Nimica
Bine şi rău
Liber-arbitru democratic
Timpul nu e liber
Ce-i Libertatea
Libertatea şi maha-pralaya< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Cum adică iluzie?
Nimica
Bine şi rău
Liber-arbitru democratic
Timpul nu e liber
Ce-i Libertatea
Libertatea şi maha-pralaya
Întrebare de la Cristina: „Iluzia”, această expresie cu ce ar putea fi înlocuită ca să pricep şi eu ceva... Adică tot ce vorbim, ce facem este o iluzie?... Iluzie (dex) = percepţie falsă a unui obiect prezent în faţa ochilor 🫣
Înţeleg că totul dispare când închid ochii şi că organul meu vizual este un computer ce distorsionează „realitatea”. Totuşi, cana din faţa mea e a naibii de reală, oricine ar privi-o ar vedea acelaşi obiect. Atunci cum de totul este iluzie, ba, mai rău, nu există?! Cu siguranţă, cana există şi nu putem spune că e o „imaginaţie” 🫣
Răspuns:
Cana pe care o vezi în faţa ochilor îţi pare un obiect separat şi fără legătură cu orice altceva. Tu nu-L vezi pe Dumnezeu în acea cană, tot aşa cum nu-L vezi nicăieri. Aceasta e iluzia. Vezi în cană un obiect separat, pe când ea este Dumnezeu, care Se „căn”eşte. Vezi un pom, dar nu-L vezi acolo pe Dumnezeu care Se „pom”eşte. Vezi un om, dar nu-L vezi acolo pe Dumnezeu care Se „om”neşte.
Acţionezi cumva, dar nu vezi că acţiunea e a lui Dumnezeu prin corpul „tău”. Te referi mereu la „tine”, dar nu vezi că „tu” nu-i o entitate, nu este nimic, doar o idee, o senzaţie, o părere de sine. Nu există decât Dumnezeu. Restul e iluzie.
Nu poţi pricepe că ceea ce vezi este o iluzie. Asta nici nu se poate înţelege cu mintea, care e calibrată să vadă numai iluzia. Însăşi mintea este iluzia, deci situaţia pare fără ieşire. Singura ieşire din dilemă este iluminarea, adică Graţia absolută.
Unii oameni au norocul de a percepe Adevărul în forma sa nonduală şi ni-l descriu şi nouă, amărâţilor. Partea „proastă” e că, pentru a vedea că totul este o unică Fiinţă, ego-ul separatist trebuie să moară. Deci iluminaţii sunt oameni din care a dispărut eul, care se simt acum una cu Totul, fără un centru de unde privesc lumea. Viziunea nonduală înseamnă să simţi direct-energetic că nimic nu e separat, deci tu nu exişti ca „persoană autonomă”. Corpul tău pare separat de alte corpuri, dar în el nu există nicio entitate sau suflet, ci Dumnezeu şi numai Dumnezeu e totul.
Lumea e o iluzie perfectă, imposibil de detectat prin simţurile obişnuite. Singura concluzie logică pe care o poate trage mintea egotică e că nondualitatea este o „aiureală”. Dacă cumva ai altă impresie, ea vine de la Dumnezeu în mod intuitiv, iraţional.
Raţiunea, gândirea este o simulare în computerul cuantic al Naturii cosmice. Gândirea umană e raţională, secvenţială, mereu parţială, dar „gândirea cuantică” este simultană şi completă. Şi, desigur, nu poate fi înţeleasă raţional.
Natura este Dumnezeu sau Absolutul. El nu există undeva în afara universului. Creaţia nu diferă de Dumnezeu.
Totuşi, analizând raţional, Absolutul are două aspecte: baza şi esenţa este nimica, care devine totul. Adică creaţia emerge din vid. Desigur, nu e acel „vid” definit de ştiinţa omenească ca neavând particule materiale. Chiar şi ştiinţa a început să-şi redefinească noţiunile. Acum spune că există materie şi energie întunecată (nedepistabilă), adică introduce misterul în ecuaţii matematice.
Nimica e unitară, pe când totul e divers. Dar totul e una, fiindcă ţâşneşte din acelaşi Unu. De aceea, am putea spune că nimica e primordială. Nondualiştii spun că nimica e reală, iar lumea e reală şi ireală în acelaşi timp. Este reală, fiindcă are la bază Realul, dar e ireală, fiindcă nu este o substanţă independentă şi separată de Vid, şi este mişcătoare, schimbătoare, nu conţine nicio bază fermă. Aparentul existent e suspendat în aer, nu are soliditate.
În spiritualitate, se spune că nu există bine şi rău decât în mod relativ la propriile interese. Şi totuşi, am putea recunoaşte că există oameni buni şi oameni răi, prin faptele lor. Cum împăcăm această observaţie de bun-simţ cu teoriile spirituale?
Înlocuind dihotomia bine-rău cu dihotomia iluminare-ignoranţă.
În spiritualitate, se vorbeşte că, odată cu apropierea de Adevăr, omul devine în mod natural mai bun, fiindcă vede că întreaga lume este propria sa Fiinţă. De aici şi ideea că întâi trebuie să te iubeşti pe Tine însuţi ca să-i poţi iubi pe ceilalţi. Nu e vorba de persoana ta individuală, ci de Fiinţa universală care eşti.
Cu alte cuvinte, individul a cărui energie psihică este mai destinsă, mai expansionată, va fi mai bun, în mod automat. Iar cel care este mai contractat, va tinde să fie mai egoist, deci mai uşor supus greşelilor şi faptelor dăunătoare semenilor. Soluţia pentru o lume mai bună este destinderea, relaxarea. Orice contracţie pe care o simţim ne auto-centrează şi este potenţial periculoasă pentru toată lumea, inclusiv pentru noi înşine.
Această afirmaţie este valabilă şi pentru lumea spiritelor. Şi acolo există dihotomia superior-inferior, pe aceeaşi bază de expansiune-contracţie, de unde provine împărţirea entităţilor în cele care urmăresc serviciul-pentru-ceilalţi (îngerii, maeştrii), oarecum opuse celor care urmăresc serviciul-pentru-sine (demonii, dar nu numai).
Totuşi, la modul absolut, tot ce există este o Unică Fiinţă, cu ambele laturi menţionate. Nondualismul vizează această Unitate de monolit a Creaţiei. Nu există niciun antagonism real, ci doar o aparenţă, cauzată de iluzia cosmică. Ea înseamnă că fiinţa este foarte supusă iluziei separării. Ignoranţa dispare prin iluminare, când se vădeşte faptul că nu există nicio separare, ci totul e un joc de măşti al Unicului.
Voinţa personală are aceeaşi soartă ca şi voinţa democratică. Liberul-arbitru e comparabil cu dreptul la vot. Un vot în plus sau în minus nu schimbă soarta alegerilor.
Desigur, putem spune că dacă mai mulţi nu s-ar duce la vot, ar fi un gest de frondă cu repercusiuni. Da, dar asta nu se întâmplă niciodată, rămâne o teorie goală. Dacă sunt organizate alegeri, se va alege neapărat cineva. Şi întotdeauna iese „cine trebuie”, adică cine vrea Dumnezeu.
Democraţia este culmea manifestării liberului-arbitru, însă e mai uşor de demascat ca fiind un fals. Rareori când te duci la vot iese preferatul tău. Asta te ajută să pricepi că libertatea asta de suprafaţă e un fals.
Nimeni nu alege niciodată nimic, totul e prestabilit dinainte în detaliu. Desigur, e foarte greu de observat asta, dar unii reuşesc să o facă. Se numesc înţelepţi nondualişti sau iluminaţi.
Chiar dacă ai observat-o şi tu câteodată, totuşi, îţi este imposibil să accepţi, fiindcă asta ţi-e programarea...
Timpul este ecoul Libertăţii. Ea se exprimă cum vrea, iar Timpul repetă la nesfârşit frazele Ei.
Timpul este umbra Eternităţii. Ea se mişcă cum vrea, iar Timpul merge pe urmele Ei.
Privind din Veşnicie, există numai Libertate absolută. Privind către Timp, absolut nicio libertate. Doar omul care accesează ambele perspective le poate compara.
Totuşi, paradoxal, când este înlănţuit în Timp, el simte că ar avea liber-arbitru. Cum e posibil?
Conştiinţa care se identifică cu corpul este comprimată, condensată şi se concentrează doar pe perspectiva eului. Dar când mica conştiinţa scapă de vibraţia corpului, ea se simte liberă precum Conştiinţa din care se desprinsese holografic. Abia acum îşi dă seama că se simţea liberă, deşi nu era deloc. Abia acum respiră briza curată a Libertăţii, de care uitase de când se obişnuise cu aerul stătut din celula închisorii Timpului.
Ştii tu ce-i Libertatea?...
Mă surprinde întrebarea şi recunosc că habar n-am ce-i Libertatea. Îţi voi răspunde, totuşi, ce cred eu.
Realitatea este împărţită în exterior şi interior, în lumea fizică şi lumea lăuntrică, psihică. Lumea interioară este stăpânită de mine, de entitatea numită eu sau suflet. Corespunzător, libertatea se împarte în libertate de acţiune şi libertate de alegere. Ambele sunt libertăţile eu-lui.
Libertatea de acţiune este, evident, limitată. Abia în ultimele secole, omenirea a început să-şi revendice mai zgomotos drepturile, cerând tot mai mari libertăţi exterioare. Totuşi, se înregistrează prea mici progrese. Ieşind dintr-o colivie îngustă, oamenii se pomenesc într-o colivie ceva mai mare, dar tot nu au unde zbura.
În schimb, libertatea de alegere pare a fi nelimitată. Stoicismul, de pildă, ne învaţă că, deşi nu putem alege întâmplările vieţii, putem însă decide cum să reacţionăm interior la ele. Aceasta ar fi marca înţelepciunii şi a controlului: să nu te laşi stăpânit emoţional de împrejurări şi să-ţi păstrezi mereu calmul şi echilibrul.
Şi dacă ţi-aş spune că eul nu există, că e doar o iluzie? Că nu există exterior şi interior?
În primul rând, nu te-aş crede, fiindcă eu mă simt o persoană autonomă şi separată de exterior. Totuşi, dacă te-aş crede, ar reieşi că nu există libertate de niciun fel.
Ei bine, aici greşeşti! Abia când nu mai ai un eu, atunci descoperi şi simţi Libertatea adevărată, fără condiţii, infinită. Nu e libertatea de alegere, care ţine de gândire. Nu e nici libertatea de acţiune, care ţine de mişcare. Libertatea adevărată nu e restrânsă nici la gândire, nici la mişcare, e total nelimitată. Şi nu poate fi imaginată. E o stare expansionată, plină de recunoştinţă pentru nimic. De nedescris, de neînţeles.
Libertăţii îi dăm înţelesuri diferite, de genul „să scăpăm de jugul străin”, „să scap de şeful ăsta nesuferit, „să pot călători în străinătate” etc. Dar libertatea nelimitată este cu totul altceva, inaccesibilă oamenilor. Când un iluminat elogiază libertatea sa necondiţionată şi beatifică, ceilalţi se sperie: „Cum adică, să facă oricine ce vrea? Dar dacă se apucă să împuşte oameni pe stradă, din prea mult entuziasm?! Nondualitatea nu-i o învăţătură cuminte şi sănătoasă.”
Şi da, un eu rebel se poate manifesta agresiv, poate că va lua mitraliera şi va împuşca zeci de oameni. Dar atâta se întinde libertatea sa. Căci imediat vor sări alţi oameni şi îl vor termina. Deci nu-i libertatea nelimitată de care vorbeşte cel trezit. Eul înţelege eronat, ca de obicei. Dar hai să mergem pe logica fricii eu-lui şi să vedem unde am ajunge...
Cel cu adevărat liber va împuşca oricâţi oameni doreşte şi nimeni nu i se va putea opune. Cel cu adevărat liber va arunca chiar cu obuze şi bombe masive. Cel cu adevărat liber va distruge oraş după oraş şi nimeni nu-l va putea opri. Cel cu adevărat liber va exploda toate bombele atomice adunate prin buncărele lumii şi va continua să supravieţuiască. Cel cu adevărat liber va porunci asteroizilor şi altor corpuri cereşti să spulbere Pământul. Cel cu adevărat liber va topi planetele în Soare şi apoi îl va stinge ca pe o lumânare aniversară. Cel cu adevărat liber va resorbi întreaga galaxie în gaura neagră centrală şi apoi toate celelalte galaxii în toate găurile negre risipite prin univers. Iar când le va termina pe toate se va gândi, poate cu regret, poate cu satisfacţie: „Am distrus totul şi nimeni nu mi s-a împotrivit. Aşa am simţit eu să mă exprim. Sunt absolut liber!”
Iar apoi, din nevoia de a se exprima în continuare, va trece la recrearea universului bucată cu bucată. Şi nimeni nu-l va opri să refacă universul, poate şi mai frumos decât fusese... Asta înseamnă libertatea absolută, pe care eul nu o va putea înţelege şi nici gusta vreodată.
Răzvan A. Petre
6 septembrie 2024
< Sus >