< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Nu există dreptate în natură | Depresia şi anxietatea şi orgoliul sunt inflamaţii ale ego-ului | Orgoliul
În natură nu există dreptate, nicăieri. Dreptatea este un concept al minţii omului, care reflectă oarecum legea naturală a echilibrului, dar într-un mod distorsionat. Dreptatea este un concept simplist, adoptat de ego în încercarea lui de a crea ordine într-un aparent haos. Dar este clar că această dreptate a ego-ului produce nenumărate inegalităţi şi nedreptăţi. Nu numai dreptatea empirică pe care vrea să şi-o facă fiecare pe cont propriu, ci chiar dreptatea juridică, cu nenumăratele sale vicii inerente, toate aceste încercări sunt denaturări ale ego-ului.
Unii ar putea replica că există legea karmei, care face dreptatea divină. Greşit! Karma nu urmăreşte să face dreptate, ci educaţie. Prioritară în univers este educaţia spiritului, nu pedeapsa. De pildă, foarte puţini oameni sunt irecuperabili şi ar trebui izolaţi de ceilalţi. Restul deţinuţilor sunt educabili prin metode mai blânde şi, oricum, mai eficiente decât claustrarea în închisori dure.
Totuşi, ca să clarificăm mai bine problema, iată o privire de ansamblu:
La nivel abstract, există două principii opuse şi complementare:
1. Stabilitatea, prin simetrie;
2. Dinamismul, prin asimetrie.
Din primul rezultă Legea echilibrului cosmic, care asigură stabilitatea relativă a universului, dar acţionează oarecum automat, inconştient, mecanic.
Din al doilea principiu rezultă Legea evoluţiei spiritului, care se bazează pe dorinţa conştientă a spiritului de a se îmbunătăţi. Evoluţia spiritului se produce prin educaţia sa practică, pentru care poate fi necesară şi reîncarnarea. (Nu există „legea” reîncarnării, ci ea este doar un proces, o metodă de educaţie în vederea evoluţiei.)
Mult pomenita lege a karmei le înglobează pe amândouă – legea echilibrului şi legea evoluţiei – dar cu accent pe educaţie. Astfel, nu este obligatoriu ca echilibrul cosmic să fie refăcut mecanic, orbeşte, dacă este posibil să fie refăcut prin educaţie, ce duce la conştientizare, ce duce la acţiuni reparatorii ulterioare. Dumnezeu nu se grăbeşte să pedepsească şi, de aceea, uneori, marii criminali mor liniştiţi de bătrâneţe.
Dreptatea este un concept uman, care a început cu legea talionului, „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi” şi pedepsirea rudelor apropiate când făptaşul nu poate fi pedepsit. Omenirea primitivă avea nevoie de acest concept. Erau pedepsiţi inclusiv membrii grupului (familie, clan, trib) ca să fie învăţătură de minte întregului colectiv. Totuşi, omenirea a evoluat mult şi acest concept nu mai este potrivit. Astăzi, fiecare om răspunde numai pentru propriile acţiuni.
În acest caz, este posibil să nu se poată aplica dreptatea juridică sau morală, din cauza morţii sau unei grave suferinţe a făptaşului. Legea echilibrului nu se poate transpune oricând în lumea oamenilor. Iar când se aplică, o face pe sărite.
De fapt, legea echilibrului se aplică de către natură, prin perpetuarea unor probleme pe cale genetică (rudenie) sau spirituală (reîncarnare). Dar, evident, asta nu satisface dorinţa de dreptate a ego-ului, care rămâne frustrat dacă vinovatul moare între timp, până să-şi primească sentinţa juridică şi oprobiul public.
Setea de răzbunare nu are legătură cu echilibrul. Când vorbim de dreptatea dorită de oameni, ne referim mai mult la această sete de răzbunare, specifică ego-ului. Scoateţi „răzbunarea” din dicţionar şi veţi vedea că nici „dreptatea” nu-şi mai are rostul.
Dreptatea este o distorsiune a legii echilibrului, pentru că nu ţine cont şi de corelativa lege a evoluţiei spiritului, care urmăreşte, în primul rând, educaţia.
Dar ego-ul vrea dreptate, nu educaţie. Chiar respinge şi nu înţelege ideea de educaţie. Educaţia înseamnă îmbunătăţire continuă, iar ego-ul se teme de orice schimbare, cu atât mai mult de o schimbare permanentă. Ego-ul este un set de algoritmi.
Ego-ul poate fi însă dresat. Dresajul diferă de educaţie prin faptul că dresajul este mecanic, behaviorist, pe când educaţia necesită o conştiinţă care nu doar se supune unor ordine exterioare, ci le înţelege justeţea şi le poate interioriza. Când ego-ul este dresat, devine supraego, adică un ego civilizat. Totuşi, năravurile vechi rămân şi ies câteodată la iveală, pe neaşteptate.
Cuvântul „dreptate” are legătură şi cu îndreptăţirea-de-sine. Aceasta este un atribut inerent al ego-ului, care vrea să aibă dreptate în tot ce a spus, ca să nu se facă de râs în faţa oamenilor. Dar nu se opreşte aici. Se va semeţi şi va căuta să-şi impună părerea, dacă cumva sunt indicii că greşeşte. Prin îndreptăţire-de-sine, ego-ul pune monopol pe corectitudine, ca şi cum doar ce zice el ar fi corect. Alături de setea de răzbunare, acesta este un alt motiv pentru care afirmăm că dreptatea este un concept specific ego-ului.
- În spiritualitate, nu trebuie să ne intereseze niciodată „să se facă dreptate”.
- De ce?
- În primul rând, pentru că ne coboară vibraţia la frecvenţa ego-ului, după cum am detaliat mai sus. În al doilea rând, pentru că, oricum, natura balansează lucrurile în felul ei, dar care, desigur, nu satisface ego-ul.
- Dacă nu există dreptate, înseamnă că Dumnezeu nu există.
- Da?! Cine spune asta?
- Biblia spune că există dreptate divină.
- Aaa, Biblia... Păi, cine pomenea acolo de dreptate? Erau nişte oameni care au suferit din cauza altora şi i-au cerut lui Dumnezeu să-i răzbune. Asta înţelegeau ei prin dreptate. Uneori, opresorii lor au fost pedepsiţi, dar alteori nu. A dispărut Dumnezeu din cauza asta?! Nu. „Dreptatea divină” este o noţiune alunecoasă, pentru că deseori nu o constatăm în realitatea vieţii noastre. Şi atunci, ca să nu negăm Divinitatea (şi să nu ne pierdem speranţa!), preferăm să credem în diverse variante neverificabile: fie agresorii vor ajunge în iad, fie se vor reîncarna în viermi, fie urmaşii lor va fi blestemaţi (asta chiar se mai întâmplă!) etc.
< Sus >
Tot mai răspândite în lumea modernă sunt anxietatea şi depresia. Despre ultima se spune chiar că este boala secolului. Dar şi anxietatea vine tare din urmă, cu atacurile sale de panică. Ce sunt toate acestea? Psihiatria nu le ştie cauzele sau sunt multe şi complexe, în opinia sa. Ea tratează simptomele, nu cauzele.
Din punct de vedere spiritual, lucrurile par ceva mai simple. La baza acestora stă ego-ul, de cele mai multe ori. Omul este programat să se îngrijoreze şi să fie nemulţumit – care sunt două caracteristici ale ego-ului. Există însă şi excepţii de la această regulă, acei oameni care nu se îngrijorează niciodată şi sunt mereu mulţumiţi. Ei sunt numiţi iluminaţi şi, în unele locuri, sunt veneraţi ca nişte sfinţi.
Prin urmare, îngrijorarea şi nemulţumirea, care ne întunecă vieţile tuturor, se pare că pot fi depăşite, pentru a duce o viaţă cu adevărat fericită. Asta nu înseamnă că vor dispărea problemele sau suferinţele, ci că nu ne vom mai face singuri probleme inutile şi suplimentare, mai mari chiar decât cele iniţiale.
Omul învaţă din copilărie să se îngrijoreze pe un motiv sau altul. Îngrijorarea este o reacţie emoţională şi somatică neplăcută la o anumită idee. Corpul reacţionează la îngrijorare, de pildă, prin nod în stomac, palpitaţii, nod în gât, transpiraţie abundentă, răceala membrelor etc. Dar întâi apar reacţiile mai subtile, nu atât de evidente, un fel de crispare. Imediat ce ne trezim dimineaţa, apare această crispare, de parcă ne pregătim de luptă cu problemele ce ne aşteaptă peste zi. Am putea să le rezolvăm şi fără această tensiune inutilă, dar aşa ne-am obişnuit.
După ce a învăţat bine acest comportament, corpul îl reactivează imediat ce apare o grijă. Reacţia somatică apare simultan cu motivul de grijă. Iar la unii oameni, reacţia somatică apare chiar şi în lipsa motivului, ceea ce se numeşte anxietate, în termeni medicali. Cum este posibil?
Este posibil la acei oameni sensibili, cărora îngrijorarea le produce o reacţie exagerată. Sistemul lor nervos s-a sensibilizat într-atât, încât chiar şi soneria telefonului le poate induce neliniştea („oare ce veste proastă voi primi?”. În acest caz, tratamentul este relativ simplu: închiderea telefonului). Tratarea anxietăţii durează un timp proporţional cu perioada în care corpul a învăţat acel comportament de îngrijorare. Desigur că nu toţi oamenii fac forme grave de anxietate. Dar toţi oamenii ştiu să se îngrijoreze şi o fac în mod obişnuit. Dintre aceştia, unii vor da într-o formă cronică de îngrijorare (anxietate).
Profilaxia anxietăţii constă în a ne dezvăţa să ne îngrijorăm. Şi nu e vorba doar de motive mărunte, ci de orice motive. Este o dezvăţare radicală, propusă numai de unele învăţături spirituale care ştiu că acest lucru este posibil.
Cam acelaşi lucru îl putem spune şi despre nemulţumirea cronică, numită şi depresie. Pe fond, aproape toţi oamenii au o reacţie de nemulţumire deja pregătită, indiferent de ce se petrece. Este manifestarea ego-ului, acea programare pentru a fi nemulţumiţi, o reacţie inconştientă, iraţională. Dar ego-ul caută şi o raţiune pentru nemulţumirea lui funciară. Şi găseşte mereu motive reale sau imaginare pe care dă vina. În realitate, vina este chiar existenţa ego-ului. Nemulţumirea specifică ego-ului ne împiedică să fim fericiţi cu ce avem şi cu ce suntem. Când organismul se învaţă cu ea, devine o stare permanentă, numită depresie. Atunci nu mai are nevoie de niciun pretext sau motivaţie. Depresia poate fi înţeleasă ca o nemulţumire permanentă fără motiv.
Depresia mai poate fi văzută şi ca o retragere totală din contactul cu lumea, din cauză că individul sensibil se simte rănit de ceilalţi oameni şi de evenimente. Preferă atunci să se rupă complet de trăirile umane, fenomen numit şi depresie. Pur şi simplu, nu mai vrea să aibă de a face cu umanul. Este un fel de moarte emoţională, autoimpusă la început, iar apoi cronicizată prin obişnuinţă.
În concluzie, îngrijorarea cronică devine anxietate (nelinişte fără motiv), iar nemulţumirea cronică devine depresie (nemulţumire fără motiv). Amândouă provin din felul de a fi al ego-ului: neliniştit şi nemulţumit. Depresia şi anxietatea sunt inflamaţii ale ego-ului. Putem trata inflamaţia, ceea ce face psihoterapia. Sau putem merge direct la rădăcina suferinţei, anume ego-ul, ceea ce face spiritualitatea, mai ales nondualitatea.
Nimeni nu este de vină pentru cum este ego-ul, care este o programare. Nimeni nu este de vină pentru că are un ego, ci aşa este condiţia umană. Am scris zeci de articole spirituale despre aceste chestiuni şi cum să le abordăm lucid...
Deci anxietatea este doar vârful aisbergului, momentul când boala devine gravă. Însă primele semne ale bolii sunt „îngrijorările”. Putem facem o distincţie între grijă şi îngrijorare: grija este o idee, pe când îngrijorarea este reacţia emoţională şi corporală la acea idee. Este normal să avem preocupări, griji, dar nu şi îngrijorări. Similar, depresia este doar apogeul bolii spirituale numite „nemulţumire”.
< Sus >
O altă caracteristică a ego-ului este nevoia de a fi superior altor oameni. Judecata şi bârfa sunt manifestări ale acestei nevoi egotice. Judecata este o bârfă de unul singur, iar bârfa este o judecată împărtăşită. Ambele sunt forme prin care ego-ul îşi dovedeşte sieşi că el este superior. Ego-ul nu doreşte neapărat să-i facă rău celui judecat sau bârfit, ci o face din nevoia de autoconfirmare a propriei valori. Asta, pentru că ego-ul este nesigur pe el, pe valoarea lui. Este normal să fie nesigur, pentru că ego-ul, pur şi simplu, nu există ca fiinţă, este o programare care simulează o fiinţă.
Care este apogeul complexului de superioritate al ego-ului? Este orgoliul (numit şi fudulie, infatuare, înfumurare, mândrie, trufie, vanitate etc). Orgoliul este o inflamaţie a ego-ului. Iar când orgoliul devine cronic, boala se numeşte grandomanie sau megalomanie.
Poate părea o idee dură aceea că ego-ul este o simulare de fiinţă sau un fals sine. Dar o fiinţă reală este eternă, pe când diverse alte creaţii pot exista temporar. Ego-ul ştie că el va dispărea odată cu moartea corpului fizic. De aceea, se teme de moarte. Fiinţa eternă nu se teme, tocmai fiindcă ştie că este eternă. Omul este o combinaţie hibridă între un ego temător şi o fiinţă radioasă.
Degeaba îşi repetă mintea că nu există moarte sau că va trăi veşnic, fiindcă nu o poate crede. O împiedică „raţiunea” ego-ului, care ştie că asta nu-i adevărat (pentru el). Deci frica de moarte este o manifestare clară a ego-ului. Totuşi, uneori este benefică, prin instinctul de supravieţuire. Numai că acest instinct nu ne este necesar atât de des pe cât îl manifestă ego-ul. Şi tocmai aici apare problema de adaptare la realitate, pe care ego-ul o deformează. Dacă ne comportăm mai mereu ca şi cum viaţa ne-ar fi în pericol, atunci devenim violenţi, insensibili la semeni, indiferenţi la natură. În lumea civilizată, extrem, extrem de rar viaţa ne este pusă în pericol. Dar teama de moarte a fost intenţionat pusă în ego de către Marele Programator. Ego-ul este proiectat să fie invers decât Fiinţa eternă, căci altfel, n-ar fi adus nimic nou în univers.
< Sus >
Răzvan A. Petre
25 septembrie 2021