<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

EL ŞI NUMAI EU

de Răzvan-Alexandru Petre

EL şi numai EU    Joaca de-a uitatul    Visează la non-eu!    Cum să fiu fericit?

EL şi numai EU

- N-are rost să vorbeşti despre nondualitate dacă n-ai avut nici măcar o experienţă de trezire nonduală. N-are rost să filosofezi nondualist, dacă nu eşti un iluminat aievea.

- Iluminaţi sunt doar câţiva pe lume, dar milioane de oameni pot afla despre nondualitate din scrieri şi povestiri nondualiste.

- Da?! Şi cu ce efect, mă rog?!

- Un efect minunat, dacă au răbdare să asculte. La început, din curiozitate, iar mai apoi din dependenţă, chiar dacă devine o obsesie frustrantă, pentru că mintea nu pricepe de unde îi vine fascinaţia asta pentru o doctrină „absurdă”.

Nondualismul e cea mai logică explicaţie pentru toate dilemele. Divinul e regizor, actor şi spectator la spectacolul lumii. EL se bucură de fiecare scenă şi nou personaj. EL respectă disciplinat regulile jocului, dar tot EL mai calcă uneori în străchini, cu voluptate. Niciun savant nu poate surprinde regulile jocului, fiindcă la un moment dat apar surprize, inevitabil. EL găseşte mereu prilejuri să se uimească singur.

EL îşi creează motive de plictiseală, ca mai apoi să se arunce în aventuri ce-i taie răsuflarea. EL transformă până şi „iluminarea spirituală” în subiect de dispute şi jigniri, fiindcă de fiecare dată se desfăşoară altfel. EL se preface că s-a trezit, doar ca apoi să-şi arate ignoranţa deplină. EL se preface că doarme, rostind în acelaşi timp cele mai profunde adevăruri. EL ne promite eliberarea, după care ne închide în prejudecăţi spirituale.

EL ne trece prin mari suferinţe, după care ne trage spre lumina paradisiacă, făcându-ne să uităm prin ce-am trecut. EL ne face să credem că ceea ce trăim este crunt de real, şi tot EL ne revelează apoi că totul este un joc cosmic. Cum să-L clasifici pe acest... acest... sau această... sau ce-o fi... ori n-o fi...?! Are toate calităţile şi toate defectele posibile. EL e prostul şi tot EL e geniul. EL e lumina şi tot EL e întunericul.

EL ridică imperii cu preţul a nenumărate victime, dar tot el le prăbuşeşte omorând nenumărate altele. EL provoacă nedreptatea, apoi tot EL face dreptate, pentru ca mai târziu să readucă nedreptăţi, pe care le îndreaptă iarăşi. EL ne descoperă tainele universului, dar tot EL ne împiedică să le înţelegem până la capăt. EL ar vrea să afle adevărul, dar tot EL îl evită viclean. EL este loial, dar nu mereu. EL este iubitor, dar şi crud.

EL ne dă impresia că lucrurile sunt banal de previzibile, ca dintr-o dată, să facă un miracol absolut inexplicabil. EL face o dată minuni, prin aleşii Săi, care însă, altă dată, sunt ridicol de neputincioşi. EL ne obligă să-L venerăm, ca mai apoi să râdă de naivitatea noastră. EL creează sublime religii, care mai apoi slujesc diavolului. EL ne pune să facem rugăciuni, ca mai apoi să ne dea de înţeles că nimeni nu poate schimba nimic, căci totul e deja programat. EL ne transmite profeţii exacte din viitor, ca mai apoi să ne reveleze că timpul nu există.

EL ne schimbă dispoziţia de la un minut la altul. EL ne trimite gândurile de iubire, ca şi cele de ură. EL ne dă inspiraţia bună, şi tot EL ne face să greşim grav. EL a inventat vina, ca şi iertarea. EL este creativitate fertilă, sursa invenţiilor şi a scenariilor. EL a inventat şi micul ego, ca un alter-ego al Marelui Dumnezeu. EL preamăreşte individul dotat cu voinţă şi liber-arbitru, dar tot EL îl umileşte, demonstrându-i totala neputinţă.

Totul este o mare poveste, alcătuită din miliarde şi miliarde de povestioare. Fiecare mic „eu” îşi încropeşte de îndată noi poveşti, interpretări despre ce vede şi trăieşte. Nu e nimic greşit în asta, doar că sunt doar poveşti. Poveştile adaugă la farmecul lumii, dar pot produce şi suferinţă. Când vezi clar povestea asociată fiecărui lucru, abia atunci te poţi bucura de ea fără să mai suferi odată cu necazul acelui lucru.

EL este omul, EL este spiritul, EL este toate creaturile. Şi, cea mai mare surpriză din toate, EL... sunt EU. Cuvântul „EL” a fost inventat ca să mă ţină departe de Mine însumi. Dar nu învinovăţesc pe nimeni, căci tot EU l-am inventat...

< Sus >

Joaca de-a uitatul

Sursa pune totul la cale în Veşnicia fără de timp, iar apoi vrea să vadă ce a ieşit şi se aruncă în Timp, pe care tot Ea îl inventează, făcându-se că a uitat totul, şi trăieşte fiecare întâmplare cu intensitate, de parcă n-ar şti ce urmează. Iar pentru a „uita”, îşi reduce punctul de vedere la cel al unui corp-minte.

Uneori, se revoltă în sinea Ei, şi atunci mai aruncă câte o profeţie, câte o previziune personală, aşa, ca să vadă ce se poate întâmpla dacă se află viitorul. Numai că, tot Ea, socoate că nu ar fi bine să dea mereu varianta corectă, aşa că de cele mai multe ori, inventează o falsă poveste pe post de prevestire. Şi uite aşa, se tot joacă de-a uitatul şi de-a reamintitul. Sfârşitul jocului e când îşi aminteşte definitiv că este Absolutul, când se trezeşte la nondualitatea care este – adică, atât Sursa, cât şi ecranul pe care se proiectează filmul cosmic.

E cam la fel ca atunci când ne propunem să facem ordine într-o debara unde am depozitat timp de ani de zile tot felul de mărunţişuri, de care am uitat cu totul. Iar acum le redescoperim cu ochi noi, ştiind că noi le-am pus acolo, dar parcă nu mai sunt ale noastre...

< Sus >

Visează la non-eu!

Singura preocupare a eu-lui: când lucrurile stau rău, caută să le facă mai puţin rele, iar când lucrurile stau bine, caută mai binele. Eul pare mereu raţional – aşa îi pare lui însuşi că ar fi, raţional.

Dar e un comportament repetitiv-obsesiv fără orizont şi fără scăpare. Eul îşi face mereu iluzii şi mereu este deziluzionat ulterior, în cicluri peste cicluri. Eul foloseşte multă energie pentru a supravieţui. Îngrijorare care, prin iluminare, se dovedeşte că era inutilă, fiindcă organismul supravieţuieşte şi singur, fără grijile pe care şi le face eul.

Dacă te-ai săturat să peticeşti iar şi iar la sacul vieţii, nu-i mai face jocul eu-lui. Cum? Priveşte dincolo. Visează la dispariţia acestui eu monoton, previzibil, agasant şi arogant. Nu mai visa la un eu mai fericit, mai puternic, mai spiritual, mai frumos, mai fără nevoi. Ci, pur şi simplu, visează la starea naturală, fără niciun eu. Asta-i soluţia definitivă, ca să nu mai rătăceşti între plăcere şi durere, între ataşament şi repulsie, între bine şi rău. Orice altceva este paleativ, rezolvări temporare, fiindcă viaţa e dinamică şi lupta nu se sfârşeşte niciodată pentru eu.

Când nu mai există eul, nu mai e nicio luptă, doar bucuria existenţei. Eliberează energia care menţinea eul în viaţă! Devino liber, inspirat, fericit!

Această atitudine îţi umple pieptul de iubire, aşa, în general. Şi vrei să-i faci fericiţi pe cei din preajma ta, aşa, degeaba. Şi te simţi bine, aşa, fără motiv. E suficient să nu te mai preocupe binele tău şi să nu mai atragi nicio urmă de „eu”. Adică, să dai mai puţină importanţă corpului decât dai alungării blânde a senzaţiei false de „eu”.

Şi astfel, neplăcerile sunt mai uşor tolerate, iar bucuriile sunt mai pline şi mai generoase. Parcă asta voiai, nu-i aşa?!... Şi astfel, totul devine mai tolerabil şi mai interesant, fiindcă nu mai dai atâta importanţă la nimic. Fiindcă nimic nu mai are legătură cu „tine”, priveşti totul detaşat şi mai pregătit să te amuzi. E minunat! Nimic nu mai este o miză, devenind mai mult un joc.

Poate că asta simt şi creştinii care se predau cu totul lui Isus. Este acelaşi lucru, dacă dăm la o parte toate poveştile adăugate. Doar abandonarea în braţele lui Isus e de ajuns. Atunci, Biblia nu mai are niciun rost, ci doar pune beţe în roate. Isus devine un alt nume pentru Absolut.

< Sus >

Cum să fiu fericit?

Starea normală a eu-lui este că aşteaptă mereu să se întâmple ceva ca să fie fericit. Ori să vină persoana iubită, ori să înceapă la TV emisiunea favorită, ori să afle o veste bună, ori să-şi cumpere obiectul mult visat ş.a.m.d.. Eul îşi caută un prilej de fericire în exterior. Şi mici licăriri de fericire pot apărea când se întâmplă evenimentul aşteptat. Dar e o fericire superficială, care se stinge repede, oricât ar încerca eul să o prelungească prin autosugestie. Fericirea adevărată nu poate fi impusă prin gândire. Te ia pe sus ca un val.

Deci ce-i de făcut?

Ce poţi să faci este să nu mai aştepţi să se întâmple ceva în afară ca să fie fericit. Pur şi simplu, fii fericit ACUM! Fii fericit degeaba! Hai, că poţi.

Deschide-ţi porţile inimii şi lasă fericirea să intre! Nu-i mai pune condiţia „voi fi fericit dacă şi numai dacă...”! Condiţiile favorabile sunt capricioase şi vin destul de rar. Cea mai mare parte a timpului stai şi le aştepţi. N-ar fi mai bine să-ţi petreci tot acel timp fiind fericit?! Cine te împiedică? Ţi-e ruşine, ţi-e jenă să fii fericit fără motiv?

Poate, până acum nu ştiai că poţi fi fericit fără niciun motiv. Ei bine, acum ai aflat că se poate. Dă-ţi voie!

Şi nu te încorda ca să fii fericit. Poţi fii fericit şi fără să fii exuberant, ba chiar mai bine. O beatitudine mocnită... Fericirea înseamnă relaxare, lipsă de aşteptări. Nu mai pune condiţii realităţii exterioare şi atunci vei scăpa de condiţionările interioare. Aşa apare fericirea necondiţionată, când n-o mai cauţi, ci doar îi dai drumul să fie cum vrea ea...

Răzvan A. Petre
 septembrie 2024

< Sus >