< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
"Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu” (Mihai Eminescu)
Binele şi răul sunt categorii relative. De ce?
Binele apare din copilărie ca fiind acele experienţe personale plăcute. Primul bine pe care-l simţim este sânul matern.
Mai târziu, empatizăm cu semenii, dar tot pe baza experienţelor personale anterioare. Aşa învăţăm şi ce este binele celorlalţi. Iar societatea ne întăreşte comportamentul altruist prin recompense ce ne gâdilă ego-ul.
În final, aflăm de la alţii ce este binele moral (din ideologii, filosofii, teologii etc). Acest tip de bine este extrem de înşelător, fiindcă depinde de nişte idei volatile şi schimbătoare. De pildă, nazismul prezenta binele sub o formă ce s-a dovedit a fi complet falsă.
Prin urmare imaginea pe care ne-o clădim despre Dumnezeul „binelui” depinde direct de experienţele noastre personale (adică egotice) sau de nişte idei (prin definiţie, înşelătoare). Ar fi mai corect să-l denumim Dumnezeul „binelui personal”. Şi atunci, cât de credibil sau real sau universal valabil este acest Dumnezeu personal creat de mintea şi experienţele noastre limitate?!
Desigur, se poate obiecta ca spiritele superioare ne încurajează această viziune a Divinităţii binelui. Aşa este, dar nici nu au cum să facă altfel, fiindcă ele se folosesc de ceea ce avem deja ferm înrădăcinat în minte.
Dovada este că, în transmisiile mediumnice mai recente, aceleaşi spirite bune lansează nişte idei mai „revoluţionare”, în consonanţă cu nondualitatea. Se întâmplă asta, fiindcă mintea omenirii a făcut progrese şi poate primi un adevăr de alt nivel. Anume, că acel imaginar Dumnezeu al binelui personal nu există. El este ca un talisman de autoprotecţie – ficţiunea feririi magice de suferinţe.
Acest nou adevăr creează o revoluţie în gândirea spirituală şi este o piatră de încercare pentru mulţi. Totuşi, binele nu dispare din viaţa noastră, căci este înrădăcinat în experienţele noastre omeneşti. Ştim cu toţii sau nu putem uita ce este bun şi ce este rău.
Absolutul divin este dincolo de preferinţele naturale ale omului. Nu poate fi redus la atracţia naturală către plăcere şi fuga de suferinţă a oricărui om normal. Divinitatea este cu totul altceva. Binele practic este una, iar Absolutul este alta, este nondual (dincolo de perechile bine/rău, adevăr/minciună, corect/greşit etc.).
Într-adevăr, în experienţele parapsihice apare uneori, temporar, acea stare de fericire absolută, care coincide cu ceea ce am putea numi Binele suprem, din care nimeni n-ar vrea să mai iasă vreodată. Dar oare este acea fericire identică cu binele omenesc? Desigur că nu. Binele omenesc, relativ, este o condiţionare învăţată. În schimb, acea fericire extatică este un magnet pentru lumea spiritelor. Am putea să-i spunem „Bine absolut”, ca să ne apropiem cumva de el. Dar este ceva greu de înţeles. Şi puţini oameni au avut acces direct la El.
Însă există o legătură: omul învaţă ce este binele relativ de la ceilalţi oameni, dar şi pe baza intuiţiei Binelui absolut, primind scurte fericiri spirituale care îl încurajează să „facă binele” pe Pământ. Cine îl încurajează în acest mod? Spiritele bune. Chiar şi iubirea romantică este unica Iubire care există, dar limitată la un singur om. Este doar un flash, care, peste ceva timp, ar putea dispărea la fel de misterios cum a venit... Şi-a jucat rolul şi acum poate să plece.
Iubirea divină necondiţionată iubeşte totul, nu numai aspectele fericite. Mai mult, le trăieşte direct pe toate, inclusiv suferinţa. Suprema fericire şi suprema suferinţă sunt incluse în Absolut, care nu se reduce la niciuna dintre ele. Biata fiinţă umană nu poate pricepe şi nici suporta aşa ceva, decât primind Graţia iluminării.
În concluzie, pe de o parte, există Dumnezeul imaginar al binelui personal, iar pe de altă parte, există Dumnezeul real al iubirii necondiţionate a totului, inclusiv a conflictului dintre bine şi rău. Conceptul de Dumnezeu personal versus conceptul de Dumnezeu impersonal – din această dilemă ego-ul nu poate ieşi.
Există unii semeni ai noştri care pot induce în altă persoană, temporar, un puternic sentiment de iubire. Tehnic vorbind, ei emit un flux puternic de energie de la nivelul Anahata chakra. Iubirea este o forţă teribilă şi „victima” nu i se poate opune, decât dacă este conştientă că este supusă unui tir energetic cu putere hipnotică. Deci iubirea poate fi considerată o energie specială, manipulabilă de către oameni speciali.
Desigur, această energie provine dintr-o Sursă infinită, numită şi Dumnezeul iubirii. Dar acesta nu este Absolutul Creator, ci este creat. Prima energie pe care o creează Absolutul este iubirea. Automat, ea generează opusul său, lipsa de iubire (care ia mai multe forme: frică, ură etc.). Iubirea nu există în Absolut, fiindcă nu are niciun obiect asupra căruia să se manifeste şi nici măcar ca iubire de sine nu există, fiindcă acolo nu există nicio conştiinţă de sine.
Iubirea-fericire apare doar odată cu Creaţia şi se adresează Creaţiei.
Notă: Absolutul nu trebuie înţeles ca o entitate care decide să creeze ceva. Creaţia este simultană şi totuna cu Creatorul. «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.» (Ioan 1:1) Nondualitatea este simultană cu Dualitatea. Absolutul şi Relativul sunt cele două feţe ale monezii. Nu există o ierarhie şi nici o succesiune a lor.
Unii iluminaţi ne relatează că, iniţial, iluminarea lor a constat într-o stare de detaşare, fără emoţii, de percepţie a vidului în orice, văzând lumea ca pe o iluzie. Mai târziu, peste luni sau ani de zile de deşert sufletesc, iluminarea s-a îmbogăţit cu dimensiunea iubirii. Abia aceasta este iluminarea completă, când se poate vorbi despre „iubirea necondiţionată”.
Am putea spune că această primă etapă este traversarea purgatoriului, în care psihicul se purifică de ultimele reziduuri pentru a putea primi, în final, iubirea. Şi am putea specula mai departe, că prin unele practici spirituale, aceste reziduuri pot fi micşorate chiar înainte de iluminare şi astfel, durata purgatoriului să se reducă. Am găsit astfel rostul învăţăturilor spirituale, deşi ele, în sine, nu pot provoca iluminarea.
Unele persoane suportă cu greu trecerea prin vid şi numesc această perioadă „Noaptea întunecată a sufletului”. De fapt, vidul este doar aparent pentru minte, dar aşa îl percep toţi oamenii. Nu există concepte despre ce se află dincolo de minte, de aceea, oamenii i-au dat non-existenţei numele şi înţelesul de „vid”. Non-existenţa este tot un fel de existenţă, dar inimaginabilă.
Sintagma „iubire necondiţionată” cuprinde în ea două aspecte: iubirea, care se referă la dualitatea creată, şi pacea, care se referă la nondualitatea creatoare. În prima fază a iluminării apare sentimentul de pace absolută, specifică neantului, lipsei oricărei manifestări. Abia în a doua fază a iluminării, este integrată şi dualitatea relativă, care este iubită „necondiţionat”, nediferenţiat, ca pe un copil drag al nondualităţii. Desigur, nu la toţi iluminarea s-a întâmplat în această formă etapizată, dar cei care au păţit aşa sunt dovada vie a acestor concluzii.
Această iubire pare absurdă minţii umane; de pildă, ea are imensă compasiune pentru cel care suferă, dar priveşte pozitiv şi suferinţa, ca pe o necesitate. Interesant însă, omul care a primit această Graţie nu întotdeauna înţelege şi raţiunea acelei suferinţe, dar are o încredere totală în înţelepciunea divină. Faţă de starea de neant absolut, senin şi pacific, creaţia, indiferent sub ce formă s-ar manifesta, este o colosală minune. Dinamismul creaţiei este iubit în totalitatea sa, poate, fiindcă intră în antiteză cu starea de nemişcare absolută, în care nu se întâmplă niciodată nimic.
Omul iluminat trăieşte simultan în două lumi: cea a dualităţii şi cea a nondualităţii. Pe de-o parte, este om ca oricare altul (cu o personalitate şi condiţionări omeneşti), dar pe de altă parte, şi-a pierdut simţul eului (sentimentul de persoană separată de restul lumii). El vede totul, inclusiv propriul corp-minte, ca făcând parte dintr-un continuum de energie universală. Un alt nume al nondualităţii poate fi nonsepararea.
Nondualitatea este neantul absolut, unde nu există nimic, literalmente. Ca să existe conştiinţă, ar trebui să aibă un obiect de contemplat, or nu există nimic acolo. Deci nici măcar conştiinţă. Un alt nume al nondualităţii poate fi nonconştiinţa. Este un nimic atât de adânc, înspăimântător, care poate fi numit şi nonexistenţă. Sau Dumnezeu. În acest nimic apare lumea asta mirifică, cu miliardele ei de forme şi mişcări. Cum şi de ce?
«Doar El, acela care porni Creaţiunea,
El, cel care-o
priveşte din ceruri, numai El,
El, cel care-a făcut-o, sau poate n-a
făcut-o.
El singur ştie poate. Sau poate că nici El.»
Sursa: "Imnul creaţiei", traducere din Rig Veda de Mihai Eminescu
< Sus >
Răzvan A. Petre
12 aprilie 2022