<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


DILEME NONDUALISTE

de Răzvan-Alexandru Petre

Cu sau fără practică/aspiraţie?  icon  Iluminarea, bruscă sau treptată?  icon  N-ai liber-arbitru sau ai libertate absolută?  icon  După moarte, viaţa continuă sub o formă oarecare sau este un neant pur?  icon  Nemişcare totală sau evoluţie dinamică? 

Cu sau fără practică/aspiraţie? Iluminarea, bruscă sau treptată?

Astea sunt nişte false probleme, la fel ca toate chestiunile dualiste. Tot ce se întâmplă este „dorit” de Sursă şi se întâmplă numai prin intermediul creaturilor. Orice eveniment sau credinţă sau afirmaţie are la bază destinul personal, în cadrul căruia devin adevărate şi cu sens. Pentru altcineva cu alt destin nu mai sunt neapărat adevărate sau logice. „Destinul” înseamnă Voia divină în acel corp-minte.

Uneori, Sursa „vrea” ca trezirea să fie bruscă, fiind însoţită de stări şi mărturii specifice. Alteori, Sursa „vrea” ca trezirea să fie un proces lung şi alambicat, însoţit de alte concluzii. În ambele cazuri, apar diferite explicaţii şi păreri. Şi chiar asta „vrea” Sursa cu orice preţ: să nu fie monotonie.

De fapt, iluminarea este un non-eveniment, aşa că nu ea este miza. În Creaţie, miza este călătoria, nu destinaţia. Dincolo de manifestare, nu există nicio miză, nimic nu are importanţă.

Acelaşi lucru este valabil în privinţa non-practicii sau practicii individuale pentru a dobândi iluminarea. Când Sursa „vrea” ca concluziile despre iluminare să fie ale unui practicant asiduu, atunci Conştiinţa se va trezi într-unul care practică ani de zile. Iar când Sursa „vrea” să popularizeze părerile celui trezit spontan şi fără intenţie, atunci „va avea grijă” ca acesta să nu fie interesat în prealabil de nicio practică sau doctrină de eliberare.

Deci toate aceste aspecte duale sunt „puse la cale” de unica Sursă şi nu neapărat ca să ne dea nouă ceva imposibil de rezolvat. Opiniile noastre contradictorii sunt tot ale Ei, manifestate într-o mare diversitate.

Aşa cum lumea e plină de contradicţii ireductibile, la fel se întâmplă şi cu chestiunile legate de trezirea nonduală: opiniile pot şi vor fi divergente.

< Sus >

N-ai liber-arbitru sau ai libertate absolută?

Dacă privim timpul ca o curgere unidirecţională dinspre trecut spre viitor, atunci este clar că totul e predestinat. Dovadă: prevestirile şi profeţiile împlinite. Totul se cunoaşte dinainte în Lumea eternă a Sferelor. Dar aceasta e doar o jumătate de adevăr.

Căci privind din eternitate sau non-timp, libertatea de creaţie este totală. Eternitatea se împarte automat în două fluxuri de timp ce curg în direcţii opuse: timpul faptelor (în care trăim noi) şi timpul proiectului (care aduce informaţii din viitor). Această dualitate simetrică asigură neutralitatea şi stabilitatea non-timpului.

Deci în funcţie de unde anume se plasează momentan Conştiinţa (în timp sau în non-timp), mintea va traduce fie că totul e prescris, fie că Sursa este absolut liberă în decizii şi acţiuni. Ambele răspunsuri sunt valabile în cadrul lor de referinţă. Omul iluminat se află, simultan, în ambele cadre de referinţă.

Pe de altă parte, dacă Sursa e absolut liberă, înseamnă că ea Îşi poate modifica „oricând” intenţiile. Or, asta înseamnă ca anumite profeţii sau prevestiri să nu se mai adeverească. Ele au fost valabile doar „atunci”. Iar „acum” ne parvin alte prevestiri din viitor. Se vor împlini întocmai sau, dimpotrivă, vor da greş?

Ambele variante sunt posibile, fiindcă nimeni nu poate citi „intenţiile” Sursei, nici măcar Ea. Ea nu se poate obiectiva, nu se poate detaşa de Sine, ca să se auto-analizeze. Şi chiar dacă ar putea, ea acţionează cu o iuţime prea mare ca să poată prevedea ceva. În cel mai bun caz, anticiparea ar apărea simultan cu evenimentul, deci n-ar mai fi o pre-viziune.

ai-generated 

< Sus >

După moarte, viaţa continuă sub o formă oarecare sau este un neant pur?

Este vechea dispută ireconciliabilă dintre spiritualism şi ateism, în care nondualismul nu se bagă deloc. După spiritualism, viaţa continuă sub o formă oarecare: fie umană, fie ca o luminiţă sau o adiere, oricum ceva perceptibil, care oferă o anumită individualitate. După ateism, viaţa se opreşte brusc şi rămâne doar vidul.

În această dispută, fiecare iluminat are propria părere, conform minţii sale, culturii, obişnuinţelor, personalităţii fiecăruia. Unii sunt mai neutri şi prudenţi, spunând că, în general, „orice se poate întâmpla, totul e posibil”. Şi mai adaugă „Dar nu mă interesează. Va fi ce va fi atunci, însă acum sunt atent la ceea ce există aici.”

Atâta timp cât ne aflăm în dualitate, vom da peste spirite invizibile, fiecare cu propria misiune sau distracţie. Spiritele sunt la fel de reale pe cât sunt şi oamenii. Adică există, dar existenţa lor este iluzorie.

Iluminatul vede însă dincolo de aparenţe, iar ceea ce vede acolo îl atrage mult mai mult, încât poate avea orice părere despre aparenţe, fără a regreta dacă cumva „greşeşte”. Cum ai putea greşi dându-ţi cu părerea despre ceva ce nu există?!

ai-generated 

< Sus >

Nemişcare totală sau evoluţie dinamică?

Conştiinţa iluminată vede totala nemişcare şi goliciune a vidului. Nu există nimic, deci ce s-ar mişca?!

În schimb, creaţia, visul neantului, este într-o permanentă dinamică. Pe porţiuni de spaţiu-timp, se pare că lucrurile evoluează, dar încotro? Pare că se autoorganizează pentru o funcţionare cât mai optimă. Evoluţia rimează cu armonia, cu perfecţiunea şi cu binele fiinţelor.

Totuşi, inevitabil vine o vreme când lucrurile o iau razna sau involuează. Ordinea se strică, dezordinea domneşte şi ceea ce s-a câştigat se pierde, aparent. Unii spun că acesta ar fi preţul plătit pentru a împrospăta creaţia, care cam băltea. Alţii spun că sacrificiul este necesar pentru un mai mare bine...

Prin urmare, din nondualitate nu se vede nicio schimbare şi niciun eveniment. Din dualitate, se vede că totul se mişcă neîncetat, dar nimeni nu poate garanta că într-un sens benefic fiinţelor actuale sau conform grilei noastre de valori etc. Deci există mişcare, schimbare, dar nu neapărat o „evoluţie”. Acesta e un cuvânt valabil doar pentru fiinţele limitate, cum suntem noi.

Dacă ne plasăm pe scara timpului nesfârşit, nici nu se poate concepe o „evoluţie spre perfecţiune”. De ce? Pentru că, după eoni de timp, odată ajunşi la cel mai înalt nivel de ordine pe care ni-l putem imagina, ar trebui ca el să devină permanent pentru restul veşniciei. Ceea ce ar echivala cu o stagnare, cu o neschimbare. Or, în dualitate, stagnarea nu e posibilă, deci transformarea vine obligatoriu şi va fi receptată ca un haos, ca o involuţie faţă de ce era înainte.

Prin urmare, întotdeauna va exista oscilaţia între progres şi regres. Atâta doar că regresul va schimba condiţiile iniţiale, pregătind astfel o altă perioadă de progres, pe alte baze. Poate că, privind din prezent, viitorul nu sună prea bine, dar dacă vom trăi în acele timpuri viitoare, vom simţi că totul merge spre bine în comparaţie cu vremurile trecute. Fiindcă, poate, vom fi pierdut din amintire orice reper din trecutul îndepărtat, adică, din actualul prezent.

Există însă şi părerea că evoluţia poate continua la infinit, fără a atinge vreodată perfecţiunea. Şi se invocă imaginea unei spirale infinite. Cum aşa?! Asta ar fi posibil numai dacă ştacheta se ridică mereu şi mereu. Când crezi că ai ajuns pe culme, constaţi că o altă culme s-a ridicat în faţa ta, ca în poveştile fantastice. Imaginaţia creatoare divină nu are margini şi va inventa mereu noi „standarde de perfecţiune”. Cu alte cuvinte, perfecţiunea este un fel de fata morgana, o iluzie la fel de mare ca şi lumea însăşi. Perfecţiunea ar fi precum morcovul din vârful băţului după care aleargă măgarul, iar evoluţia ar fi drumul parcurs de măgarul nemuritor...

ai-generated 

Ce este regresul? Dumnezeu nu cunoaşte această noţiune, şi nici opusul ei, evoluţia. El este Sursa turată la maximum, care creează mereu şi transformă mereu totul, fără oprire. N-are timp să analizeze, să compare, să decidă, ci acţionează continuu, febril, în orb. Nu elaborează planuri şi nu pritoceşte sentimente, ci „merge pe instinct”, cum se spune, reacţionează instantaneu, mai iute decât percepţia umană. Omul e mereu în urma evenimentelor, nu le poate intui din mers, fiindcă cugetă prea lent.

< Sus >

Gay cu curcubei

Să analizăm o analogie din analele contemporane: trista mişcare gay cu cur-cu-bei (îi ştiţi, cum să nu: Anton cu betonul, Marcu cu arcul şi Ipse...). 😊

Omenirea „civilizată” se îndreaptă inevitabil către un libertinaj sexual nemaiîntâlnit în istorie, sub sloganul „iubirea nu are limite”. (În paranteză fie spus, numai iubirea necondiţionată nonduală este fără limite. Cea omenească nu, deloc.)

Unde va conduce acest trend? Tradiţionaliştii cred că într-un fund de prăpastie. Totuşi, societatea va fi evoluat între timp, astfel încât peste câteva decenii va fi întemeiată pe alte fundamente. Fundul de prăpastie va fi evitat prin mersul pe buza ei.

Generaţiile tinere sunt mult mai deschise spre nou. Peste 50 de ani, toţi oamenii în puterea vârstei din Occident vor fi fost crescuţi şi familiarizaţi cu LGBTQ+. Va exista o mentalitate tolerantă faţă de deviaţiile sexuale, chiar dacă vor rămâne tot ca minorităţi.

Poate că prăpăstioşii NU au dreptate, ci poate că toleranţa sexuală ne va aduce mai aproape de îngăduinţa cristică. Poate chiar acesta este rostul afirmării obraznice a minorităţilor sexuale: impunerea toleranţei chiar în ciuda firii. Asta e cel mai greu.

E mult mai simplu să te obişnuieşti cu oameni de altă rasă sau cultură, dacă măcar au în comun cu tine naturaleţea. Dar lângă vecinul cu apucături pidosnice ţi se pune un nod în gât şi, chiar dacă îi saluţi amabil, ţi se cam întoarce stomacul pe dos şi-ţi fereşti copiii de el. Involuntar, îi plasezi sub nivelul animalic... Cam aşa gândesc mulţi astăzi.

Însă, hai să fim lucizi, „firea naturală” este creată de acelaşi Dumnezeu care îi creează şi pe aceşti excentrici. Numai El decide ce are drept să existe şi ce nu. Şi, deseori, se răzgândeşte din mers, răsucind dreptatea ca pe morcov. Poate că răul cel mic, răspândirea sodomiei, va trage după el binele cel mare, îngăduinţa cristică. Încurcate şi curbate mai sunt căile Domnului, n-aşa?!

Ba, poate că, peste 200 de ani, embrionii umani nu se vor mai dezvolta în uterul unei femei, ci într-un cilindru de sticlă cu un lichid hrănitor înăuntru, după tehnologia extratereştrilor cenuşii. Atunci nu va mai conta ce sex ai şi cu cine coabitezi, fiindcă chestiunea reproducerii umane va fi rezolvată altcumva. Alte probleme vor fi atunci: coabitarea cu inteligenţa robotică, coabitarea cu extratereştrii, coabitarea cu natura dezlănţuită etc. Sexualitatea va rămâne undeva la marginea preocupărilor umane...

gaura nu-i la noi

< Sus >

Alt scenariu: nondualismul

Nondualismul va aduce prăbuşirea spiritualităţii aşa cum este ea astăzi. Asta-i oarecum absurd, căci nondualismul tocmai că împlineşte idealurile fluturate de spiritualitate: detaşare duioasă sau eliberare/libertate sau tăcerea minţii sau fericire netulburată sau egalitate absolută sau fraternitate universală sau altruism dezinteresat sau iubire necondiţionată sau lepădare de sine sau serenitate sau conştiinţă pură sau pacea sau recunoştinţă fără motiv sau uimire în fiece clipă sau realizarea Sinelui sau unirea cu Dumnezeu etc.

Parcă toate acestea au fost doar nişte momeli sfinte care, odată muşcate, să facă dispărută acea sfinţenie imaginată. Nondualismul spune că totul este sfânt, fiindcă Dumnezeu ESTE totul. Dar asta echivalează cu a spune şi că nimic nu e sfânt (!), ceea ce înseamnă, practic, moartea spiritualităţii...

Nondualismul va deveni popular peste decenii, atunci când se vor impune alte paradigme (ştiinţifice, sociale, culturale etc.) decât cele din prezent. Nu ne putem închipui deloc cum vor gândi oamenii peste 50 de ani. Şi e treaba lor, de fapt. Adică, a lui Dumnezeu, care trăieşte prin toţi şi experimentează tot felul de scenarii şi situaţii...

Când oamenii vor înţelege că Dumnezeu nu e nici bun, nici rău şi că El e totul, atunci nimeni nu va mai profita de „Dumnezeu” ca să atragă discipoli, credincioşi, fanatici religioşi şi să le impună obiective materialiste. În spiritualitatea Binelui preexistă şi seminţele răului, automat. Degeaba visăm la victoria desăvârşită a Binelui! E imposibilă. Binele conţine deja şi răul.

Dar până atunci, în numele Lui şi profitând de sacrul Său renume, se vor găsi mereu speculanţi ipocriţi care să deturneze sentimentul sacrului către interesele lor personale. Vorbim de falşi guru, preoţi pedofili, lideri de secte sinucigaşe, rasputini tantrici, pioşi inchizitori satanici etc. Tot răul ce poate fi închipuit a luat deja fiinţă în sânul spiritualităţii, în numele „evoluţiei spirituale” sau a „unirii cu Dumnezeu” sau altui slogan propagandistic.

Şi, să n-avem îndoieli, răul va continua... căci face parte din Dumnezeu – fiindcă nimic nu există în afara Lui. Desigur, chiar şi oroarea şi împotrivirea noastră în faţa răului, tot a lui Dumnezeu este, şi e perfect legitimă. Nu trebuie să renunţăm la idealurile pozitive.

Dar totul este legitimat divin, inclusiv chestiile ilegitime şi nenaturale. Mintea binară, de tip „da sau nu” e copleşită de confuzia asta. Şi d-aia mintea duală nu va putea pricepe niciodată Divinitatea. Cum naiba să priceapă o asemenea bizarerie nonduală?!

ce vrei s-auzi

Răzvan A. Petre
26 aprilie 2024

< Sus >

Comentariul Laurei

Există o chestiune paradoxală, de neimaginat, şi totuşi ESTE DEJA şi se înfăptuieşte, anume faptul că tot ceea ce pentru spiritualitate echivalează cu a atinge culmea cea mai înaltă (şi anume a atinge pacea, a fi eliberat, a fi bucurie, iubire şi în armonie), toate acestea sunt caracteristicile Nondualităţii. Iar spiritualitatea pare să se avânte spre Nondualitate fără să se realizeze că toate acestea se întâmplă pentru "nimeni" şi că a ajunge la Libertate infinită înseamnă a dispărea ca "eu/căutător/spiritualist" etc.

Nondualitatea este Fata Morgana pentru spiritualitate, ce, atunci când este gustată, sparge iluzia, iar duritatea realului îţi aruncă în faţă că ideea de Nondualitate nu este Nondualitatea şi că, accepţi sau nu, ai fost "înşelat" de o apariţie sclipitoare pe care ai urmărit-o şi credeai că este idealul suprem, însă atingerea ei a dus la dispariţia "ta".

Nondualitatea nu lasă loc şi timp pentru a se dezvolta ceva...

Este doar EA şi Totul în acelaşi timp.

Paradoxal însă, spiritualistul căruia începe să îi placă Nondualitatea va fi înghiţit de ea, nerămânând nimic din el. Şi totuşi, atracţia este ireversibilă, nu îi aparţine şi nu este generată de el, ci este GRAŢIA pe care Absolutul/Viaţa/Existenţa şi-o dăruieşte sieşi.

Totul este joc, este joacă şi totul este voia SA/lui Dumnezeu.

Este interesant cum această Graţie se manifestă fără logică, fără tipar. Dezidentificarea cu iluzia/persoana poate apărea la cei care au urmat mult timp o cale, sau o practică, sau au crezut sincer în puterea binelui şi a spiritualităţii, sau poate apărea la atei sau oameni de ştiinţă ce l-au negat pe Dumnezeu, sfârşind apoi fiind lumina Lui, sau poate apărea la oricine, chiar şi la cei care nu au făcut nimic, spontan, fără a fi umblat în căutarea eliberării şi, astfel, contrazicând tiparul timpului şi al meritului sau al urmării unei practici/căi. Unii merg la întruniri, alţii spun că trebuie să fii ghidat de un guru, iar alţii primesc direct GRAŢIA, poate chiar spre disperarea celor ce sunt sigur că trebuie timp şi practici pentru asta. 🤣🤣🤣

Şi totuşi exact aşa trebuia să se întâmple, deoarece s-a şi întâmplat deja şi "Dumnezeu este în tot şi în toate şi doar voia Sa se face".

Inclusiv iluziile sunt lăsate să fie. 😁😁😁

Una din zbaterile finale este şi realizarea faptului că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al binelui. Este foarte greu de acceptat asta, iar persoana/eu-l/identitatea se încăpăţânează să se agaţe de această frânghie, care îl menţine încă în visul dual al binelui şi al răului.

ASTA nu are treabă cu bine/rău, este imun la dualitate şi nu acceptă poziţia de Dumnezeu al binelui. În acest fel, nici rău nu există, nici imperfecţiune, nici luptă, nici victorie, nici drum spre eliberare, nici ceva de obţinut.

PS. În articolul de mai sus a fost genială afirmaţia: «Nondualismul spune că totul este sfânt, fiindcă Dumnezeu este Totul. Dar asta echivalează şi cu a spune că nimic nu este sfânt, ceea ce înseamnă practic moartea spiritualităţii.»

Laura Averchi, 26 aprilie 2024