Două ego-uri, aceeaşi idee

Dorind să conciliez anumite aspecte contradictorii din spiritualitate, am ajuns la anumite concluzii, pe care vi le voi împărtăşi în acest eseu.

Chestiunile spinoase rezultate din teoria şi practica spirituală ar fi următoarele:

+ Mulţi spun că ego-ul este o simplă idee învăţată, care a provocat o serie de condiţionări mentale, alţii că este o contracţie energetică chiar la nivel de corp (neo-advaita).

+ Mulţi spun că este nevoie de o practică spirituală pentru iluminare, alţii spun că nu se poate face nimic, căci ego-ul nu se poate distruge singur (neo-advaita).

+ Unii spun că iluminarea este un proces treptat, alţii, dimpotrivă, că este un moment special.

Ce este ego-ul

Ego-ul este o idee: ideea că am fi separaţi de restul lumii şi de Dumnezeu. Care este o minciună, dezvăluită ca atare în momentul iluminării sau trezirii spirituale. Deci, până atunci, ar trebui să-i credem pe cuvânt pe înţelepţi. Adică: suntem cu toţii o singură Fiinţă divină, care s-a divizat şi se autoiluzionează că este mai multe fiinţe.

Problema cu această credinţă este că-i tot o idee, în lipsa trăirii directe. Care poate fi oricând înlocuită cu altă idee. Nu are stabilitate şi nici efecte vizibile.

Şi totuşi, tot prin credinţă supravieţuieşte ego-ul. O credinţă în minciună. Care s-a interiorizat profund şi nu mai poate fi scoasă din obiceiurile de gândire ale omenirii. Ideea de separare este adânc implementată în inconştientul fiecăruia dintre noi şi este reconfirmată în fiecare moment de societate şi de însuşi corpul nostru biologic individual.

Purificarea de ego-ul mental

Putem folosi următorul model al psihicului pentru a defini mai clar ego-ul. Mintea este alcătuită din inconştient, din intelect şi din ego.

Intelectul este oceanul. Ego-ul mental este ca o pată de petrol pe întinsul oceanului. Când pescăruşii vor să pescuiască, se vor năclăi de petrol. Tot aşa, aproape orice idee din intelect va fi contaminată de ideea sau eticheta „eu, mie, al meu”. De unde vine ea?

De unde vine şi petrolul: de la oameni, prin educaţia din primii ani de viaţă. Iar în anii următori, copilul îşi va întări ego-ul, încurajat de profesori, educatori, părinţi, psihologi.

Dar în anii maturităţii, omul poate începe procesul invers, de purificare de ego, adică eliminarea tiparelor mentale deja înrădăcinate în minte (în figura 1, zona eliberată de ego). Zona liberă de ego revine intelectului pur, „curat”.

Ego-ul face parte tot din inconştient: tipare mintale, prejudecăţi, condiţionări psihice. Dar nu tot inconştientul înseamnă ego. Acolo s-au arhivat şi experienţe din regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal şi memoria ancestrală a speciei umane. Se mai adaugă memoria karmică a spiritului, provenită din reîncarnările succesive în trupuri de oameni.

Unele învăţături spirituale spun că omenirea se află actualmente în dimensiunea a treia. De unde această clasificare? Prima dimensiune se referă la regnul mineral, la jocul elementelor primare: pământ, apă, foc, aer. A doua dimensiune se referă la viaţa biologică: plante, insecte, animale. A treia dimensiune se referă la fiinţa auto-reflexivă, care a dobândit conştiinţă de sine. Se pare că omul a dobândit-o cu ajutorul limbajului. Tot aici apare şi ego-ul, care este varianta primitivă a conştinţei de sine. Abia în dimensiunea a patra, ego-ul începe să-şi piardă influenţa, această dimensiune fiind specifică persoanelor spirituale. Dimensiunea a cincea este domeniul fiinţelor pe deplin iluminate.

Când un animal se uită la un om, el vede un alt animal şi atât. Când un om obişnuit se uită la un om spiritual, nu poate înţelege cum de acesta trăieşte pentru un ideal care se ridică deasupra buricului. Când un om spiritual se uită la un iluminat, nu poate înţelege cum poate acesta să spună că el este Dumnezeu sau alte fraze asemănătoare. Deşi convieţuim cu toţii pe acelaşi plan de existenţă, între fiinţe există anumite praguri şi ruperi de nivel.

Se consideră că ego-ul mental este achiziţionat în decursul acestei vieţi. La naştere, mintea copilului este tabula rasa. În primii 2-3 ani de viaţă, copilul capătă un ego prin educaţie. I se spune şi i se arată că este o persoană independentă de celelalte. Învaţă separarea, prin idei de la părinţi şi alte persoane din jur.

În perioada maturităţii, omul poate să-şi diminueze ego-ul mental. Desigur, nu toţi oamenii o fac în mod voluntar. Există două forme de diminuare:

+ voluntară, prin autocunoaştere (introspecţie psihologică), ca şi prin metode psiho-spirituale (învăţături spirituale).

În primul rând, pentru ca omul să devină mai fericit. Tot acel ego negativ pune presiune asupra psihicului şi-i provoacă omului o suferinţă ce ar putea şi lipsi. Acesta este efectul cel mai rapid şi recompensant. Trebuie eliminate tiparele mentale vetuste, inutile, care dăunează. Iar inconştientul devine mai liber de condiţionări (în figura 1, zona liberă de ego).

Ego-ul are şi un rol folositor în istoria omului. Dar e greu să separăm didactic partea bună de partea rea a inconştientului egotic (cum am separa apa de petrol). Oricum, pentru ca spiritul să poată trece într-o etapă de evoluţie net superioară (în alte dimensiuni), cea mai mare parte din ego trebuie eliminată. Iar restul va fi neutralizat la moartea omului.

Iată, pe scurt, rostul apariţiei ego-ului: «Când lăsaţi mintea egotică să vă conducă, învăţaţi să duceţi treburile la bun sfârşit, cum să faceţi bani, cum să obţineţi ceea ce vreţi, cum să fiţi responsabili şi să vă dezvoltaţi talentele şi abilităţile.» (Isus, în cap.9 din „Învingerea fricii şi dezvoltarea încrederii în sine”)

Omul poate fi mai rău decât animalele din cauza ego-ului, nu a atavismelor. Animalele nu sunt crude, ci acţionează conform instinctului. Ideologiile au făcut cel mai mare rău omenirii (ex. holocaustul). Ideologiile nu pot influenţa decât ego-ul. Dacă ego-ul este diminuat, nici ideile extremiste nu dau urmări, nu se prind de minte.

Acesta ar fi un al doilea motiv al spiritualităţii: o societate mai bună, fără ego-uri. Libertatea autentică nu poate fi obţinută decât prin eliberarea de ego, individual şi în masă.

Liberul-arbitru

Nondualismul spune că nu există – ca o consecinţă logică a faptului că nu există nicio persoană separată.

Această afirmaţie este sprijinită, mai recent, de cercetările neuroştiinţei. În clipa când simţim că luăm o decizie, deja decizia a fost luată de creier (sau de altceva necunoscut) cu o jumătate de secundă înainte. Voinţa noastră este mereu în urmă!

Dar învăţăturile spirituale şi chiar şcoli nondualiste pun accentul pe o practică individuală, care indiscutabil, presupune că există liber-arbitru, că putem influenţa viitorul.

Soluţia pe care v-o propun aici conciliază cele două puncte de vedere opuse. Liberul-arbitru există, dar el nu este localizat în corpul-minte, cum ne-am fi aşteptat.

I se spune corp-minte, pentru că mintea umană este indisolubil legată de corp, iar corpul are propria inteligenţă.

Conform nondualismului şi spiritualismului, voinţa individuală este un ecou al voinţei spiritului. Voinţa este o calitate a minţii. Iar mintea umană este un punct focal al Minţii spiritului (sau perispiritul). Nu există o separare reală între cele două.

Mintea umană însă nu poate percepe partea mai mare de care aparţine. Există un prag între vibraţii care interzice accesul de jos în sus. Prin urmare, ea nu poate sesiza ordinele pe care le primeşte de sus, faptul că orice decizie îi este dictată.

În acest sens, şi animalele simt că au liber-arbitru. Este o simplă senzaţie. Numai omul transformă această senzaţie într-un concept şi-l numeşte „liber-arbitru” sau voinţă liberă.

Sediul principal al voinţei este Spiritul sau Mintea spiritului (perispiritul).

Imediat subordonat Spiritului se află Supraconştientul sau Sinele Superior sau Mintea astrală. Acolo se iau deciziile şi se transmit mai jos, către corpul-minte. Am putea spune că Spiritul decide strategia, iar Supraconştientul adaptează tactica adecvată la particularităţile minţii umane.

Supraconştientul este o structură ataşată corpului-minte şi este specific numai aceastei vieţi umane (în altă viaţă, se va crea un alt corp-minte).

Perispiritul este mult mai vast şi veşnic precum spiritul, conţinând, printre altele, memoria tuturor vieţilor anterioare. Spiritul înglobează perispiritul, dar este mai mult de atât.

Totuşi, mai există o „voinţă” la nivelul corpului-minte, care este ego-ul, adică o parte din inconştient. Doar că ego-ul este un mecanism automat, nu o fiinţă propriu-zisă. Inteligenţa lui este similară cu cea a inteligenţei artificiale (A.I.). Şi în cazul A.I. am putea crede că ea are voinţă, dar sunt doar nişte algoritmi. Ego-ul este un program complex, care are la bază ideea de autonomie, de separare de orice altceva din afara trupului.

Animalele au şi ele un inconştient psihic, dar nu au ego, deci nici conflicte mentale. Sunt mult mai liniştite din acest punct de vedere. Unii chiar spun că animalele ar fi iluminate, dar asta, doar ca să ne provoace orgoliul. De fapt, iluminarea este specific umană şi ea este punctul final al evoluţiei umane, după ce a trecut prin purgatoriul ego-ului.

Deci există două voinţe concurente în mintea omului. Voinţa Supraconştientului o putem numi „liber-arbitru”, iar voinţa ego-ului o putem numi „contra-arbitru”, pentru că are aproape mereu altă părere. Din competiţia celor doi arbitri (ăsta-i un joc între arbitri! smiley

) rezultă infinitele comportamente umane.

Învăţăturile spirituale care ne îndeamnă să facem lucruri bune şi frumoase concordă cu intenţiile Supraconştientului. De fapt, chiar lui i se adresează, fiindcă el va rezona cu ele, le va recunoaşte ca adevărate. Dacă însă câştigă ego-ul, atunci spunem că „omul nu şi-a dezvoltat voinţa spirituală sau nu şi-a angrenat-o suficient”. Lupta celor doi arbitri se duce pe terenul minţii. Supraconştientul vrea să o purifice de ego, iar ego-ul se opune instinctiv şi inteligent.

Tot procesul este supervizat de Spirit, care este atotputernic în fiinţa umană. Dacă ego-ul are încă un cuvânt de spus (şi a avut mereu de-a lungul întregului şir de reîncarnari!) înseamnă că are rolul lui, acceptat şi încurajat.

Cum spune biserica „Demonii sunt îngăduiţi de Dumnezeu”. Mutatis mutandis, ego-ul este îngăduit de Spirit.

În principiu, omul trebuie să strângă multe experienţe, să exploreze toate faţetele condiţiei umane, să înveţe ce este binele prin comparaţie cu răul, şi nu o poate face decât apelând la acest dispozitiv aleatoriu numit ego, care să-l vâre în toate încurcăturile posibile. Dar, ieşind victorios, sufletul evoluează pentru eternitate. Durata vieţilor succesive pe Pământ este foarte mică în comparaţie cu veşnicia. Merită „sacrificiul”! Totul este un joc al iluziei (lila, maya), dar unul cât se poate de serios.

S-ar putea spune că eforturile pe care le impun unele practici spirituale antrenează şi se bazează pe ego, momindu-l cu speranţa unei răsplate „spirituale” şi apoi trădându-l, desfiinţându-l?

Ego-ul se amestecă mereu în orice, inclusiv în spiritualitate. Nu poate fi alungat, este omniprezent. Şi e adevărat, poate fi convins intelectual că ar trebui să se ocupe de spiritualitate în mod serios şi să urmeze toate instrucţiunile. Atunci devine un ego spiritual.

Problema este că nu le înţelege bine, le denaturează pe placul lui şi le aplică ca să nu aibă efectul scontat. În mod instinctiv (din programare), se teme de ele, de aceea, le perverteşte cât poate, pe ascuns.

Acesta este mecanismul egotic: se va opune automat eliminării rolului său de „primadonă”. Ego-ul vrea să joace în prim-planul vieţii spirituale. Dar nu o ajută, ci dimpotrivă.

Ego-ul crede că el controlează totul, că este responsabil, aşa este programarea lui. Nu se simte manipulat. Şi chiar este lăsat de capul lui, doar că, uneori, decizia nu o ia el. Însă, pentru că el nu înţelege de unde ar putea veni o altă decizie (din cauză că are implementat în el algoritmul autonomiei), conchide că a fost tot decizia lui. Evident, se autoînşală. De aici vine şi termenul de „liber-arbitru”, de la ego. Însă niciodată libertatea nu provine de la ego, care, dimpotrivă, este un mecanism limitativ.

Când „tu” alegi spiritualitatea, înseamnă că ego-ul a fost convins cu nişte argumente să fie de acord această decizie, venită de Sus. Dar nu-i chiar atât de fraier. Se va metamorfoza, tot prin programare, într-un ego spiritual, un supraego disciplinat. Iată ce tertip inteligent! Supraego-ul este o adaptare inteligentă la nişte pretenţii intelectuale, de respectabilitate, de civilizaţie şi disciplină. Nu-i deloc o greşeală, ci un proiect divin bine pus la punct. De aceea nici nu poate fi eliminat aşa de uşor – e bine programat.

Supraego

Ego-ul primitiv şi-a dezvoltat în timp o structură mai performantă, denumită supraego de către Freud. Supraego-ul este civilizat, pune oprelişti manifestării necontrolate a ego-ului primitiv, dar numai pentru a-şi împlini interesele de supravieţuire într-o societate civilizată. De pildă, el ne poate face să dăm de pomană, dar numai din făţărnicie, ca să ne vadă lumea, sau chiar ca un troc cu Dumnezeu, pentru a câştiga un loc mai călduţ la Judecată.

Între ego şi supraego apar rivalităţi şi conflicte (după Freud). Oare acest supraego să fie sediul voinţei individuale? NU. Este tot un produs al inconştientului, care n-are nimic de-a face cu Voinţa spiritului. Este doar o sumă de restricţii autoimpuse şi internalizate. Adică tot nişte idei venite de undeva, tot nişte programe.

Voinţa autentică nu ţine de nişte idei schimbătoare, de prescripţii sociale inventate de oameni, de morala contingentă, ci de Divinitatea cea veşnică, liberă şi iubitoare.

De fapt, nici nu există un supraego distinct de ego. El reprezintă doar acele imbolduri nobile venite de la Supraconştient ce sunt imediat pervertite de către ego prin exagerări, distorsiuni, dogmatizări. Ego-ul se ceartă apoi cu el însuşi, fiindcă îi plac provocările, nu poate sta liniştit. Supraego-ul este doar un subprogram al programului principal numit ego. Supraego-ul blamează ego-ul, iar ego-ul caută să se lupte cu supraego-ul - iată reţeta neliniştii şi nemulţumirii dorite de ego!

Impulsurile de la Supraconştient sunt variabile, în funcţie de moment. Ele nu pot fi fixate în nişte dogme, nişte porunci, nişte legi. Totul ţine de inspiraţia de moment. Dogmatizarea lor va forma însă nişte tipare mentale „superioare”, „morale”, „spirituale”, dar ce pot deveni la fel de nocive ca alte concepte, prejudecăţi, scheme fixe. Viaţa nu este fixă!

Ego-ul este o sumă de idei bazate pe ideea de separare individuală. Supraego-ul este o sumă de idei mai avansate, bazate pe aceeaşi idee de separare. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie...

Feedback conştient

Dacă decizile le ia ori ego-ul, ori Supraconştientul, atunci eu ce rol mai am?

Conştiinţa pură este pusă pe un fotoliu comod în faţa televizorului minţii şi stă numai ochi şi urechi la ce i se prezintă. Conştiinţa acordă o atenţie totală şi exclusivă doar producţiilor minţii.

Psihologia o numeşte „conştient”, dar trebuie subliniat că el nu face parte din minte (precum inconştientul sau supraconştientul), ci este spectatorul pasiv al minţii. Conştientul nu vede toate produsele mentale, ci o mică parte, restul rămânând neconştientizate.

„Eul” sau senzaţia de persoană autonomă, cu liber-arbitru, este o idee profund înrădăcinată şi mereu repetată, ca nu cumva să dispară. Pentru conştiinţă, este la fel de reală ca orice produs al minţii. Conştiinţa nu discerne dacă un produs al minţii este real, obiectiv sau nu. Înghite tot ce i se dă. Discernământul este o calitate a intelectului, nu a conştiinţei.

Conştiinţa nu are nicio altă calitate decât atenţia. Este atenţie pură. TU EŞTI ATENŢIA. Conştiinţa nu are nicio structură, precum mintea, este elementar de simplă.

Şi totuşi, conştiinţa este divinitatea întrupată. Ce mister, nu-i aşa? Divinitatea este atât de simplă! Dar tot divinitate este şi mintea, care-i extrem de complicată. Doar că mintea nu eşti tu, ci „tu” eşti prezenţa pură.

„Eul” este o idee ca o etichetă-sticker, care se lipeşte de orice altă idee. De pildă, te uiţi la mână şi nu spui „Iată o mână”, ci spui „Mâna mea”.

Ego-ul îşi arogă rolul de al şaselea organ de simţ, „simţul gândirii”, prin care trec toate ideile. Ar fi la fel cum toate mirosurile trec prin nas şi toate imaginile trec prin ochi. Doar că ego-ul este un şarlatan, fiindcă multe idei trec pe lângă el şi ajung direct în intelect. Este un gânditor neglijent, lasă multe pe dinafară. Se poate şi fără ego, lucru atestat de cei iluminaţi. La aceştia, toate ideile intră direct în intelect, fără niciun filtru-parazit.

Vom completa modelul de mai sus, introducând şi conştiinţa umană sau conştientul.

Spuneam că mintea umană este un punct focal din mintea Spiritului (perispiritul). Totuşi, ego-ul nu are niciun corespondent în Spirit. Este o invenţie destinată exclusiv minţii umane. Când corpul-minte moare, dispare şi ego-ul, ca şi cum n-ar fi fost. Restul minţii rămâne, fiind înglobată în perispirit.

Similar, conştiinţa umană este un punct focal al Conştiinţei spiritului. Spectrul ei de atenţie se reduce la mintea umană. În mod normal, nu percepe nimic dincolo de mintea fizică. Însă, în mod paranormal, poate primi şi percepţii de la Supraconştient.

Conştientul transmite automat informaţiile, ca un feedback, spre Supraconştient, via Conştiinţa spirituală.

Conştiinţa trebuie să coboare în vehiculul fizic, în corpul-minte, pentru a trăi anumite experiente inaccesibile de la nivelurile superioare. Şi a oferi astfel feedback către Supraconştient/Spirit. Senzaţiile sunt unice de la nivelul fizic. Ele pot fi oarecum simulate la nivel astral, dar nu e acelaşi lucru. Desigur, Supraconştientul supraveghează direct mintea la nivel vibratoriu-energetic, al gândurilor şi emoţiilor, dar este necesar şi obligatoriu acest feedback fizic suplimentar legat de percepţiile fizice şi de comportamentul omului.

Două ego-uri, aceeaşi idee

«Jnana - Realizarea Ultimă - nu vine gradual, pas cu pas, zi după zi. Ea se aprinde cu totul dintr-o dată, în toată plinătatea sa, când practica s-a maturat la perfecţiune.» Ramana Maharishi

«Pot exista progrese în pregătire (practică). Realizarea însă este instantanee. Fructul se coace treptat, dar cade brusc (neaşteptat), fără întoarcere.» Nisargadatta Maharaj

Toţi iluminaţii vorbesc despre iluminare sau trezirea spirituală ca fiind un eveniment dramatic. Este un moment unic şi istoric în evoluţia fiinţei umane. Indubitabil. „Simpla” îmbunătăţire nu este de ajuns şi nu corespunde cu acea senzaţie de „acasă” pe care o dă trezirea spirituală.

Prin urmare, modelul nostru trebuie să ţină cont de această realitate. Este o altă faţetă a diamantului Cunoaşterii Divine. De aceea, îl voi completa cu noi elemente: Ego contractiv şi prag critic de iluminare.

Noţiunile sunt legate: iluminarea înseamnă dispariţia ego-ului. Nu putem simţi cu adevărat ce este/a fost ego-ul decât după iluminare, prin comparaţie cu starea dinainte.

Anterior am vorbit despre ego ca de o acumulare de tipare mentale, amintiri, prejudecăţi, condiţionări. Ego-ul mental are la bază o idee, ideea de „eu, mie, al meu”, infuzată în toate gândurile, care apoi produce emoţii puternice şi pozitive, dar mai ales negative, care toate produc la rândul lor tipare mentale permanente. Ego-ul se foloseşte de fricile atavice şi tot ce mai găseşte în inconştient pentru a-şi justifica ideea de separare.

Neo-advaita defineşte însă ego-ul ca fiind o contracţie energetică subtilă în tot corpul, care dispare odată cu iluminarea. Prin urmare, putem vorbi de un gen de comutator divin care se aprinde sau se stinge. Şi este o energie concretă, nu doar o idee. Este o contracţie energetică ce ar trebui să aibă un corespondent chiar în fiziologia creierului. Poate că savanţii vor găsi cândva că ego-ul contractiv este un circuit neuronal care se dezactivează numai în cursul iluminării spirituale.

Prin urmare, ego-ul de tip 1 are o evoluţie şi o istorie. Ego-ul de tip 2 este o stare identică cu sine, care există sau nu există.

Ego-ul de tip 1 nu va dispărea niciodată complet. Doar se va diminua, prin purificarea ego-ului, dar va rămâne mereu ceva din el gata să preia conducerea minţii.

În schimb, ego-ul de tip 2 este ca un nor, o ceaţă vagă, care, în momentul dispariţiei, va părea că nici nu a existat vreodată. Conştiinţa nu are memorie, deci acest ego 2 are cumva legătură cu ea, nu cu mintea. Însă amintirea senzaţiilor produse de ego-ul 2 rămâne în minte, astfel că iluminatul poate vorbi despre el la timpul trecut.

Putem boteza cele două tipuri: ego mental (acumulări de tipare mentale) şi ego contractiv (produce o crispare subtilă).

Să remarcăm diferenţa şi complementaritatea: ego cantitativ vs ego calitativ, sau ego acumulat vs ego instant, sau ego-proces vs ego-eveniment, ego ideaţional vs ego energetic. Învăţăturile dualiste vorbesc de iluminare în sensul diminuării primului tip de ego, pe când nondualismul vorbeşte de dispariţia instantanee a celuilalt tip de ego.

Subliniem că ego-ul contractiv acţionează pe partea de Conştiinţă. Este ca un comutator care deschide circuitul dintre conştiinţa umană şi conştiinţa spiritului, în sensul că conştiinţa umană se extinde în cea spirituală şi capătă discernământ.

În figura de mai jos am reprezentat cele două fluxuri de comunicare dintre nivelurile Conştiinţei. Fluxul de la conştiinţa umană către cea spirituală este întotdeauna total deschis, astfel spiritul percepe în permanenţă orice percepe şi conştientul uman. În schimb, fluxul invers este blocat de către ego-ul contractiv, astfel că conştiinţa umană este prizoniera minţii umane.

Ego-ul mental acţionează numai în cadrul minţii, iar ego-ul contractiv acţionează ca o barieră între conştiinţa umană şi cea spirituală.

Trebuie să găsim şi corelaţiile dintre cele două tipuri de ego, căci au un element comun: ideea de separare. Separarea individului de restul lumii şi de Dumnezeu. Două ego-uri, aceeaşi idee: ideea de separare.

Pragul de iluminare

Cum spuneam, în primii 2-3 ani de viaţă, copilul capătă un ego mental prin educaţie. I se spune şi i se arată că este o persoană independentă de celelalte. Învaţă separarea, prin idei de la părinţi şi alte persoane din jur.

Iar într-o bună zi, apare şi ego-ul contractiv. Aceea este ziua când copilul devine clar conştient de propria persoană ca individ şi începe să îşi păstreze amintirile. Este declicul care face copilul să se recunoască în oglindă. Ce eveniment istoric pentru individ! Dar vine cu un preţ: dobândirea simţului separării.

Ego-ul contractiv este însăşi separarea, nu doar o idee şi nici măcar o convingere, este o stare energetică.

Ego-ul este „fantoma păcatului originar”. Se recreează la fiecare exemplar uman, pe baza unei experienţe iniţiale a speciei umane (căderea din Graţie). Să facem o paralelă cu mitul Genezei biblice. Ispita şarpelui (societăţii) şi muşcarea mărului interzis (învăţarea separării) de către Adam şi Eva corespunde etapei micii copilării, când se formează ego-ul mental. Alungarea din Rai, care este o acţiune exterioară impusă, corespunde apariţiei ego-ului contractiv. Acum separarea este impusă printr-o contracţie energetică, o expulzare.

Toată lumea crede că Adam şi Eva au fost alungaţi pentru că au muşcat din mărul cunoaşterii, adică au cunoscut binele şi răul. Este adevărat că numai ego-ul mental împarte lucrurile în bine şi rău. Doar că în mitul biblic nu acesta a fost motivul alungării din Paradis. Nu. S-a luat o decizie preventivă: „ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiasca în veci” (Facerea 3:22). Ego-ul mental nu a fost de ajuns pentru a cădea din Graţie – a fost nevoie de un act exterior, care, spunem noi, a activat ego-ul contractiv.

Putem vorbi de un fel de „procent critic” de dezvoltare a ego-ului mental, care face posibilă apariţia spontană a ego-ului contractiv.

Ulterior, ego-ul contractiv va avea, la rândul său, un mare impact asupra dezvoltării ego-ului mental. Dacă până atunci, ego-ul mental a fost creat numai din interacţiunile sociale, de acum încolo el va fi amplificat puternic din interior, de către prezenţa catalizatoare a ego-ului contractiv.

Aceasta ar fi prima corelaţie. Iniţial, ego-ul mental ajută la apariţia ego-ului contractiv, iar apoi, acesta din urmă sprijină întărirea primului. Cele două îşi sunt reciproc cauză şi efect.

Ego-ul mental este mai degrabă un efect, întâi, al educaţiei din societate, o moştenire, apoi al acţiunii directe a ego-ului contractiv. Ego-ul contractiv este un efect al acumulărilor cantitative de scheme mentale care duce la saltul calitativ, materializarea ideii de separare, ce devine o sursă autonomă de separatism. Dar de ce se produce acest salt calitativ, rămâne un mister, deocamdată.

Dacă apariţia ego-ului contractiv a necesitat atingerea unui prag critic, o acumulare de ego mental, PRESUPUNEM că este valabilă şi reciproca. Deci a doua corelaţie dintre cele două tipuri de ego ar fi: micşorarea masivă a ego-ului mental va duce, într-un final, la „oprirea, stingerea” ego-ului contractiv.

Spiritualitatea urmăreşte inversarea procesului natural şi eliminarea treptată a acumulărilor egotice până la pragul critic la care ego-ul contractiv să poată dispărea. Aceasta este trezirea spirituală, un eveniment crucial în viaţa omului. Totuşi, ego-ul mental nu va dispărea complet, ci doar va fi păstrat sub pragul de iluminare.

Se ajunge cu greu la pragul de iluminare, din cauză că oricât, ne-am strădui, ego-ul contractiv (conştiinţa separării) induce mereu noi tipare mentale, prejudecăţi, emoţii distructive, condiţionări ce ridică iarăşi nivelul ego-ului mental. Chiar şi când te plimbi pe stradă, acest fapt întăreşte ego-ul mental, fiindcă primeşti noi argumente că tu eşti doar un corp pierdut printre oameni, case şi copaci.

S-ar părea că iluminarea este o cauză pierdută din start. Şi chiar este, pentru ego-ul care vrea să se trezească. Orice ar face ego-ul ca să se ilumineze, acest efort doar îi întăreşte senzaţia de individ – un individ care doreşte să nu mai fie individ. „Un individ care doreşte ceva” este o iluzie fără nicio consecinţă asupra dispariţiei iluziei.

Este nevoie chiar de vieţi la rândul pentru atingerea pragului de iluminare. Procesul este supravegheat de Spirit.

Deşi spuneam că ego-ul este specific acestei vieţi, totuşi, inconştientul preia de la vieţile anterioare memoria karmică, inclusiv istoria experienţelor de diminuare a ego-ului mental.

Pragul critic la care poate apare iluminarea este variabil şi nu-i ceva măsurabil, ca în figura 5. Momentul optim este decis de Inteligenţele superioare, pe criterii pe care nu le înţelegem noi.

De câte cuvinte este nevoie pentru a scrie o poezie frumoasă? Pot fi oricâte şi numai poetul va găsi numărul potrivit. Tot aşa, iluminarea ţine de arta Spiritului. A evolua şi a trăi frumos este o artă spirituală.

Acest model pare a fi validat de existenţa misticului Marius Ghidel (link). El relatează că, încă din copilărie, nu avea ego. Îşi dăruia toate jucăriile celorlalţi copii şi nu ţinea nimic pentru el. La un moment dat, şi-a dat seama că este diferit de ceilalţi şi a încercat să-şi fabrice şi el un ego. A început să-şi imagineze cum este treaba asta. Adică îşi crea un ego mental, din simple idei. Doar că nu a reuşit niciodată să-şi creeze un ego adevărat, un ego contractiv. A rămas fără ego contractiv până în prezent.

Post-trezirea

Mai trebuie să adăugăm ceva la acest model. Sub termenul de „iluminare” se ascund două fenomene diferite. Tony Parsons foloseşte denumirile de trezire şi eliberare, pentru a le diferenţia. Trezirea este un eveniment trecător, o iluminare temporară. Iar eliberarea este atunci când trezirea devine permanentă, o iluminare definitivă, o pierdere a ego-ului.

Mulţi oameni au parte de evenimentul de trezire spirituală, numai că ea este urmată inevitabil de o perioadă de post-trezire. Foarte puţini oameni ajung la ultima etapă, de eliberare definitivă de ego. Totuşi, sunt destui post-treziţi care se consideră iluminaţi, ceea ce este o auto-înşelare, în primul rând, şi o pretenţie nefondată în faţa altora.

Odată ce am trecut sub pragul de iluminare, este posibilă apariţia unui eveniment de trezire spirituală sau a mai multora. El are o durată mică de timp, în care ego-ul contractiv dispare. Acest eveniment (de tip samadhi) „înghite” o halcă importantă din ego-ul mental, care se diminuează semnificativ. Astfel încât, la revenirea din scurtul interval de trezire, omul se simte schimbat, mai uşor, mai iluminat. Singura problemă este că acum este cineva care încearcă să-şi amintească cum era nimeni. Ego-ul său contractiv a revenit în starea activă.

Omul îşi imaginează că este iluminat pe baza amintirii acelei trăiri inefabile dispărute. Iar pretenţia de iluminare este justificată şi de faptul că ego-ul mental pare a fi scăzut semnificativ. Aşa putem explica de ce atâţia oameni obişnuiţi sau chiar maeştri se consideră treziţi, deşi sunt doar post-treziţi. Este adevărat că au trecut printr-un eveniment extraordinar, care le-a deschis un orizont de conştiinţă unic şi înălţător, din amintirea căruia se pot hrăni tot restul vieţii. Toţi iluminaţii trec prin acest proces sau ciclu trezire-posttrezire. Doar că nu toţi ajung în etapa finală, de eliberare definitivă de ego-ul contractiv. Este nevoie de onestitate şi autocunoaştere pentru ca omul să recunoască etapa în care se găseşte.

Există trei etape ce nu trebuie confundate: înţelegerea iluminării sau claritatea (ceea ce încerc să fac prin aceste articole), trezirea spirituală (eveniment unic sau repetat, în care se dezactivează temporar ego-ului contractiv) şi eliberarea (sau iluminarea deplină). Chiar şi după eliberare, va rămâne un zaţ de ego, de personalitate, care va duce înainte căruţa trupului. Ego-ul mental nu dispare complet şi nici nu-i nevoie. Omul nu-i făcut să fie perfect.

Tim Freke este unul dintre puţinii care se laudă public că a renunţat la iluminare pentru bucuria vieţii obişnuite. Desigur, este o laudă egotică, ce vrea să capteze aprecierea publicului interesat de spiritualitate, dar care nici el nu a atins iluminarea. Însă Tim este sincer. El recunoaşte că a renunţat la iluminare, care i se părea destul de anostă, unde nu se întâmpla nimic, în momentul când i s-au născut cele două fetiţe, pe care le vede ca pe nişte zâne şi pe care le iubeşte ca un nebun. El spune că este îndrăgostit de viaţă sub această formă, de părinte.

Se poate explica ce i s-a întâmplat lui Tim pe baza a ce spune Adyashanti şi Richard Sylvester. Există câteva niveluri de profunzime a iluminării. Primul nivel este la nivelul lui Ajna chakra, iar al doilea la nivelul lui Anahata chakra. Majoritatea iluminaţilor se opresc la primul nivel, într-o stare detaşată, neutră şi care, cu timpul, plictiseşte. Abia în stadiul al doilea apare o imensă iubire pentru orice, care este extrem de plăcută şi nimeni nu ar fi nebun să o părăsească. Desigur, unii ajung direct în faza a doua, căci nu există reguli absolute.

Şi atât mai adăugăm, că nu Tim a renunţat la iluminare, ci ego-ul său mental a fost mai puternic. Şi deşi pretinde că ar putea reveni oricând la starea de iluminare, nu este adevărat, căci dorinţa ego-ului nu are nicio valoare, este doar o afirmaţie fără acoperire. Dimpotrivă, putem fi siguri că ego-ul va găsi motive să nu o facă niciodată (de pildă, pe motiv că iluminarea este neinteresantă).

Adyashanti, despre Trezirea Inimii

Multe dintre învăţăturile nondualiste sunt orientate mai mult către ceea ce Adyashanti numeşte trezirea minţii, decât către trezirea inimii. Motivul este că trezirea minţii este, în general, mai uşor accesibilă decât trezirea inimii, însă o trezire spirituală profundă şi bogată cuprinde atât mintea trezită, cât şi inima trezită. Este o realizare caracterizată nu numai de dez-identificarea de mintea conceptuală şi imaginativă, ci şi prin descoperirea conexiunilor bogate şi iubitoare care se revarsă în mod natural din inima trezită a naturii noastre adevărate.

«Inima nemărginită este locul interior unde percepem intuitiv şi trăim unitatea şi conexiunea cu totul.

Inima nemărginită generează cea mai profundă trăire a iubirii, compasiunii, agape, intimităţii.

Inima umană nu poate cuprinde măreţia inimii nemărginite trezite.

Adevărul este că suntem complet interconectaţi cu totul. De fapt, suntem însăşi interconectarea.

Inima spirituală influenţează inima umană în sensul că, atunci când percepţia se deschide către unitate, are un efect profund asupra inimii umane. Simţim acea unitate. Este o imensă intimitate cu fiinţarea.

După iluminare, nu este obligatoriu ca să ne dispară orice opinie sau orice preferinţă. Dispare identificarea cu ele, ceea ce este o mare uşurare. Când ne identificăm cu aceste lucruri, este uşor să fim atacaţi.»

San Jose, California, 29 aug 2020

Practica spirituală ajută?

Toate şcolile spirituale susţin nevoia unei practici spirituale pentru a obţine mult-dorita iluminare. Numai neoadvaita spune că nu se poate face nimic în această privinţă, căci ar însemna că ego-ul contractiv, care este o ficţiune, ar avea vreo putere asupra realităţii.

Figura 2 de mai sus ne arată că nu toate acţiunile sunt realizate de ego. Prin urmare, ego-ul poate doar pretinde că rezultatele spirituale sunt meritul lui, dar este doar o altă minciună. El poate fi însă păcălit, cu argumente logice, să nu se opună prea tare la ce se petrece în corpul-minte prin decizie Supraconştientă. (Vezi şi capitolul despre supraego, de mai sus.)

Cu alte cuvinte, iluminarea nu poate fi grăbită, dar poate fi amânată. Pregătirea meditativă şi intelectuală pentru nondualitate este un fel de igienă spirituală, ca să nu fii prea nepregătit DACĂ se va întâmpla trezirea.

Desigur, niciodată nu vei fi destul de pregătit. Din câte se cunoaşte, nimeni, niciodată nu s-a trezit o dată, definitiv şi gata! Toţi au trecut prin reveniri temporare la starea egotică, aşa numita post-trezire.

Iluminarea înseamnă moartea ego-ului. I se spune moarte iniţiatică, pentru că lasă neatins corpul-minte, ba chiar mai înfloritor ca înainte.

«Cine moare înainte să moară, nu mai moare după ce moare.» (Mircea Eliade)

Dar ego-ul poate trăi aceeaşi spaimă de moarte, fiindcă chiar este moartea lui, deşi la început poate reveni la “viaţă”, în post-trezire. Când ego-ul nu este pregătit să renunţe cumva la pretenţiile sale, el va respinge iluminarea, atât înainte, cât şi după, când revine în post-trezire. Omul ar putea spune că nu găseşte nimic interesant în iluminarea asta.

Însă oamenii pregătiţi prin învăţături şi practici spirituale vor dori să se întoarcă la minunata stare de trezire, deşi nu vor şti cum să o provoace. Pentru că nici nu poate fi provocată, ci vine de Sus. Ea poate fi doar amânată, împiedicată de energia ego-ului, dar cu suferinţă, pentru că apare un conflict interior cu Sinele Divin, care are propria sa agendă evolutivă şi nu va aştepta la infinit “bunăvoinţa” ego-ului, oricâta răbdare ar avea.

Chiar şi neoadvaitinii, deşi manifestă o preferinţă personală pentru lipsa oricărei practici spirituale (în vederea iluminării), toţi au trecut prin îndelungi căutări spirituale, cu sclipiri divine şi reveniri în banalitate. Este adevărat că ei nu corelează evenimentul iluminării cu acele explorări spirituale anterioare, pentru că este, clar, un act de Graţie.

Părerea mea este că neoadvaita este foarte eficientă mai ales pentru căutătorii spirituali ardenţi, care s-au străduit prin nenumărate metode şi tehnici spirituale să găsească ceea ce nu poate fi aflat. Abia auzind mesajul lui Tony Parsons au ajuns la punctul final, în care ego-ul spiritual este golit de energie. Ei îşi dau seama că celelalte metode încercate doar le reîmprospăta mereu energia căutării, învârtindu-se astfel în cercul separării.

Totuşi, vrem să credem că Graţia nu ar fi putut veni dacă nu ar fi existat în prealabil o purificare a ego-ului mental (voluntară sau involuntară). Nu întotdeauna este vorba de o practică spirituală, ci poate fi vorba doar de o mare suferinţă, ca în cazul lui Eckhart Tolle.

Etapele ego-ului sunt precum metamorfoza de la omidă la fluture. Primele acumulări egotice sunt precum omida – ego-ul „sălbatic”. Urmează disciplinarea ego-ului (supraego-ul) sau pupa. Dar fluturele? Fluturele este eliberarea de ego, iluminarea.

Teoretic, iluminarea poate fi oferită oricând de Dumnezeu, chiar şi celui mai mare ticălos de pe Pământ. Iar unii chiar citează cazuri de astfel de situaţii incredibile. Dar noi vrem să credem că există o cauzalitate, că lumea este guvernată de o ordine perfectă.

Aşa crede ego-ul. Ego-ul nu ştie nimic, dar pretinde că ştie, şi caută mereu cunoaştere, inclusiv cunoaştere spirituală. Însă adevărul este că, oricâtă carte am avea, nu ştim ce va veni în momentul următor. Iar imprevizibilul îl supără pe ego, care vrea ca lucrurile să aibă o logică. Viaţa poate să ne prezinte deseori o cauzalitate strictă. Doar că, din când în când, devine total fără noimă, contrazicând ideea că ar exista vreo ordine...

Ştiinţa lucrează numai cu cauzalitate. Singura excepţie este fizica cuantică, unde savanţii au descoperit cu uimire că ea nu funcţionează, că există relaţii acauzale, singularităţi unde legile fizice sunt abrogate, că particulele apar aleatoriu din „spuma cuantică”, că se aplică principiul de nedeterminare, că lumea există la nivel elementar prin dualitatea particulă-undă etc. De fapt, fizica cuantică este o anti-fizică şi o denumire oximoronică: încearcă să găsească legile haosului, ceea ce este un nonsens. Şi totuşi, din lumea haotică cuantică apare lumea atomică perfect ordonată. Natura reuşeşte să învingă paradoxul conceptual.

Opinăm (pentru a ne păstra în limitele modelului de mai sus) că, atunci când ego-ul mental nu este suficient de purificat, trezirea (dacă apare) nu va dura. Omul se va întoarce repede la gândirea şi obiceiurile sale dinainte.

Susţinem această poziţie chiar prin exemple culese din mărturiile unor iluminaţi temporari, oameni care au primit trezirea, dar au pierdut-o, aflându-se acum în perioada post-trezire. Unii vor să se retrezească, dar alţii nu mai sunt deloc interesaţi de aşa ceva.

În aceste cazuri, probabil, ego-ul mental încă nu a atins pragul critic sau nu s-a retras sub el îndeajuns ca trezirea să se stabilizeze. (vezi figura 5)

De asemenea, în cazul folosirii anumitor droguri, ego-ul poate dispărea, iar omul experimentează o stare minunată fără ego contractiv. Din păcate, aceasta nu durează, iar la revenirea în starea normală, omul va căuta o nouă doză de drog, ca să refacă experienţa iluminatorie. Ştim însă ce urmează: creşterea pragului de sensibilitate la substanţa halucinogenă şi apoi dependenţa, în final degradarea psihică completă. Problema drogurilor este că ele nu rezolvă chestiunea ego-ului mental, nici măcar nu o recunoaşte. Acolo este buba. Fără o purificare a condiţionărilor, trezirea temporară va avea efecte contrare, de frustrare, depresie.

La fel cu energia Kundalini: dacă este forţată să se trezească într-un practicant insuficient purificat energetic şi mental, ea va face prăpăd în sistemul energetic. Trebuie să lăsăm înţelepciunea naturii să acţioneze.

Chiar şi în cazul iluminării unor aspiranţi spirituali serioşi, dacă păstrează unele condiţionări egotice, după o primă trezire, va urma aşa-zisa „noapte a sufletului”, care poate uneori dura ani de zile. Este o severă depresie, cauzată, poate, de imensul contrast între starea de libertate fără ego şi starea obişnuită de nelibertate egotică.

E adevărat că trezirea (dispariţia ego-ului contractiv) este un dar divin, însă susţinem aici că el nu poate fi oferit în orice condiţii.

Dacă omul depune nişte eforturi de purificare spirituală a ego-ului mental, îşi poate îmbunătăţi viaţa şi se apropie de fericire cu paşi repezi. Dar el nu poate accesa ego-ul contractiv, care este de nivel foarte subtil. Iluminarea sau trezirea spirituală înseamnă dispariţia acelei contracţii energetice, care va aduce o destindere a întregii fiinţe, o fericire continuă, dar nu una ardentă şi insuportabilă, ci blândă, constantă şi generoasă.

În concluzie, reamintim că ego-ul mental acţionează în cadrul minţii, iar ego-ul contractiv acţionează ca o barieră între conştiinţa umană şi cea spirituală.

Ego-ul mental poate şi trebuie să fie diminuat prin metode spirituale particulare sau prin metoda universală: suferinţa. În schimb, ego-ul contractiv, nu poate fi atins de activitatea minţii, fiindcă iese din sfera ei de cuprindere.

Dacă nu înţelegem acest adevăr simplu şi vom proceda invers, vom fi cuprinşi de frustrări şi nefericire. Asta se întâmplă fie când încercăm să atingem neapărat iluminarea (dispariţia ego-ului contractiv) prin diverse metode mentale (meditaţii, ridicarea lui Kundalini etc), fie când nu acţionăm în niciun fel asupra minţii ca să scăpăm de nefericirea ego-ului mental (sub pretextul că nu putem face nimic eficient cu ego-ul contra ego-ului).

- Învăţăturile şi practicile spirituale sunt acţiuni necesare contra ego-ului mental.

- Supunerea voinţei individuale în faţa Voinţei Supreme, abandonul căutării spirituale febrile şi încrederea în înţelepciunea Graţiei este non-acţiunea adecvată în privinţa ego-ului contractiv.

Nu daţi vina pe ego!

Pentru că existenţa a două ego-uri este mai greu de acceptat logic, vom comasa ego-ul mental şi cel contractiv într-unul singur cu două funcţii diferite, după următorul model.

Figura 7a) descrie starea obişnuită a omului, în care Conştiinţa este total absorbită de contactul cu ego-ul contractiv. Relaţia dintre ele se numeşte „sine fals”. Singura fiinţă reală este Conştiinţa, iar prin contactul strâns cu Conştiinţa, ego-ul pare a deveni şi el o fiinţă. Pare a fi adevărata noastră identitate. De aceea i se spune „fals sine”. Dar această iluzie există chiar în Conştiinţa noastră, nu în exterior, nu în acel ego. Ego-ul este un simplu program, cum sunt programele de computer.

Odată cu evoluţia spirituală şi cu dorinţa omului de a se spiritualiza, el îşi dă seama de balastul pe care îl reprezintă ego-ul în viaţa sa, care stă în calea fericirii şi realizării spirituale. Iar omul începe să vadă în ego un duşman. De fapt, după cum vedem în figură, nu ego-ul este cauza suferinţei umane, ci ataşamentul pe care îl întreţine Conştiinţa faţă de ego.

Odată cu purificarea spirituală, Conştiinţa începe să se detaşeze de ego, iar relaţia se diminuează. În figura 7b), Conştiinţa a atins pragul de iluminare, după care se va produce completa ruptură dintre cei doi, adică iluminarea sau trezirea spirituală.

În momentul iluminării, omul constată cu uimire că „nu a existat niciodată vreun fals sine”. Pare un paradox, dar e simplu de explicat. Acel fals sine era o relaţie, nu un obiect. În mod obişnuit, omul crede că falsa sa identitate este ceva foarte solid, pentru că relaţia energetică este intensă. Când relaţia se stinge, pretinsa ei soliditate dispare şi ne dăm seama că un simplu fenomen energetic nu putea fi o fiinţă reală sau un obiect concret. (Imaginaţi-vă că ştergem din figura 7 doar acea săgeată bidirecţională, dar restul elementelor rămân.)

Oricum, în orice situaţie, Conştiinţa este absolut sigură că are o identitate proprie. De aceea, când Conştiinţa se identifică cu ego-ul exterior, are certitudinea că ea este acel obiect exterior. Certitudinea de a exista este un simţ specific doar al Conştiinţei, dar poate fi deturnat să genereze senzaţia de fals sine.

Este procesul retragerii treptate a Conştiinţei din relaţia cu ego-ul. Care are un efect clar prin faptul că aspirantul spiritual nu se mai simte atât de condiţionat de ego. Desigur, poate fi şi efectul diminuării condiţionărilor din ego-ul mental, despre care am discutat anterior. Dar există şi o treptată dezidentificare de ego-ul contractiv: chestiunile spirituale devin mai uşor de înţeles, comportamentul devine în mod natural mai echilibrat, preocupările devin mai puţin legate de material etc.

Când se produce declicul sau desprinderea totală a Conştiinţei de ego (iluminarea), nu mai rămâne nicio urmă din relaţia cu ego-ul. Fiinţa se descoperă cum este ea în realitate. Este un eveniment unic şi de neconfundat. Atunci ego-ul pare că a dispărut.

În realitate, nu ego-ul dispare, după cum se vede în figură, ci relaţia de ataşament a Conştiinţei dispare. Ego-ul va continua să lucreze la subsol şi va mai apărea din când în când la suprafaţă, ocazional şi fugitiv, semn că nu a dispărut de tot. Însă influenţa generală a ego-ului va fi extrem de mult diminuată. Aceasta este starea de iluminare. Desigur, există gradaţii şi nuanţe, în funcţie de fiecare individ în parte.

De pildă, la unele persoane, Conştiinţa va recădea sub pragul de iluminare, în relaţia de fals sine. Este starea de post-trezire. La alte persoane, Conştiinţa se va ridica spre dimensiuni tot mai elevate, depărtându-se rapid de zona ego-ului.

Acesta ar fi şi idealul spiritual, ca omul să întruchipeze cât mai complet Spiritul său, prin detaşarea de influenţa egotică. Dar este un ideal greu de atins. Totuşi, este extraordinar ca omul să trăiască iluminarea, fie chiar şi trecător, după cum este minunat ca omul să înceapă măcar să aspire către frumuseţile spiritului şi să o apuce pe o cale spirituală.

Dar dacă ego-ul nu este duşmanul spiritului şi ego-ul nu are nicio vină pentru starea degradării umane, atunci cine este vinovatul?

Putem deja răspunde pe baza figurii 7. Doar că nu se pune problema de vreo vină aici. Nu există nicio vină pentru nimic. Tot ce se petrece este logic şi normal, chiar şi suferinţa cauzată de ignoranţa spirituală.

2 – Este clar că drama fiinţei umane egotice nu este cauzată de ego-ul propriu-zis, care este doar un program. Ci este dorită de însăşi Conştiinţa spiritului. În momentul naşterii, ea se divide, creând Conştiinţa umană, care, de fapt, rămâne o parte a Conştiinţei spiritului, dar umbrită de contactul cu mintea umană. Acest contact captează tot mai mult interesul Conştiinţei umane, care pierde în copilărie amintirea naturii sale pur spirituale. Conştiinţa ajunge să se identifice total cu ego-ul. Mulţi oameni vor muri cu această falsă identitate.

Există însă şi persoane ce apucă pe o cale spirituală şi încep separarea de ego. Nu e vorba de distrugerea ego-ului, care este un mecanism util în anumite limite, ci de separarea de el, ca în figura 7b). Cine decide asta? Desigur, Spiritul, care ne trage în sus, spre el. Conştiinţa umană este atrasă magnetic spre originea sa, Conştiinţa spirituală.

Atunci ce interes a avut Spiritul să îşi lase o parte din el fascinată de contactul cu iluzia egotică?

Spiritele au constatat că încarnarea le ajută să evolueze foarte rapid. De aceea, caută cu febrilitate ocazii să se întrupeze în planul fizic. Nu se feresc de pericolele la care se expun prin încarnare, deşi sunt conştiente de ele (se vor impurifica, vor căpăta karmă). Dar se vor îmbogăţi în experienţe fizice, ceea ce este un mare privilegiu. Se stă la coadă pentru încarnarea terestră.

Însă un spirit începător nu se poate încarna cu deplina conştiinţă spirituală activă. Are nevoie de un mecanism dinamizator, care este ego-ul. Acesta va provoca nenumărate probleme şi conflicte şi suferinţe, care vor obliga Spiritul să îşi antreneze propriile capacităţi de manipulare energetică, care altfel ar zăcea nefolosite. Nu e vorba de masochism aici, ci de înţelegerea faptului că, la început, ego-ul are un rol evolutiv obligatoriu, „să bage în priză” Spiritul. Chiar dacă creează karmă, este un preţ ce trebuie plătit, iar Spiritul îl acceptă cu bucurie, ca fiind preţul pentru o evoluţie rapidă. Planul fizic stimulează evoluţia tocmai prin aceste necontenite probleme ce apar mereu. În dimensiunile superioare nu există asemenea probleme dificile, dar nici evoluţia nu este atât de rapidă.

Abia spre sfârşitul lanţului de reîncarnări obligatorii, Spiritul îndrăzneşte să aducă omului în care este încarnat starea de iluminare. Cu alte cuvinte, este starea de încarnare a Spiritului fără folosirea ego-ului (decât în rare ocazii de scurtă durată). În principiu, iluminarea apare după mai mulţi ani de viaţă, în care omul a căpătat un ego. Ego-ul are rolul de a crea o personalitate, nişte reflexe, nişte condiţionări utile, de care ulterior Spiritul se poate folosi.

Teoretic, ar fi posibil ca copilul să nu capete un ego, dacă nu doreşte Spiritul său. Dar ar fi un procedeu riscant , căci omul trebuie să manifeste o anumită personalitate şi să aibă nişte condiţionări umane obligatorii pentru a putea trăi printre oameni. Poate că în alte lumi ar fi posibil, dar nu aici şi acum. Un motiv serios este că iluminatul este foarte deschis şi oarecum vulnerabil în faţa semenilor cu un ego agresiv. De aceea, este bine să aibă în rezervă un ego apt să-l protejeze în situaţii de urgenţă. De aceea, iluminarea apare mai târziu în viaţă, în tinereţe sau la bătrâneţe.

Nu contează câţi ani va trăi omul după iluminare. De exemplu, Isus Cristos a trăit doar 3 ani după botezul în Iordan (momentul iluminării sale depline). Buddha a trăit 40 de ani după iluminare. Fiecare caz este unic şi îl decide propriul Spirit, după reguli şi interese pe care nu le vom afla niciodată. Nici măcar după iluminare nu vom şti tot ce gândeşte Spiritul. Dar vom primi, clipă de clipă, indicaţii despre voinţa de moment a Spiritului. De fapt, orice om primeşte aceste indicaţii intuitive de la Sinele său Superior sau Inima spirituală (mintea supraconştientă), dar dacă nu este iluminat, va avea tendinţa să nu le ia în seamă. În schimb, după iluminare, doar ele îl vor ghida în viaţă.

Conştiinţa umană va rămâne separată de Conştiinţa spirituală până în momentul morţii fizice. Iar Conştiinţa umană are acces, în mod normal, doar la mintea fizică. Accesul la supraconştient este oferit numai de către abilităţile paranormale. Dar iluminarea spirituală nu are neapărată legătură cu acestea, ci este o stare foarte obişnuită. Nu întrebaţi oamenii iluminaţi despre alte dimensiuni şi fenomene energetice, fiindcă s-ar putea să nu aibă niciun habar şi să le discrediteze total!

Iluminarea se distinge prin faptul că rupe legătura cu ego-ul, ceea ce aduce starea de mulţumire (santoşa, cum este numită în yoga) şi legătura perfectă cu mintea supraconştientă (sau Sinele Superior sau Sfântul Duh sau Inima spirituală sau Buddhi). Necazuri mai pot veni, dar vor fi întâmpinate cu mult calm.

Aceasta este starea de abandonare a Spiritului. Spiritul acceptă totul cu bucurie, inclusiv suferinţa. Nu este o resemnare pasivă, ci chiar o acceptare activă. Cum este posibil?

Spiritul vede în tot ce i se întâmplă omului un nou prilej de a învăţa ceva, de a experimenta ceva, de a se purifica de karmă. Prin urmare, totul este folositor pentru evoluţia sa. Or tocmai pentru asta s-a încarnat. Viaţa umană este văzută ca o foarte scurtă etapă de evoluţie şi ca un vis inconsistent. Din lumea spirituală, lumea fizică pare o umbră ireală, aşa că este preţuită doar prin potenţialul său de a grăbi evoluţia spiritului. Nu i se dă un credit mai mare decât merită.

Poate că de aceea, Conştiinţa omului iluminat rămâne în legătură aproape exclusivă cu planul fizic, pentru a nu se detaşa prea mult de el şi a-l nesocoti. Spiritul are oricum tendinţa de a trata planul fizic în glumă, aşa că, nedându-i-se acces la alte dimensiuni, este ţinut cu picioarele pe pământ, pentru echilibru.

Iluminarea este vaccinul anti-ideologic

Revelaţia pe care au trăit-o nenumăraţi oameni prin iluminare a fost că nu există nicio persoană separată, ci toţi suntem o unică Fiinţă. Prin urmare, însăşi ideea de liber-arbitru n-are niciun sens şi nu-i cazul să discutăm despre ceva inexistent.

Trebuie să fim atenţi la cuvinte. Dacă auziţi pe cineva spunând că „Nu avem liber-arbitru”, aceasta este o propoziţie falsă. Verbul la modul personal implică ideea că ar exista o persoană. Or, automat, ea trebuie să aibă liber-arbitru, pentru că aşa se defineşte o persoană – prin voinţă proprie.

Desigur, pare absurd pentru mintea egotică. Dar este o experienţă repetată de mii de ori în mii de indivizi, de-a lungul istoriei. Nu este urmarea consumării unor droguri halucinogene, ci dimpotrivă, este o percepţie foarte lucidă şi permanentă.

Conform învăţăturilor dualiste, iluminarea este o nobilă îmbunătăţire a minţii umane, care poate căpăta calităţi tot mai divine, precum iubire, compasiune, răbdare, smerenie etc. Nu există limite pentru optimizarea fiinţei umane, căci inconştientul este ca un sac fără fund cu experienţe negative. Deci iluminarea echivalează cu purificarea ego-ului mental.

În schimb, conform învăţăturilor nondualiste, iluminarea este o spontană dispariţie a ego-ului. În principiu, este un act de Graţie divină. Cu alte cuvinte, iluminarea este desăvârşirea şi finalizarea procesului de purificare de ego.

După cum afirmă Isus şi alţi iluminaţi, precum Adyashanti, va rămâne, totuşi, o parte din ego-ul mental. Orice am face, nu vom putea elimina niciodată creierul reptilian, de pildă, şi alte structuri profunde şi vechi. Deci nu tot ego-ul dispare prin iluminare, ci doar la moarte, când tot vehiculul corp-minte se dezagregă. NU SUNTEM PROIECTAŢI SĂ FIM PERFECŢI.

Aşadar, chiar şi iluminatul poate depune o muncă psihologică de îmbunătăţire a minţii sale. Poate că nu va avea acelaşi avânt ca un aspirant începător (totul i se pare perfect, chiar şi imperfecţiunea!), dar nimic nu-l împiedică să devină un om mai bun, dacă vrea. Iar dacă nu vrea, ce-ţi pasă ţie, chip de lut?! El este oricum fericit. SUNTEM PROIECTAŢI SĂ FIM FERICIŢI.

Pe de altă parte, datorită iluminării, în scurt timp sau chiar instantaneu, dispar anumite tendinţe şi condiţionări. Iluminaţii nu mai sunt supuşi ideologiilor şi minciunilor minţii. Ego-ul mental de suprafaţă a fost ras. Totuşi, mai rămân atavismele, ba chiar o mică parte de tipare egotice adânc înrădăcinate în inconştient, care, privite de alte persoane, pot fi numite defecte personale.

Deci iluminarea produce o mare uşurare psihologică imediată, oferind şi imunitate contra ideilor, oricăror idei. Adică, ideile sunt primite, analizate, folosite eventual, dar nu sunt crezute ca având valoare absolută de adevăr.

E ca şi cum conştiinţa ar primi un discernământ special, pe care nu-l avea înainte, prin întărirea comunicării cu Conştiinţa spiritului. Conştiinţa este proiectată să creadă instantaneu orice idee îi oferă mintea. În mod obişnuit, discernământul înseamnă că intelectul găseşte şi prezintă o idee opusă faţă de prima idee şi le compară. (Prin iluminare, şi intelectul devine mai profund conectat cu Mintea spiritului.)

Într-un fel, am putea spune că, prin iluminare, conştiinţei i se prezintă simultan două idei opuse (!), ceea ce o împiedică să creadă în vreuna la modul absolut. Vede simultan ambele feţe ale monezii, operează cu paradoxuri, ceea ce înainte nu putea.

De altfel, aceasta este şi o tehnică de eliminare a ego-ului mental: să căutăm mereu adevărul ambelor poziţii antagonice. Mai direct, cum ne propun înţelepţii, să gândim mereu invers decat o face ego-ul. Astfel, ne detaşăm de adevărul relativ şi ne apropiem de Adevărul absolut, care înglobează ambele ipostaze.

Iluzia sfinţeniei

Dar cum este posibil ca un iluminat să abuzeze de discipoli, să aibă pofte materiale, să fie dur, să-i îndemne la prostii etc? Şi toate acestea sub deviza că „orice spune şi face un iluminat este Voinţa divină”. Se cunosc destule cazuri concrete.

Este adevărat că iluminatul manifestă Voinţa spiritul său divin, dar numai dacă nu intervin nişte tendinţe inconştiente nedomesticite, neprelucrate psihologic, care să intervină pe neaşteptate. Cum spune Isus, oricând este posibil ca ego-ul rămas să revină în prim-plan, să aducă un prejudiciu, şi apoi să se retragă, lăsând impresia că aceea a fost Voinţa divină. Este nevoie mereu de vigilenţa iluminatului şi onestitatea sa, recunoscând în faţa lumii că şi el poate greşi ca om, că nu i-a dispărut umanitatea odată cu iluminarea.

Sfinţenia este un mit, care se poate dovedi periculos în cazul adoratorilor vreunui maestru, guru, înţelept etc. Cel mai de încredere maestru este cel care nu se lasă adorat, astfel împiedicând iluzia sfinţeniei să-l păteze pe el şi pe discipoli.

Adyashanti – Iluzia de nivel înalt

«Trezirea spirituală nu-ţi garantează infailibilitatea, perfecţiunea. Poţi avea o foarte mare claritate într-o anumită dimensiune a fiinţei, dar să fii subdezvoltat în altă dimensiune. Iluminarea spirituală nu e obligatoriu să-ţi dezvolte toate dimensiunile. Iluminarea nu-ţi garantează că vei şti cum să ai o relaţie sentimentală bună şi nici că nu vei fi sedus de putere sau dorinţă, nu-ţi garantează asta.

Trezirea spirituală produce o profundă transformare, este libertatea fundamentală. Dar totodată apare şi o iluzie de nivel înalt. Atunci când începi să simţi că totul este absolut bine în eternitate, că chiar şi să o dai în bară ţine de perfecţiune – şi e adevărat – totuşi, dacă te ataşezi de acest adevăr, vei începe să te iluzionezi. Înseamnă că îţi negi inconştient alte părţi sau dimensiuni ale umanităţii tale care pot fi foarte subdezvoltate. Iar ca să le numeşti “perfecţiune” ar fi un şiretlic amuzant…

Diamantul iluminării are multe faţete: una dintre ele vede că totul este perfect, altă faţetă spune că nu există nimic, că lumea este o iluzie. Sunt multe perspective ale dimensiunilor profunde ale fiinţei. Dar pe fiecare dintre ele o simţi a fi 100% complet adevărată, deşi este doar o faţetă a totalităţii. O experimentezi printr-o unică faţetă a percepţiei, iar pentru că vei simţi cu toată fiinţa ta că acela este adevărul complet, că ai atins completitudinea, aici e un pericol, fiindcă mai există, poate, alte 50 de faţete. De aceea spuneam că fiecare faţetă este o iluzie de nivel înalt, pentru că o simţi ca fiind totalitatea completă şi atotcuprinzătoare, dar nu este, ci doar aşa simţi tu.

Chiar şi diversele învăţături despre iluminare sunt departe de a fi complete şi nu spun acelaşi lucru. Una se referă la o faţetă, alta conţine alte 2-3 faţete, iar oamenii sunt buimăciţi, neştiind care este cea adevărată. Şi atunci decid pe baza prejudecăţilor. Dar cum văd eu lucrurile, nimeni nu deţine întreg diamantul. Nu am citit niciodată, nu am auzit niciodată, nu am văzut niciodată aşa ceva.

Cu cât atingem mai multe faţete, cu atât mai largă este viziunea noastră. Dar nu lăsa aceste faţete să te iluzioneze că ţi-ai desăvârşit fiinţa umană sau că nu ar conta asta. Nu te iluziona că nu contează. Ba contează foarte mult, pentru că asta va influenţa persoana de alături. Deci asta-i partea delicată, iluminarea te umple cu multă încredere în sine, dar ea poate aluneca într-o supra-încredere, un gen de iluzie.

Uneori încerc să-i sperii pe cei cu care vorbesc, spunându-le că iluminarea vine cu o imensă responsabilitate, nu este un cadou gratuit. Îţi dai seama că devii tot mai mult şi mai mult şi mai mult responsabil, iar consecinţele neasumării devin tot mai mari, nu mai mici. Şi aşa explicăm acele mari căderi din Graţie ale unor învăţători spirituali, deoarece consecinţele neasumării le suporţi nu numai tu, ci şi ceilalţi. Am mereu asta în vedere, nu uit niciodată.

Desigur, nu te nelinişti, e suficient să nu pretinzi că deţii toate faţetele diamantului. Totul este onestitatea, aceasta este cea mai bună protecţie pentru tine şi ceilalţi, să fii o fiinţă umană autentică. Nu le crea altora aşteptări nerealiste şi nici să-ţi creeze o aură de sfinţenie. Sfinţenia este un mit. Unii aspiranţi îşi imaginează că există sfinţenia în persoana unui iluminat, pe care îl venerează mai presus de propria persoană. Iar într-o zi, vor regreta, pentru că va apare ceva negativ, care nu se va mai potrivi cu “sfinţenia” învăţătorului.»

Adyashanti: On Osho - traducere de R.P.

DOUĂ EGO-URI, ACEEAŞI IDEE