Eul poate dispărea
Eul după moarte
Eul nu este sufletul
Numai Dumnezeu există
Eul este observatorul
Iluminarea nu schimbă destinul< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Eul e o bulă psihică
Eul poate dispărea
Eul după moarte
Eul nu este sufletul
Numai Dumnezeu există
Eul este observatorul
Iluminarea nu schimbă destinul
Cunoşti metafora orientală că noi, oamenii, suntem ca nişte valuri pe suprafaţa oceanului. Ne credem separaţi de ocean, deşi facem parte din el. În realitate, suntem una cu totul.
Aş rotunji această veche metaforă astfel: Nu suntem simple valuri care saltă jucăuş în sus şi-n jos, ci nişte imense valuri de surf, care se ondulează circular, închizându-se în bucle. Conştiinţa umană este ca un val circular îngheţat, care devine astfel o bulă psihică.
Conştiinţa de sine (sau „eul”) este această bulă ce se consideră separată de restul valurilor, de ocean, de univers.
Dar este o bulă temporară. Chiar şi în timpul stării de veghe, noi nu avem conştiinţă de sine decât atunci când nu suntem concentraţi pe ceva exterior, într-o activitate. Când atenţia este trează la exterior, conştiinţa de sine dispare. Invers, când suntem mai relaxaţi şi interiorizaţi, conştiinţa de sine revine în forţă. Iar în somn o pierdem iarăşi.
Identitatea ne este dată de mintea-corp, cu personalitatea ei. Ea este relativ stabilă şi independentă de conştiinţa de sine. Ea este baza.
Conştiinţa de sine (sau senzaţia de „eu”) este opţională: apare şi dispare mereu. Omul poate exista şi fără ea în toate activităţile sale. Ba chiar sarcinile dificile sunt mai bine realizate tocmai când uităm de noi, fiind foarte concentraţi pe sarcină.
De fiecare dată, apare un alt val circular, cu alte picături de apă. Însă efectul e acelaşi ca înainte: senzaţia de separare de ocean. Deci conştiinţa de sine este un vârtej repetabil, creat în acelaşi vid universal. Nu are nimic unic şi original, nicio identitate. E doar contracţia energiei universale în jurul unui corp-minte relativ stabil. Iar corpul-minte are o personalitate unică, dar nu şi un eu.
(Evit să folosesc cuvântul „ego” în loc de „eu”. În spiritualitate, învăţătorii spun că ego-ul trebuie diminuat, pentru a apropia fiinţa umană de perfecţiune. Prin ego se înţeleg defectele, caracteristicile negative. Şi cum se diminuează ego-ul? Angrenând voinţa, liberul-arbitru, adică eul conştient. Or, nondualitatea apare tocmai prin dizolvarea eu-lui conştient!)
Păi, apar în minţi-corp diferite. De acolo apar diferenţele, de la perspectiva din care privesc, care produce experienţe diferite.
Conştiinţa umană (eul) nu are o identitate proprie, distinctă. E un fenomen al naturii, neutru, ca un miraj în deşert, fără nume sau consistenţă. Totuşi, atât de convingător...
< Sus >
Eul pare ceva solid şi puternic, dar nu este. La fel, valurile oceanului par a avea o imensă forţă, dar asta numai pentru că sunt împinse de forţa vântului. Adică forţa Duhului.
Este Voinţa creatoare divină, un mister absolut...
Aşa spune spiritualitatea, că eul ar fi totuna cu sufletul. El continuă să existe şi după moartea corpului. Dar este o falsă interpretare. Eul poate dispărea oricând, chiar şi în timpul vieţii umane sau, desigur, în viaţa de dincolo. O dovedesc oamenii care s-au trezit sau eliberat de iluzia eului. Eul personal este o halucinaţie.
A creaţiei universale, care-i total impersonală.
Zombi are o conotaţie negativă. Mai degrabă, s-ar putea spune că iluminatul este inconştient de sine, ca în somnul profund.
Asta o spune eul din tine, care se teme de moartea sa. Practica a dovedit că viaţa fără conştiinţă de sine este mult, mult mai plăcută şi calmă, ca o beatitudine mocnită. Dar nu e plăcută pentru cineva anume, fiindcă nu mai există nimeni în corp. („Nimeni”, adică nicio senzaţie de persoană autonomă, separată de univers.) E plăcută pentru corpul-minte.
După iluminare, rămâne acolo oceanul liniştit. Iar viaţa individului continuă ca mai înainte, cu bunele şi relele ei. Aşa că nu e ceva negativ, ci dimpotrivă, o transformare interioară uimitoare. Oceanul fără valuri e mai plăcut. Mintea fără eu este relaxată şi liniştită, chiar şi când apar emoţii.
Sigură că da, corpul-minte funcţionează normal. Însă putem compara emoţiile în noua viaţă cu valurile dintr-o piscină. Se sting repede, nu se amplifică ca în oceanul deschis.
Nu are nicio utilitate... Dar nimic nu are vreun rost. Universul însuşi este inutil... Iluminarea înseamnă dispariţia unei iluzii şi atât. Însă nu duce la dispariţia fizică a nimic. Cu sau fără iluzie, viaţa merge înainte.
De dragul adevărului. Un adevăr total nepractic, imposibil de exploatat. Ca un elogiu adus Libertăţii absolute...
Da, este posibil ca eul personal să se relaxeze şi atunci să se simtă ceva mai bine, mai desprins din chingile zilnice.
E imprevizibil. Nu există nici tipare, nici reguli. Dar faptul că te interesează subiectul ar putea ascunde o promisiune...
< Sus >
Aşa cum spuneam, eul e o contracţie a energiei universale în jurul unui corp fizic. Eul apare şi dispare mereu, e instabil. Totuşi, după moartea trupului, eul poate rămâne.
Păi, rămâne corpul astral. Corpul astral, care era inserat în corpul fizic, se eliberează la moarte de acest balast greoi. Deci eul are o nouă bază acum: corpul astral.
Despre primele momente după moarte există diverse relatări şi opinii.
- Unii spun că eul îşi păstrează neîntrerupt continuitatea.
- Alţii spun că moartea aduce pierderea iluziei de eu personal, adică produce trezirea nonduală.
- Alţii spun că decedatul intră într-un fel de somn odihnitor, după care se trezeşte în lumea astrală ca un nou-născut, regenerat. În acest caz e vorba, desigur, de pierderea şi revenirea conştiinţei de sine.
Prin urmare, mai corect ar fi să spunem că „sufletul” este corpul astral. El îşi continuă viaţa şi după moartea fizică. Iar eul, hop-ţop, poate apărea şi el pe acolo, făcând pe nemuritorul.
De fapt, nici corpul astral nu e nemuritor. Are o existenţă limitată, iar la un moment dat, va dispărea, rămânând doar corpul spiritual...
Desigur, în omul fizic coexistă trei corpuri: fizic, astral şi spiritual. Ele se desprind treptat, precum treptele de rachetă spaţială. Corpul spiritual este adevăratul nemuritor.
Nu, deloc. În planul fizic, corpul are o formă fixă şi se supune unor legi rigide. În planul astral, corpul are o formă variabilă, iar legile sunt mai elastice, mai lejere.
În schimb, în planul spiritual, „corpul” nu există ca atare, nu are nicio formă, e o idee abstractă. Deci eul n-are cum exista acolo, fiindcă nu se poate lega de nimic material. Toate fiinţele din planul spiritual nu au conştiinţă de sine; sunt mai degrabă nişte forţe impersonale, precum focul sau vântul. Ele sunt marile şi adevăratele spirite sau îngeri, fiindcă nu au niciun fel de corp material. Sunt cu desăvârşire libere.
< Sus >
Se reîncarnează un corp astral, intrând într-un embrion uman. Pruncul are „suflet”, fiindcă are corp subtil, dar încă nu are un eu. E la fel ca animalele. Eul, conştiinţa de sine, apare abia pe la vârsta de 2 ani.
Oh, oamenii îşi fac mereu probleme din orice... 😊 Ultima lor găselniţă: se discută astăzi dacă inteligenţa artificială poate dobândi conştiinţă de sine. În acest caz, ar trebui să-i acordăm anumite drepturi, ca oricărei „sentient being” (lb. engl.). Deci oamenilor li se pare normal să acorde mai multe drepturi fiinţelor conştiente de sine, ca şi ei. O să ajungem mai intimi cu roboţii AI decât cu animalele... 😊
Cum spuneam, eul este ca un vârtej în câmpul de energie fundamentală. Eul poate apărea în jurul oricărei structuri suficient de inteligente, aşa cum se prefigurează a deveni agenţii AI. În schimb, aceştia nu au suflet, adică un corp astral.
Ar vrea eul să fie măcar atât de consistent. Dar nu! eul e o iluzie. Măcar sufletul este ceva material, care a fost chiar măsurat la moarte, cântărind circa 21 de grame.
Ţi-am spus şi ţi-o repet limpede: tu nu exişti. Deci nu e sufletul „tău”. Există numai nişte structuri subtile, coordonate magistral pentru o activitate coerentă. Nu există nimic personal în univers. Universul e „dintr-o bucată”. „Persoana” e doar această senzaţie de separare de univers, de autonomie şi de liber-arbitru. Conştiinţa de sine este o halucinaţie.
E normal, aşa eşti programat să ţi se pară, ca eu. Eul este însăşi Matrix, din care nu poţi ieşi nici măcar cu pastila roşie. Libertatea înseamnă dispariţia eu-lui, dispariţia celui care a ales pastila roşie ca să devină liber.
Trebuia să aleagă ceva, sperând în mai binele personal. Persoana nu se simte bine în pielea sa şi va încerca orice pentru a scăpa de această senzaţie neplăcută. Şi încearcă alcoolul, drogurile, arta, muzica, sexul, faima, familia, banii, munca obsesivă etc., orice-i promite o uşurare.
Să nu crezi în promisiunile lumii! Uşurarea vine, dar nu durează – iar căutarea reîncepe.
Până când eul se ofileşte şi se dizolvă de la sine.
< Sus >
Nimic nu-l împiedică. Îşi creează întâi un corp astral, apoi îşi alege un corp fizic sau şi-l materializează instantaneu, dacă este necesar. Are toată libertatea şi puterea, de la Dumnezeu. Dar niciun spirit nu face ce-l taie capul, ci doar respectă poruncile lui Dumnezeu...
Libertatea adevărată nu poate fi simţită de o fiinţă constrânsă de conştiinţa propriei limitări, adică de eul personal. Singura constrângere reală este conştiinţa de sine. Când tu dispari din mintea-corp, aceea este libertatea desăvârşită.
Dumnezeul adevărat este pretutindeni, este tot ce există. Inclusiv tu eşti Dumnezeu.
De vină este eul din tine. Eul e o contracţie dureroasă a conştiinţei divine. N-ai cum să te simţi divin. N-ai cum să te simţi una cu ceilalţi oameni, oricâte îndemnuri spirituale ai auzi. Cât timp ai o conştiinţă de sine, eşti într-o bulă psihică, pe care n-ai cum o sparge din interior.
E posibil, totuşi, ca bula să se subţieze şi să vezi mai clar în afară... Dar nu vei simţi unitatea tuturor lucrurilor şi fiinţelor decât atunci când bula se va sparge, când valul se va resorbi definitiv în ocean, când vei pierde conştiinţa de sine. Atunci vei câştiga iubirea universală. De fapt, tu nu vei mai exista atunci; ci iubirea va reveni la starea ei naturală, ieşind din hipnoza personală.
< Sus >
Nu-i adevărat. Conştiinţa divină o eşti deja. Nu are cine s-o capete, tocmai fiindcă nu există nimeni separat de ea. Iluminarea este fenomenul prin care dispare conştiinţa de sine. Automat, rămâne ceea ce era de la început: conştiinţa divină.
Exact, văd că te-ai prins.
Chiar este o glumă cosmică! 😊 Nu-ţi poţi da seama, fiindcă iluminarea tocmai asta înseamnă: să dispară martorul.
Creierul primeşte senzaţii şi idei, iar gura vorbeşte. Dar nu mai este acolo cineva care le consideră ideile lui, vorbele lui. „Persoana” a dispărut, deşi omul e tot acolo, integral şi funcţional.
În unele cazuri, hipnoza profundă poate face ca eul să dispară temporar. Din păcate, fenomenul nu durează decât până la trezirea în starea de veghe. Conştiinţa de sine revine automat, cel mai târziu după somn.
Unii învăţători pretind că tehnica predată de ei te poate ilumina. Dar cine aplică tehnica, şi cine se iluminează?
Văd că nu ne înţelegem. Tocmai de persoană vrei să scapi...
S-o luăm altfel. Vrei să ştii cum este conştiinţa divină, da? Ea este experienţa directă sau percepţia vieţii. Unii cercetători nici nu vor să-i mai spună „conştiinţă”, ca să nu se confunde cu conştiinţa de sine. Deci este ceea ce trăieşte animalul din tine.
Toate creaturile sunt iluminate. Nu e vreun privilegiu al discipolilor spirituali.
Gândirea n-are legătură cu iluminarea. Gândirea este o înşiruire de gânduri primite de un creier. Cu cât creierul e mai avansat, cu atât gândurile pot fi mai complexe. La om, gândurile pot încerca chiar să descrie experienţa iluminării. Într-adevăr, asta n-o pot face animalele.
Bravo, începi să înţelegi... Dar tot nu vei putea pricepe totul, fiindcă te împiedică conştiinţa de sine.
Ţi-o repet. Te simţi separat de totul. Vrei să pricepi observând obiectul sau tema studiată. Ca martor obiectiv, te detaşezi de ceea ce te interesează şi apoi îl analizezi, îl măsori.
Nu-i nimic greşit. Dar asta-i contrar iluminării. Trebuie să dispară observatorul obiectiv, iar atunci rămâne o minte-corp care va putea să măsoare şi analizeze orice, dar fără a simţi că „ea” măsoară sau „ea” face lucruri. Totul se face de la sine, automat.
Tu eşti o iluzie. Chiar şi acum mintea-corp face totul automat. „Tu” nu decizi nimic. A demonstrat-o şi neuroştiinţa.
Dar nu au decis ei să-şi modifice cursul vieţii, ci, pur şi simplu, asta au simţit să facă şi nu s-au putut împotrivi. Deci n-au avut de ales.
Dacă ţi-ai analiza viaţa cu mai multă atenţie, ţi-ai da seama că nici tu nu alegi realmente, ci eşti condus de împrejurări, de condiţionările psihologice, de mulţi factori ascunşi. Măcar în momentele critice, importante, poţi recunoaşte că n-ai avut de ales.
Desigur. Şi vei alege ceea ce preferi. Deci preferinţa alege pentru tine...
Atunci alege norocul pentru tine. Nu „tu” alegi.
< Sus >
Însă vreau să revin la chestiunea pusă de tine mai sus. Dispariţia eu-lui personal pare să schimbe destinul omului. Chiar dacă nu se manifestă spectaculos, totuşi, îi schimbă atitudinile şi comportamentul. Deci, este rezonabilă dorinţa unor căutători spirituali de a se trezi nondual pentru a realiza în lume lucruri minunate.
Mai lasă-mă cu tehnicile! Ascultă aici:
Iluminarea nu schimbă destinul omului. Ci este obiectiv necesar să apară iluminarea la un moment dat pentru ca destinul să poată lua o altă traiectorie.
‘Ete, fleoşc! 😊
Dacă însă destinul este să te iluminezi în timp ce meditezi la cai verzi pe pereţi, să zicem, atunci asta se va întâmpla.
Probabil... Trăim într-o lume a cauzelor şi efectelor. Numai că este o cauzalitate aparentă. Fenomenele se succed în timp corelate între ele, dându-ne impresia de cauzalitate. Adevărata cauză este nevăzută, necunoscută. Şi este una singură, fiindcă tot-ce-există e dintr-o bucată în spaţiu şi timp. Ce numim destin este o mică parte individuală din această imensă bucată numită Creaţie cosmică.
În concluzie, cu sau fără iluminare, omul îşi urmează întocmai destinul. Necazul eu-lui este că nu-şi cunoaşte destinul. Şi atunci, fie nu crede în destin, fie îl acceptă, dar cu condiţia să-l afle pentru a-l schimba la o adică. Eul, prin însăşi structura lui, vrea să controleze el viaţa.
Iar viaţa îi oferă această impresie, uneori, că ar fi propriul său stăpân. Apoi, în alte ocazii, îi arată că nu controlează nimic. Uneori, viaţa îi dă puţin la o parte vălul care-i ascunde viitorul, aşa, pentru a-l trezi un pic.
Prin urmare, filosofic vorbind, au dreptate atât voluntariştii, cât şi fataliştii. Viaţa le dă la toţi partea lor de dreptate. Viaţa e indiferentă la părerile indivizilor. Viaţa îşi vede netulburată de drumul ei...
< Sus >
Răzvan A. Petre
18 februarie 2025