DIALOGURI CU CLAUDIU

Am citit cu mare interes cartea dumneavoastră "Conştiinţa umană, între minte şi spirit". Foarte frumoasă, dar este ea mai mult decât o teorie printre multe altele? Cu alte cuvinte, aţi putea să recomandaţi, mie şi altora care caută experienţa directă, o cale practică, un manual de dezvoltare, o şcoală spirituală pe care o consideraţi autentică sau orice altă modalitate de a renunţa la noi şi noi cărţi, la alte şi alte teorii? Cunoaşteţi o cale verificabilă pas cu pas? Ceva concret, un gram de practică şi nu doar această veşnică yoga intelectuală, aceeaşi pe toate blogurile şi site-urile. Desigur, aceste gânduri sunt expresia deznădejdii mele în faţa acestui labirint de teorii, în acelaşi timp ascunzând şi o speranţă.

Claudiu

Cartea prezintă o teorie care pare nouă (mai corect spus, redescoperită) ce completează lacunele teoriilor vechi. Un fel de "patch" sau "update", cum se spune în informatică. În măsura în care ai studiat doctrinele iniţiatice despre spirit, poate că aveai nevoie de ea. Din acelea s-ar fi desprins ideea că orizontul conştiinţei omului este acelaşi cu cel al spiritului sau chiar că spiritul este mintea omului.

(Ca o paranteză, pentru a-ţi face o idee cât mai exactă despre cum este şi funcţionează lumea lui Dumnezeu, e nevoie să cunoşti tot ce a fost revelat omenirii în diverse tradiţii şi epoci. Nicio şcoală de gândire şi practică spirituală nu deţine adevărul absolut, ci fiecare are subiectivitatea şi limitele sale. Revelaţiile divine sunt în aşa fel presărate pe întinsul Pământului, ca nimeni să nu se poată făli cu o cunoaştere metafizică completă. Întotdeauna este loc să mai înveţi câte ceva, oricâtă ştiinţă sau experienţă ai avea!)

Teza esenţială prezentată în cartea mea este următoarea: OMUL ŞI SPIRITUL-ÎNCARNAT-ÎN-OM FAC O ECHIPĂ, DAR SUNT DIFERIŢI. Nu e ideea mea, ci realitatea revelată din astral, fără nicio ambiguitate. La început, m-a şocat şi pe mine, durând ceva timp până am rumegat-o. Meditează la această realitate şi vei reconsidera multe dintre cunoştinţele tale anterioare! Unele dintre articolele mele aprofundează înţelesul acestui adevăr aparent incomod, care este o "hrană tare", nicidecum "lapte" pentru bebeluşi.

Spiritul şi omul sunt diferiţi şi totuşi, paradoxal, alcătuiesc o unitate. La fel spun iniţiaţii şi despre Dumnezeu: este separat de creaţie, totuşi creaţia face parte din El…

2. Dacă pot să recomand "o modalitate de a renunţa la noi şi noi cărţi, la alte şi alte teorii"?

Cea mai simplă modalitate este să nu le mai cauţi şi citeşti. Nu te obligă nimeni să o faci. Chiar ar fi bine să iei o pauză dacă ţi-ai aglomerat mintea cu prea multe!... Totuşi, consider că o teorie bună îţi facilitează jumătate din practică. Dimpotrivă, o teorie chiar şi pe jumătate greşită îţi îngreunează succesul deplin.

Câteva "grame de practică" sunt strecurate în site-ul nostru, dacă îl vei citi cu atenţie. Găseşti şi numeroase cărţi bune care îţi propun "tone de practică". Şcoli ezoterice sunt astăzi destule în România. Poate că se va institui, cândva, meseria de îndrumător spre una din diversele căi spirituale. Ceva similar există în unele spitale chinezeşti, unde te întâmpină un specialist care te consultă sumar şi apoi te orientează către o anumită metodă tradiţională mai eficientă în cazul tău (masaj, moxibustie, acupunctură, bioenergie, plante, qigong etc)

Nu există nicio cale spirituală care, din start, să se potrivească oricui. Deci nu recomand o cale pentru un grup de oameni. Fiecare îşi are calea sa, care poate trece prin mai multe şcoli spirituale, până la moarte şi în următoarele încarnări. Nu e nicio grabă! Unde te repezi aşa? De fapt, ce te aştepţi să găseşti la capătul drumului? Sunt întrebări directe şi legitime, nu retorice. În esenţă, spiritualitatea înseamnă să te înţelegi cât mai bine cu propriul spirit şi să nu te mai simţi sclavul pământului. La asta se pot adăuga, eventual, unele abilităţi şi experienţe, diferite la fiecare om.

Dar important este să începi cu ceva, iar apoi să insişti pe aspectele care te atrag, respingându-le pe celelalte. Nu să aştepţi să-ţi vină o soluţie completă, gata pregătită doar pentru tine. Tu construieşti soluţia sau o adaptezi prin efortul tău - nu prin indecizie, lene, cârcoteală. Tu însuţi eşti o energie mişcătoare, azi nu mai eşti cel de ieri, ce ţi-a plăcut ieri, poţi dispreţui azi, ce ţi-a folosit ieri, îţi poate dăuna azi…

Siguranţă totală nu există. Oricând poate apare şi un risc de ratare. Viaţa e imprevizibilă.

De fapt, viaţa ta, în totalitatea ei, este adevărata ta Cale spirituala, pe care mergi deja. Nu e corect faţă de spiritul tău să separi calea de Cale! Dimpotrivă, trebuie să le apropii şi să le conciliezi.

Se spune că cele mai sigure sunt căile tradiţionale, vechi. Ele au strâns de-a lungul timpului învăţături despre ce SĂ NU FACI şi soluţii de-a gata pentru diverse probleme. În condiţiile abundenţei de oferte spirituale de azi, foarte important pare a fi să ştii DE CE SĂ TE FEREŞTI pe calea spirituală!

Chiar şi urmarea unei tradiţii îşi are riscurile sale. Am văzut într-un documentar mândria cu care un călugăr de la Muntele Athos afirma că în slujbele de acolo sunt reproduse întocmai ritualurile şi cuvintele primilor creştini. Acel călugăr transfigura trecutul şi diviniza tradiţia. Eu însă nu cred că respectarea unor obiceiuri vechi garantează intrarea pe porţile Spiritului. Unele aspecte sunt vetuste, altele nu mai au înţeles. Mai de folos sunt, poate, noile revelaţii primite din surse cereşti şi urmate cu inteligenţă şi aspiraţie curată.

Totuşi, din punctul meu de vedere, cel mai bine este să conlucrezi cu maestrul interior în alegerile tale. Ai un spirit înţelept în tine, întreabă-l pe el, în meditaţie liniştită. Îţi va da răspunsuri, inspiraţii, vise şi semne relevante. Mai ai şi câţiva îngeri (spirite veghetoare şi lucrătoare) în jurul tău, care te ajută mereu în toate, fără ca tu să o ştii. Adevăraţii Maeştri perfecţi sunt spiritele libere superioare; oamenii-guru sunt supuşi greşelii.

Nu poţi "verifica pas cu pas" decât drumul tău propriu, pentru care eşti direct răspunzător, având dreptul şi obligaţia de a-l corecta. Ce şi cum fac alţii, ce propun unii să facă alţii – este o cu totul altă chestiune, ceva mai complicată…

Împărtăşesc teoria dumneavoastră. Tot timpul m-am gândit la o astfel de relaţie între spirit şi om, iar când am citit ce aţi scris, mi-am spus că am găsit în sfârşit o confirmare.

Când închid cărţile, rămâne doar sentimentul profund că divinul este în mine, în tot, sau mai bine zis eu sunt în El. Sunt în căutarea unei căi practice adecvată omului cu serviciu, familie etc. Nu pot să devin yoghin sau sihastru, dar simt că există şi o altă variantă.

Claudiu

Drumul simplu şi universal este AUTOCUNOAŞTEREA. Ea nu se reduce la schemele psihologice, ci se referă la interiorizare, introspecţie, autoobservaţie, autoanaliză, autocontrol etc. Adâncindu-te în cunoaşterea de sine, vei atinge niveluri tot mai înalte, care vor culmina cu cunoaşterea Sinelui.

Poţi să adopţi şi o practică formală elementară. Zilnic, timp de câteva minute sau mai mult, cât ai timp şi plăcere, în retragere şi reculegere, caută să te interiorizezi, fă analiza propriului comportament, apoi meditează la o temă spirituală oarecare, în fiecare zi alta sau puţin modificată, în funcţie de starea şi inspiraţia de moment, de întâmplările sau lecturile de peste zi. Să nu meditezi când eşti obosit! Nu îţi recomand acum vreo tehnică specială de concentrare, care ar fi opusul acestui fel de meditare naturală. Cel mult, dacă vrei să intri mai repede într-o stare de pace, practică conştientizarea respiraţiei (eşti atent doar la aerul care intră şi iese pe nări, fără a influenţa actul respiraţiei, bucurându-te de energia primită prin aer).

Lasă-ţi mintea liberă la început, să îţi cureţi cugetul, propune-ţi doar să îţi înlături treptat zgura de pe minte, nicidecum nu-ştiu-ce scopuri mari! Orice moment de interiorizare este un prilej de a permite Spiritului să îţi "vorbească". De fapt, cunoaşterea Sinelui înseamnă să comunici din ce în ce mai bine cu El. Aşa vei căpăta multe răspunsuri şi chiar o energie specifică spirituală. Primele confirmări că eşti pe calea cea bună vor veni când îţi vei da seama că, în urma acestei practici simple, primeşti soluţii simple şi geniale la unele probleme de viaţă sau chiar la dileme filosofice complicate. Asta e calea cea mai simplă, nepericuloasă şi, în acelaşi timp, care dă rezultate sigure dacă e urmată perseverent.

LIMITĂRILE CUVINTELOR

Vă rog, dacă se poate, să mă ajutaţi să clarific unele aspecte.

În câteva articole apar afirmaţii aparent contradictorii despre spirit:

1 - Spiritul este o fiinţă pură, ştie totul direct de la Tatăl şi de la Îngeri, ştie că este o parte din Dumnezeu. Apoi spiritul este descris ca imperfect, în evoluţie, sau că preia bagajul sufletului şi uită că este o parte din Dumnezeu, confundându-se cu sufletul.

2 - După ce perispiritul va atinge perfecţiunea divină, spiritul va renunţa la conştiinţa limitată. Dacă e limitată, cum se face că ştie totul direct de la Dumnezeu? Conştiinţa spiritului fiind situată în perispirit, imediat lângă nucleul divin, nu ar trebui să fie deja la capacitatea maximă pentru o conştiinţă individuală?

3 - Spiritul nu va muri, ci va fi absorbit, la fel cum sufletul este absorbit de spirit. Cum se face că prin absorbţie, când perispiritul este abandonat şi nucleul divin nu mai este înconjurat de acesta, se mai păstrează individualitatea? Conştiinţa spiritului fiind în perispirit, cine mai păstrează individualitatea spiritului. Absorbţia nu conduce la dispariţia spiritului ca entitate?

4 - Conştiinţa umană poate să-l cunoască pe Creator doar prin intermediul Sinelui (spiritului). Dacă sinele este imperfect, în evoluţie, cum poate el mijloci o astfel de cunoaştere? Ce şansă mai are un om al cărui Sine nu este Dumnezeul din el, ci doar o altă fiinţă în evoluţie? Se înţelege că spiritul trebuie să-l cunoască mai întâi el pe Dumnezeu?

5 - Fără aportul spiritului interior, omul nu va fi interesat de chestiunile spirituale, pentru că nici spiritul nu le prea înţelege. Cum aşa? Sinele este prezentat peste tot ca poarta către dumnezeire, iar aici apare ca neştiutor. Ce fel de prezenţă permanent conştientă a lui Dumnezeu în om este asta?

6 - Există spirite malefice, care nu sunt interesate ca omul să evolueze, ba chiar pot să-i provoace moartea dacă acesta nu acţionează conform dorinţelor lor. Cum e posibil ca aceste spirite, descrise ca fiinţe pure şi perfecte, să aleagă altceva decât respectarea legilor divine şi să fie lăsate să se încarneze în oameni, atâta timp cât Dumnezeu veghează prin nucleul divin asupra întregii creaţii? Omul nu are nici o şansă la spiritualitate cu un spirit malefic. Cum se mai justifică în acest caz îndemnul cunoaşte-te pe tine însuţi? Ce să mai cunoşti, un spirit malefic ce te poate ucide? Ce fel de evoluţie permanentă este asta? Nu ar trebui să vorbim şi despre o involuţie posibilă, un regres al spiritelor până la distrugerea lor, tocmai din cauza alegerilor pe care le fac?

7 - Câte ocazii i se acordă spiritului să se încarneze în om, iar dacă există un număr limitat ce se întâmplă cu spiritele care reuşesc să atingă perfecţiunea, comparativ cu cele care nu reuşesc?

8 - În concluzie, cred că liberul arbitru se justifică în cazul omului, care nu este o fiinţă perfectă, dar contrazice ideea de perfecţiune a Sinelui, descris în scrierile spirituale ca Dumnezeu în om. Dacă sinele are liber arbitru, înseamnă că nu este perfect şi nu poate să fie calea spre Dumnezeu.

Cu respect,
Claudiu

"În câteva articole apar afirmaţii aparent contradictorii despre spirit..."

Problematica spirituală nefiind una uşoară (fiind greu de obiectivat), poate fi abordată din aproape în aproape, pe etape şi în formule diferite. Ai putea găsi unele contradicţii aparente în scrierile spirituale de pretutindeni, fiindcă cuvintele sunt uneori nepotrivite sau înşelătoare în tratarea acestui subiect, care depăşeşte logica umană simplistă. Fiecare trebuie să treacă prin filtrul raţiunii şi prin intuiţia personală ceea ce citeşte sau aude. Uneori vorbele sunt doar pretexte pentru înţelegerea printre rânduri. În lumea în care trăim, cunoştinţele spirituale sunt încă în curs de coagulare, de la "filosofie" către o "ştiinţă" riguroasă.

"1 - Spiritul este o fiinţă pură, ştie totul direct de la Tatăl şi de la Îngeri, ştie că este o parte din Dumnezeu. Apoi spiritul este descris ca imperfect, în evoluţie, sau că preia bagajul sufletului şi uită că este o parte din Dumnezeu, confundându-se cu sufletul."

Niciun spirit nu este perfect de la început! Perfecţiunea înseamnă atât puritate energetică maximă, cât şi experienţă acumulată prin reîncarnări.

Preluarea bagajului sufletului de către spirit este realizată la moartea omului şi este o stare tranzitorie. Spiritele înalte îşi amintesc (retrăiesc) mult mai repede decât cele imature că sunt nişte scântei divine, ultimele trăind în autoiluzionare şi neputinţă.

Este posibil ca un articol să se limiteze la a promova spiritualitatea în general, vorbind doar despre aspectele sublime ale sale. Pe această linie, Upanişadele descriu Sinele ca Atman, adică o fiinţă ideală şi perfectă, identică cu Brahman-Dumnezeu (ceea ce nu este aşa, realist vorbind). Articolele mele sunt scrise în momente diferite şi sub inspiraţii diferite (vezi data publicării). Este imposibil ca, într-un simplu eseu, să acoperi toate faţetele spiritualităţii! Important este ca articolul cu pricina să aibă coerenţă internă şi să transmită un anumit mesaj clar.

"2 - După ce perispiritul va atinge perfecţiunea divină, spiritul va renunţa la conştiinţa limitată. Dacă e limitată, cum se face că ştie totul direct de la Dumnezeu? Conştiinţa spiritului fiind situată în perispirit, imediat lângă nucleul divin, nu ar trebui să fie deja la capacitatea maximă pentru o conştiinţă individuală?"

Dumnezeu-Tatăl nu stă să-l dădăcească pe fiecare în parte. El a dat nişte legi simple şi clare, care guvernează universul. Ajutorul vine în primul rând de la spiritele superioare, fraţi şi surori cu spiritul în curs de evoluţie. Nimeni nu ştie totul, decât Dumnezeu!

Faptul că Conştiinţa se găseşte "lângă" Nucleul divin nu înseamnă că ştie deja totul. Este vorba de o potenţialitate infinită de a cunoaşte, dar nu de cunoaşterea infinită. Nucleul divin poate fi înţeles mai degrabă ca fiind o poartă către Absolut. Trebuie deschisă şi păşit prin ea… Totuşi, să nu uităm că acesta e un model extrem de simplificat, o simplă schiţă destinată unificării mai multor teorii diferite!

"3 - Spiritul nu va muri, ci va fi absorbit, la fel cum sufletul este absorbit de spirit. Cum se face că prin absorbţie, când perispiritul este abandonat şi nucleul divin nu mai este înconjurat de acesta, se mai păstrează individualitatea? Conştiinţa spiritului fiind în perispirit, cine mai păstrează individualitatea spiritului. Absorbţia nu conduce la dispariţia spiritului ca entitate?"

Aici te referi la ultima stare a spiritului, resorbţia în Dumnezeire. Pentru a înţelege fenomenele ce se petrec atunci, ar trebui ca, în prealabil, să înţelegem multe alte fenomene spirituale, pe care încă nici măcar nu le întrezărim. Prin urmare, putem doar specula asupra acestui subiect, folosind termeni şi metafore comune, dar în nici un caz nu avem cum să-l clarificăm.

Ceea ce ştiu sigur este că Marele Spirit al lui Isus, deşi nu este definitiv absorbit în Dumnezeire, are acces când doreşte la Ea. Prin faptul că El intră şi iese de acolo fără a-şi pierde individualitatea, avem deja un răspuns. Acolo, în Transcendenţă, viaţa este şi mai interesantă decât în lumea creată, nu apare nici o aneantizare şi nici o uniformizare plictisitoare.

"4 - Conştiinţa umană poate să-l cunoască pe Creator doar prin intermediul Sinelui (spiritului). Dacă sinele este imperfect, în evoluţie, cum poate el mijloci o astfel de cunoaştere? Ce şansă mai are un om al cărui Sine nu este Dumnezeul din el, ci doar o altă fiinţă în evoluţie? Se înţelege că spiritul trebuie să-l cunoască mai întâi el pe Dumnezeu?"

Pe de o parte, Nucleul divin al spiritului este poarta către Dumnezeul-Absolut. Pe de altă parte, cunoaşterea lui Dumnezeu se adresează Conştiinţei, dar numai atunci când perispiritul este purificat suficient de mult. Prin urmare, deşi spiritul, ca un întreg, este creat de Dumnezeu (din materie necreată divină şi din materie creată universală), întreaga sa fiinţă nu poate să se apropie de El decât atunci când a devenit suficient de pur energetic, de evoluat. Abia atunci are şanse şi omul în care este încarnat să-L cunoască pe Creator.

Îţi recomand să citeşti cartea "Din tainele vieţii şi ale Universului" de Scarlat Demetrescu, care oferă o viziune detaliată despre geneza şi alcătuirea spiritului.

"5 - Fără aportul spiritului interior, omul nu va fi interesat de chestiunile spirituale, pentru că nici spiritul nu le prea înţelege. Cum aşa? Sinele este prezentat peste tot ca poarta către dumnezeire, iar aici apare ca neştiutor. Ce fel de prezenţă permanent conştientă a lui Dumnezeu în om este asta?"

Când ne adresăm celor dornici de spiritualitate, în general, nu le spunem că ar putea avea un spirit imatur, pentru că, cel mai probabil, nici nu este aşa. Presupunem că spiritul lor este unul evoluat, din moment ce se preocupă cu asemenea lecturi. Un om în care este încarnat un spirit slab dezvoltat va respinge instinctiv acest gen de preocupări, deşi nici asta nu e o regulă fixă.

Dar atunci când abordăm problema dintr-un punct de vedere neutru, ştiinţific, recunoaştem ca spiritele se diferenţiază mult între ele. De fapt, noi ne limităm să vorbim aici doar despre spiritele de rang uman, ignorând celelalte aproape-spirite din regnurile inferioare omului. Dacă am lărgi prea mult cadrul discuţiei, nu am mai termina-o niciodată, căci cunoaşterea spirituală nu are sfârşit. Inevitabil, suntem obligaţi să simplificăm lucrurile.

"6 - Există spirite malefice, care nu sunt interesate ca omul să evolueze, ba chiar pot să-i provoace moartea dacă acesta nu acţionează conform dorinţelor lor. Cum e posibil ca aceste spirite, descrise ca fiinţe pure şi perfecte, să aleagă altceva decât respectarea legilor divine şi să fie lăsate să se încarneze în oameni, atâta timp cât Dumnezeu veghează prin nucleul divin asupra întregii creaţii? Omul nu are nici o şansă la spiritualitate cu un spirit malefic. Cum se mai justifică în acest caz îndemnul cunoaşte-te pe tine însuţi? Ce să mai cunoşti, un spirit malefic ce te poate ucide? Ce fel de evoluţie permanentă este asta? Nu ar trebui să vorbim şi despre o involuţie posibilă, un regres al spiritelor până la distrugerea lor, tocmai din cauza alegerilor pe care le fac?

O chestiune spinoasă… Un om dotat cu un spirit luciferic, dacă începe să se autocunoască, se va apropia de spiritul său malefic şi va deveni un monstru printre oameni. Acest fapt s-a întâmplat şi se va mai întâmpla, cu sau fără îndemnul socratic "cunoaşte-te pe tine însuţi".

Dar învăţăturile sapienţiale se adresează tuturor oamenilor şi ele mizează pe bunăvoinţa celor "aleşi", care nu sunt chiar puţini. Acest cuvânt – "om ales" - este regăsit în Biblie de mai multe ori şi înseamnă tocmai calitatea pozitivă şi superioară a spiritului încarnat, nicidecum opţiunea arbitrară a Divinităţii.

Şi dacă zilele acelea n-ar fi scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. (Matei 24:22)

Desigur, nu toată răutatea şi prostia oamenilor este cauzată de o presupusă maleficitate înnăscută, ci şi de anturaj, de mediu, de alte influenţe externe (prejudecăţi, obiceiuri etc). Dar o mare parte de vină o are faptul că entităţi rele sunt încarnate printre noi, fără a putea fi detectate cu vreun aparat. De cele mai multe ori însă, faptele îi dau de gol. Ignoranţa spirituală a speciei umane are şi un revers pozitiv: chiar şi spiritele malefice încarnate pot avea dificultăţi în a-şi direcţiona omul către fapte rele; chiar şi astfel de oameni "taraţi spiritual" se pot comporta normal, omeneşte, purificându-şi astfel perispiritul, spre bucuria îngerilor. Iar după moarte s-ar putea ca spiritul respectiv să încline mai mult către tabăra Luminii…

Când vorbim despre demoni, automat ieşim din cadrul spiritualităţii liniştite, sublime, non-duale, adresate doar "aleşilor" şi intrăm pe teritoriul ştiinţei spirituale, ceva mai agitate, dar mai riguroase şi mai complete.

De ce sunt spiritele malefice lăsate să se încarneze? Pentru că au şi ele puterea lor de acţiune, în competiţie cu cea a spiritelor ce-L slujesc pe Dumnezeu… Şi pentru că spiritele superioare pot refuza întruparea într-un anumit embrion uman, lăsându-l în seama spiritelor nedezvoltate, care îi dau târcoale.

Unii învăţaţi susţin că sistemul solar se află într-o zonă a cosmosului mai densă, în care spiritele malefice se simt precum râmele în pământ. S-ar părea că ne apropiem de timpul când vom ieşi într-o zonă mai luminoasă, mai pură, unde spiritele grosiere vor întâmpina mai multe dificultăţi de manifestare. La asemenea vremuri se referă şi Cartea Apocalipsei, şi trecerea din Kali Yuga în Dwapara Yuga, şi intrarea sistemului solar în centura fotonică a galaxiei etc.

"7 - Câte ocazii i se acordă spiritului să se încarneze în om, iar dacă există un număr limitat, ce se întâmplă cu spiritele care reuşesc să atingă perfecţiunea, comparativ cu cele care nu reuşesc?"

Spiritul, odată ce este creat, are la dispoziţie eternitatea pentru a se perfecţiona. Se va încarna de câte ori vor considera necesar, el şi Judecătorii angelici înţelepţi care veghează asupra reîncarnărilor. Nu există niciun număr fix de reîncarnări. Nici 1, nici 7, nici 100… Unele spirite încarnate în prezent au fost prezente şi în Atlantida. Vor urma alte încarnări pe planete superioare, desigur.

"8 - În concluzie, cred că liberul arbitru se justifică în cazul omului, care nu este o fiinţă perfectă, dar contrazice ideea de perfecţiune a Sinelui, descris în scrierile spirituale ca Dumnezeu în om. Dacă sinele are liber arbitru, înseamnă că nu este perfect şi nu poate să fie calea spre Dumnezeu."

Încerc să înţeleg concluzia ta, dar îmi este imposibil. Consideri că libertatea se opune perfecţiunii, dar această idee nu se leagă! Dumnezeu, fiinţa perfectă, a creat lumea în deplină libertate, neforţat de nimeni şi de nimic.

Cine "urmează Voinţa lui Dumnezeu" nu înseamnă că îşi pierde libertatea! Nu! Ci pur şi simplu că alege, cu o mare bucurie lăuntrică, acelaşi lucru ca şi El; înseamnă că fiinţa are aceleaşi preferinţe naturale ca Dumnezeu. Ce minunat, nu?!

Liberul-arbitru este mult mai redus în cazul omului decât în cel al spiritului, fiindcă primul se află la un nivel inferior al vibraţiilor, fiind supus mai multor condiţionări şi influenţe subtile insesizabile. Eu afirm, invers decât tine, că libertatea creşte odată cu ridicarea vibraţiei spirituale, cu apropierea de perfecţiune. Atingerea perfecţiunii aduce cu sine şi totala cunoaştere. Cunoaşterea aduce responsabilitatea, care conferă mult-dorita libertate de a alege şi a acţiona oricum vrei, dar în acord cu legile universale.

Sinele poate semnifica diferite nivele profunde ale fiinţei umane: 1) Sinele este Dumnezeu în om dacă îl privim ca fiind exclusiv Nucleul divin. 2) Sinele (Conştiinţa) este calea către Dumnezeu, fiindcă alta nu există. Omul deţine aparate de percepţie dedicate fiecărui aspect al vieţii: cu ochii vede frecvenţele între 380 - 750 nm, cu urechile aude frecvenţele între 16 Hz si 20 MHz, iar cu Conştiinţa poate intra în frecvenţele cele mai înalte ale Divinităţii.

Spiritualitatea occidentală a suferit multe influenţe, dar câteva dintre ele sunt definitorii pentru prezent: religia creştină, doctrina spiritistă, tradiţia indiană (yoghină şi vedantică) şi psihologia. Se mai adaugă şi spiritualitatea new-age, eclectică şi cam ambiguă. Ele oferă viziuni diferite asupra aceluiaşi domeniu extrem de vast. De pildă, problema forţelor binelui şi răului nu este abordată decât în primele două domenii menţionate, dar şi acolo în modalităţi diferite. Concluzia este că gândirea spirituală actuală este destul de fărâmiţată în şcoli, credinţe, tradiţii diverse. Acest lucru m-a preocupat prioritar. În scrierile mele m-am adresat diverşilor potenţiali cititori, fiecare cu profilul său socio-cultural, încercând să micşorez distanţa dintre concepţiile spirituale divergente. Am încercat să mă lămuresc în primul rând pe mine, dar cred că publicarea articolelor i-a ajutat şi pe alţii să-şi ordoneze ideile. Pe măsură ce scriam mai mult, pe atât eram ajutat să înţeleg mai multe şi să îmi pun întrebări noi… Desigur, nu am avut timp şi interes să studiez toate tradiţiile spirituale de pe glob, dar las altora privilegiul să găsească numitorul comun pentru acestea…

Am certitudinea că, peste ani, vor apărea teorii tot mai complete, cu date inedite şi nepreţuite. Este firesc să se întâmple aşa. Scrierile mele sunt doar o mică, simplă, imperfectă contribuţie, o picătură într-un ocean infinit de cunoaştere spirituală.

DIALOGURI CU CLAUDIU

1 mai - 6 iunie 2012

CE CALE SPIRITUALĂ ÎMI RECOMANDAŢI?

LIMITĂRILE CUVINTELOR