întrebarea. Cui? Că atunci deja nu mai există nimeni. Nondualitatea se învârte în propriul ei mister, un „cerc al cărui centru e pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri” (Blaise Pascal).

test Snellen deconstructivism

Test de vedere intelectuală

< Sus >

Pericolul gândirii

« Renunţă la „de ce”, „trebuie” şi „nu înţeleg” » scrie în templele Zen.

Bine, dar de ce?...

Într-un scurt film de groază ni se prezintă pericolul gândirii, care creşte pe măsură ce devine tot mai abstractă, în următoarele stadii, conform psihologiei moderne: 1) Fragmentare non-obiectivă, 2) Deconstrucţie, 3) Bi-dimensionalitate, 4) Non-figurativitate.

yt Vizionaţi cu sufletul la gură scena Shorcut din filmul de animaţie „Inside Out”:

Link-ul: https://youtu.be/DbaeZSiGlxk

Deci iată „de ce” „trebuie” să „nu înţelegem”. Şi, da, e adevărat, am făcut exact invers decât ne îndeamnă Zen. Scuzaţi! Doar de data asta, şi numai în scop didactic. 😊

< Sus >

Paradoxismul

Prieten cu Deconstructivismul este Paradoxul. Înghiontit de nondualitate, fără a o şti, Florentin Smarandache – savant de renume mondial şi scriitor – a trasat coordonatele filosofice ale paradoxismului. Iată-le:

Savantul a mers şi mai departe, inventând noi ramuri ale matematicii bazate pe această filosofie paradoxistică, pentru care a primit distincţii şi premii.

Preocupat şi de latura literară, înainte de a-şi prezenta propriile creaţii aforistice, Florentin Smarandache a strâns exemple de exprimare paroxistică din cultura generală (în "Distihuri Paradoxiste"):

- începând cu strămoşii romani:

- continuând cu aforisme vechi româneşti:

- cum zicea Voltaire?

- trecând pe la Caragiale, cu al său:

- Octavian Paler în '"Flacăra":

- În era Ceauşescu

Apoi, a compus câteva distihuri în aceeaşi direcţie creativă, dintre care am selectat următoarele:

ATEU

Credincios

În necredinţa sa

METAFIZICĂ

Ilogică

Logică

NON-IDENTITATE

Sunt

Ceea ce nu sunt

IDEAL

Să cuprinzi

Nemărginirea

BUDISM

O, fericire!

Rod al suferinţei.

ORDINE

Un şir organizat

De haosuri

Închei cu un aparent nonsens care are, totuşi, un sens nondualist foarte elocvent.

COMPASIUNE

Ajută-mă

Neajutându-mă!

Încă unul, că nu mă pot opri:

Am iluzia

Că am o deziluzie.

Şi ultimul, promit, pentru un final apoteotic:

Românii sunt primii din lume care au adoptat transgender-ismul: să te duci bou şi să vii vacă. Muuu!

transgender cow

< Sus >

Oximoronul

Mai departe, să vedeţi înrudire: Paradoxismul este frate geamăn cu Oximoronul, despre care aţi auzit cu toţii. Cum?! N-aţi auzit?! Oximoronul se aseamănă cu antiteza şi paradoxul, fiind alăturarea a doi termeni contradictorii, obţinându-se un efect stilistic surprinzător.

Cel mai citat exemplu – când se dă definiţia oximoronului – este tăcere elocventă. Alte exemple literare: splendoare invizibilă (Rimbaud), piticii uriaşi (V. Hugo), suferinţă dureros de dulce (Eminescu), dulci otrăvuri (Blaga), luminoasa umbră (Eminescu), micul om mare (T. Berger), bucurie crudă (Racine), soare negru (Baudelaire), minunată nefericire (Cyrulnik), tăcere asurzitoare (Camus), plasă caldă de răcoare (Arghezi). (Sursa)

«Numai unirea opuselor ne duce la Dumnezeu. Cum putem face asta? După ce terminăm o parte, zicem că şi inversul este valabil. Afirmaţia partinică, poziţionată, părerea unică este diabolizare. Dar când egalăm contrariile, nimic rău nu porneşte, pentru că ne-am unit cu Dumnezeu.» Marius Ghidel

< Sus >

Parafraze la Pascal

Nu-mi stă în obicei să-l citesc pe B. Pascal (ăsta la ce echipă franceză joacă?), dar uite că internetul mi-a jucat o festă, deschizându-mi o pagină cu citate. E foarte tare tipul, dar am câteva obiecţii, din perspectivă nondualistă. Sper să fie de acord, dacă mai trăieşte. Iar dacă nu, să fie sănătos!

Deci, să-i dăm cuvântul lui Blaise Pascal, dar pentru scurt timp, că vine rapid din urmă comentariul meu.

« Nimic nu e sigur, inclusiv faptul că nimic nu e sigur. »

Comentariu: Aici cred că s-a inspirat de la Florentin Smarandache (vezi mai sus). Sau, mai degrabă, de la Socrate, cu al său „Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”.

« Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult. »

Completarea pariului lui Pascal: Dacă Dumnezeu nu există şi nici eu nu exist, abia atunci am câştigat totul.

« Dumnezeu nu este atotputernic. De ce? Pentru că El nu poate construi o piatră pe care să nu o poată ridica, nu poate construi un zid pe care să nu-l poată sări. »

E cunoscut şi sub numele de paradoxul omnipotenţei. Şi Pascal nu a fost primul care să-l enunţe. Concluzia: acel Dumnezeu imaginat a fi separat de creaţia Sa nu există. Dumnezeu este chiar creaţia: El construieşte zidul, El îl sare, El este şi cărămizile. Şi tot El îşi produce dileme ca să vadă până unde se poate întinde gândirea, care tot El este.

« Omul este jumătate porc, jumătate sfânt. Paradoxul este că, cu cât îşi doreşte să devină mai sfânt, cu atât devine mai porc. »

Comentariu: Asta se potriveşte ca mănuşa la unii care exagerează cu „credinţa” sau cu „sacrificiul” sau cu „continenţa sexuală”.

« Infinit. Nimic. – Sufletul nostru e aruncat în trup, unde găseşte numărul, timpul, dimensiunile. El raţionează cu acestea şi le numeşte natură, necesitate, şi nu poate să creadă în altceva. Unitatea adăugată infinitului nu-l sporeşte cu nimic, nici măcar cu cât s-ar adăuga un metru la o măsură infinită. Finitul dispare în prezenţa infinitului, devenind un pur neant. Tot aşa şi spiritul nostru în faţa lui Dumnezeu şi dreptatea noastră în faţa dreptăţii Divine. Nu există o disproporţie mai mare între dreptatea noastră şi cea a lui Dumnezeu decât între unitate şi infinit. »

Comentariu: Totuşi, individul este un fragment holografic din infinit, prin urmare, este la fel de important sau de neimportant.

Dreptatea nu înseamnă o închidere de capitol, o rezolvare definitivă, fiindcă totul continuă la nesfârşit, hrănindu-se din cadavrul trecutului. Dreptatea se rostogoleşte la infinit, acolo unde nu va ajunge nimeni – deci nimeni nu are dreptate, în ultimă instanţă.

« Trebuie să ne naştem toţi vinovaţi, altfel Dumnezeu ar fi nedrept. »

Comentariu: Iar îi pune în cârca lui Dumnezeu ideea de dreptate, pur omenească şi inexistentă în realitate. Dar probabil că se referea la mitul vinovăţiei originare, a lui Adam şi a Evei şi, de la ei, a întregii specii umane. Cu siguranţă că parizianul NU aflase de karmă şi reîncarnare.

« Să ne cunoaştem deci puterile, suntem ceva şi nu suntem nimicUL. Deşi suntem ceva, nu vedem bine primele principii care se nasc din nimic; şi fiindcă nu suntem nimicUL, nu putem vedea nemărginirea. »

Comentariu: la traducerea în română am adăugat două majuscule, ca să fac inteligibil mesajul nondualist. Altfel ar fi mai neclar decât apa poluată a Senei.

« Este tot atât de primejdios pentru om să-l cunoască pe Dumnezeu fără să-şi cunoască propria-i nimicnicie, cât şi să-şi cunoască nimicnicia, fără să-l cunoască pe Dumnezeu. »

Comentariu: În primul caz, e o experienţă de vârf, deci iluzorie. În urma unor astfel de experienţe magnifice, misticii au declarat că există un Dumnezeu în Ceruri. Foarte primejdios!

În al doilea caz, când sinele este umilit, îşi caută speranţa într-un Sine mai mare, o iluzorie Persoană divină. Ego-ul nu vrea să moară şi se proiectează în altceva presupus nemuritor. La fel de primejdios!

«Dacă se semeţeşte, eu îl smeresc. Dacă se smereşte, eu îl înalţ. Şi îl contrazic mereu, până ce pricepe că este o plăsmuire de neînţeles.»

Comentariu: Aici procedează ca un maestru spiritual Zen.

«Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte.»

No comment.

Răzvan A. Petre
17 ianuarie 2024

< Sus >