<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

EŞECUL FILOSOFIEI

de Răzvan-Alexandru Petre

Gândirea nu a făcut pe nimeni fericit    Contradicţii în spiritualitate    Haosul este esenţial    Negarea negaţiei în buclă    Facem lucruri ilogice    Aforisme celebre

Acest articol ar fi trebuit să se numească „eşecul filosofiei mele spirituale”, dar mi-am dat seama, în primul rând, că „filosofia spirituală” este aproape un pleonasm. Orice act de filosofare este o căutare spirituală, adică o încercare a persoanei de a da un sens existenţei sale. Chiar şi când reflectează la teme generale, de fapt, filosoful încearcă să-şi justifice propria existenţă. Deci orice filosofie este, în fond, strict personală, încercând să răspundă cumva la întrebările perene: de unde vin, încotro mă îndrept, care-i scopul existenţei mele?

În plus, mă refer aici la eşecul oricărei filosofii, adică a minţii umane de a găsi un sens al vieţii. Orice filosof onest va recunoaşte că, până la urmă, a ajuns într-o fundătură. Cei care se declară mulţumiţi cu concluziile lor „definitive” doar se autoiluzionează sau nu vor să-şi piardă nişte privilegii. Filosofia este prelungirea ştiinţei, dar în lipsa mijloacelor ei de probă.

Filosofarea are ca ţel găsirea unei reţete a fericirii, a unei formule simple universal valabile, care se poate aplica oricărui eveniment sau lucru pentru a-i justifica existenţa. În felul acesta, gânditorul are impresia că controlează cumva realitatea. Ştie la ce să se aştepte, crede el. Simplul fapt că a înţeles ceva, că face o generalizare, îi dă un sentiment de control asupra realităţii. Şi se mândreşte cu descoperirile sale geniale; dar până la un punct, când îl vor dezamăgi profund. Viaţa nu respectă reţetele, viaţa este imprevizibilă. Şi nu poate fi justificat niciun lucru de ce există...

Deci filosoful foloseşte un filtru artificial de interpretare a orice ajunge la conştienţa sa, conform formulei prestabilite. Ceea ce implică un enorm efort, fiindcă îşi propune, nici mai mult, nici mai puţin decât să „îmbunătăţească” actul natural al percepţiei directe; un efort care nu se poate susţine la infinit. Şi nici nu-i garantat că ar fi corect.

Toate şcolile de gândire sunt parţiale, limitative şi se perimează inevitabil. Asta arată istoria gândirii filosofice: privind retrospectiv, toate şcolile ne par astăzi ridicol de simpliste, iar promotorii lor, nişte naivi în comparaţie cu cei din prezent. Întotdeauna se vor găsi contestatari cu argumente solide împotriva oricărei doctrine sau ideologii. De aceea se ivesc noi curente filosofice, religioase şi spirituale.

Şi totuşi, se pare că omenirea nu se învaţă minte. Apar mereu oameni inteligenţi care au impresia că pot cuprinde cu mintea toate dedesubturile vieţii naturale, psihice, spirituale sau sociale. Uneori, repetând aceleaşi tentative ale strămoşilor (istoria se repetă!). Clădesc sisteme de gândire sau ideologii, pe care le propun sau chiar le impun celorlalţi oameni. Şi desigur, vor găsi şi adepţi entuziaşti. E suficient să privim pe internet (dacă nu avem la dispoziţie o bibliotecă) ca să ne convingem că nu există nicio idee destul de absurdă încât să nu fie crezută cu patos şi buluceală.

Oare înseamnă că nu mai trebuie să filosofăm, să medităm la înţelesurile vieţii? A promova asta n-ar fi decât o altă doctrină: (auto)impunerea pasivităţii filosofice. O altă reţetă absurdă. Lăsaţi oamenii să facă ceea ce simt!

Atâta timp cât va exista „persoana”, ea va încerca să-şi găsească sensul existenţei. Dacă nu prin filosofie, atunci prin încercări inconştiente de a fi fericită, pe care le ştim cu toţii: scufundarea în deliciile carnale sau ridicarea pe culmile faimei sau asigurarea stabilităţii şi siguranţei sau recunoaşterea socială sau puterea asupra semenilor sau diverse forme de cunoaştere (ştiinţifică, artistică) etc. Desigur, niciuna din aceste căi, încercate de miliarde de ori, nu a reuşit să prindă fericirea în laţ. Ea a rămas un ideal, atins arareori şi efemer, doar cât să ne momească şi mai tare, ca să nu obosim de atâta căutare zadarnică.

Unii, inclusiv Dalai Lama, spun că sensul existenţei ar fi fericirea omului. Dacă ar fi adevărat, înseamnă că Viaţa şi-a ratat deja scopul de miliarde de ori. Ceea ce-i o concluzie deprimantă. Aşa că cei care proclamă acest ideal nu fac decât să dea apă la moară ideii că viaţa nu este cum ar trebui să fie, că ceva este greşit pe undeva, că Dumnezeu, dacă există, cu siguranţă că-i plecat în concediu şi n-a lăsat pe nimeni în loc.

< Sus >

Gândirea nu a făcut pe nimeni fericit

Filosofarea are două direcţii diferite. Prima este să gândeşti doar cu propria minte, indiferent la ceea ce au gândit alţii înaintea ta. A doua este să analizezi atent ceea ce au gândit marii gânditori şi să faci o sinteză. Dar există şi a treia cale, a filosofiei spirituale: să preiei mărturiile unor oameni trecuţi prin experienţe spirituale şi diversele mesaje sapienţiale, iar apoi să le analizezi cu propriul cap. Şi asta am încercat să fac.

Rezultatele căutării mele sunt prezentate în articolele şi cărţile publicate de-a lungul vremii. Desigur, abordând atâtea subiecte şi perspective diferite, nu poate fi vorba de o reţetă sau formulă la care să fi ajuns. Când te adânceşti într-un punct de vedere, pierzi din vedere alte perspective, ba chiar le contrazici. Adică, a rezultat un blog, nu un sistem filosofic.

Dualitatea în care trăim ne obligă ca, atunci când adoptăm un punct de vedere, să îi opunem altul. Nu poate fi altcumva. Ca să fim atotcuprinzători, ar trebui să validăm toate perspectivele, ceea ce echivalează cu a le nega pe toate. Ambele opţiuni sunt inacceptabile pentru omul prins în dualitate, nevoit să îşi afirme o poziţie, una singură la un moment dat.

Deci vestea proastă e că dualitatea ne forţează să avem o poziţie. De pildă, eşti pro sau contra vaccin? Eşti pentru, fiindcă salvează vieţi. Eşti contra, fiindcă are efecte adverse. Oricum, trebuie să iei o decizie: te vaccinezi sau nu te vaccinezi, ambele cu urmări ireversibile. Şi la fel este cu vorbirea: când spui ceva nu poţi spune totul, ci doar un mesaj limitat la un punct de vedere, ca să nu fi ambiguu. Poţi juca doar un rol, nu pe toate dintr-o dată.

Vestea bună e că dualitatea există numai în mintea omului. Realitatea este unică, naturală, fără dileme. Ea nu urmăreşte nicio logică, ci, pur şi simplu, se desfăşoară cursiv şi imprevizibil. Încă nu ne-am dat seama de asta şi tot îi căutăm definiţii şi paradigme care să ne lămurească de ce trăim, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Vrem explicaţii. Şi, desigur, găsim anumite răspunsuri. Dar niciodată ele nu ne satisfac pe deplin, fiindcă inevitabil, sunt restrictive, limitate. Nu putem fi fericiţi decât fiind liberi. Iar orice schemă de gândire ne înlănţuie în rigoarea unor concepte mentale. Mintea nu a făcut pe nimeni fericit.

Spiritualitatea este plină de anumite învăţături care ne-au intrat în subconştient şi ne modelează gândirea şi comportamentul. Pe de altă parte, nondualismul vine cu alt set de observaţii care par a contrazice temele spirituale. Dacă mai amestecăm şi regulile religioase, haloimăsul e maxim. Oricine a studiat istoria religiilor sau a filosofiei e conştient că ideile sunt relative.

Acelaşi lucru, cu istoria ideologiilor sociale. Bolşevismul nu avea încredere în intelectuali, fiindcă ei îşi dădeau seama de hibele ideologiei comuniste. Neomarxismul occidental, dimpotrivă, mizează pe naivitatea intelectualilor din universităţi, fermecaţi astăzi de noua ideologie „woke”...

< Sus >

Contradicţii în spiritualitate

Iată câteva exemple de aparente contradicţii prezente în gândirea spirituală:

Există o varietate de interpretări ale termenului de „trezire spirituală”, care duc la confuzii. Trezirea iniţială ar fi atunci când omul conştientizează că există o realitate subtilă mai presus de cea vizibilă, că există o Forţă cosmică, un Dumnezeu. Mai departe, unii consideră trezirea ca fiind o trăire specială, o stare modificată de conştiinţă, o intrare într-o realitate paralelă. Alţii o consideră ca fiind dobândirea unei calităţi paranormale, cum ar fi clarviziunea sau claraudiţia. Alţii îi dau sensul de pierdere temporară a identificării cu corpul fizic şi modului obişnuit de gândire, adică pierderea eu-lui (care, la rigoare, ar trebui să fie numită „trezire nonduală”).

Peste tot auzim că cel mai de preţ dar al omului este liberul-arbitru. Nondualiştii spun însă că nu există nicio voinţă individuală, căci nu există nicio persoană separată de Întreg; separarea este o iluzie. Nimeni nu are niciun merit şi nicio vină.

Învăţătorii spirituali şi psihologii spun că trebuie să depui eforturi ca să te schimbi şi că mulţi oameni au reuşit. Nondualiştii însă spun că nimeni nu poate să se opună la Ceea ce există în mod natural, care se schimbă automat la timpul său, necontrolabil de nimeni.

Învăţătorii spirituali spun că suferinţa are drept cauză karma şi drept scop însuşirea unor lecţii de către suflet. Nondualiştii spun că nimic nu are nicio semnificaţie ascunsă, nici măcar suferinţa. Doar mintea omului caută sensuri ascunse acolo unde nu există nimic. Nu există nici măcar lumea cu adevărat. Un vis nu are nevoie de nicio explicaţie, pur şi simplu, se iveşte din neant.

Unii nondualişti spun că omul poate şi trebuie să acţioneze pentru a se ilumina. Alţi nondualişti spun că iluminarea ţine exclusiv de Graţie. Primii prezintă iluminarea ca pe un fel de trofeu pentru micul eu. Ceilalţi prezintă iluminarea ca dispariţia iluziei că a existat vreodată o persoană separată. Or, dacă nici înainte de iluminare nu există un cineva, atunci oare pe cine îndemnăm să lucreze spiritual pentru a se trezi spiritual?!

Unii nondualişti recomandă anumite practici inspirate din starea lor actuală, pentru oricine doreşte să se trezească. Alţii atrag atenţia la diferenţa dintre descriere (a contextului propriei iluminări) şi prescriere. De pildă, faptul că tu ai primit iluminarea pe când mâncai seminţe nu înseamnă că, de-acuma, discipolii care vor să se ilumineze ar trebui să spargă seminţe în neştire, zi şi noapte. Sau faptul că, fiind iluminat, acţionezi fără niciun interes personal (fiindcă nu mai există o persoană, un centru) nu înseamnă că persoanele care se chinuie să facă karma-yoga (acţiuni dezinteresate) chiar se vor ilumina cu adevărat.

Unii spun că există o infinitate de vieţi paralele sau succesive, în care sunt deja prezente toate variantele de viitor care se pot imagina! Deci există inclusiv varianta în care eşti deja iluminat sau te vei ilumina foarte curând, aşa că bucură-te şi mizează pe varianta asta! Alţii spun că există doar această realitate pe care o trăieşti acum şi aici şi Asta este unica posibilă. Orice altceva este produsul imaginaţiei, a minţii, al eu-lui personal, care nu e mulţumit cu ce este şi ce are. Aşa că bucură-te de ceea ce este Acum şi nu mai visa la alte bazaconii!

Unii nondualişti spun că întâi apare starea de vid absolut, care poate părea plictisitor şi chiar deprimant, iar apoi apare iubirea necondiţionată pentru totul, care este fericirea nonduală. Pentru alţi nondualişti, succesiunea e inversă. Nu la toţi se manifestă „noaptea neagră a sufletului”. Evoluţia fiinţei iluminate este unică şi imprevizibilă.

Unii nondualişti spun că iluminarea este o conştientizare acută, identificarea cu Conştiinţa, când totul devine cunoscut şi înţeles. Alţii spun că iluminarea este inconştienţă totală, mai profundă decât somnul fără vise, în care nimic nu este înţeles, ci doar trăit direct, fără mijlocirea minţii.

Unii nondualişti spun că iluminarea e bruscă şi rămâne neschimbată. Alţii spun că iluminarea este un proces treptat, la care organismul se adaptează în timp ce-şi purifică mintea. Fundalul rămâne neschimbat, dar senzaţiile şi trăirile omului evoluează în timp către o tot mai mare profunzime, greu de definit şi explicat.

Unii iluminaţi mărturisesc faptul că nu le-a fost uşor să se adapteze la noua trăire, dar nu s-au putut împotrivi şi apoi s-au obişnuit, iar acum le place foarte mult. Există însă destui oameni care au renunţat imediat la iluminare, fiind prea din cale-afară de „ciudată”. Alţii afirmă că s-au simţit minunat în noua stare de la bun început şi o recomandă tuturor ca pe bomboana de pe coliva ego-ului.

Unii spun că, odată ce nondualitatea te-a prins în mrejele ei, nu te mai poţi sustrage. Alţii spun şi chiar demonstrează că poţi oricând renunţa la luciditatea nonduală şi să trăieşti iluzia din plin, fiindcă ar fi mai frumoasă şi interesantă decât Vidul. Iar alţii mărturisesc să nutresc de o viaţă întreagă aspiraţia către starea fără eu, dar n-au avut niciun rezultat.

Unii spun că au avut o licărire a nondualităţii o dată sau de câteva ori în viaţă. Şi nu şi-au mai găsit niciodată liniştea de atunci, încercând toate mijloacele de a-şi readuce acea trăire indescriptibilă. Aproape toţi iluminaţii recunosc că au avut una sau câteva licăriri ale nondualităţii înainte ca iluminarea să se stabilizeze, devenind acum eliberare de eu. Dar nu-i o regulă.

Studiul lui Jeffrey A. Martin pe un număr semnificativ de iluminaţi arată o situaţie bulversantă. Iluminaţii ating diverse stadii şi pot trece alternativ între starea divină personală (plină de compasiune) şi starea divină impersonală (complet detaşată). Nu există deci nicio regulă, nicio stare unic definibilă ca „iluminare”. Aş nota aici exemplul sfântului Ramakrishna, care, deşi a cunoscut iluminarea nonduală cu ajutorul guru-lui Totapuri, a preferat să se întoarcă la vechea sa Zeiţă Kali, adorată din tinereţe.

Se pare că majoritatea contradicţiilor listate mai sus au drept cauză faptul că afirmaţiile vin de pe frecvenţe diferite, sunt valabile la niveluri diferite. De aceea, doar par că se contrazic atunci când le privim dintr-o perspectivă fixă. Dar, în dinamica lor, toate sunt justificate.

În final, concluzia ar fi că nu putem trage nicio concluzie. Cu cât afli mai multe la nivel uman, cu atât confuzia creşte. Totul se limpezeşte numai în sferele înalte de vibraţie. Sau în ne-cunoaştere...

O altă concluzie, în acord cu nondualismul radical, ar fi că nu există nicio autoritate. Dacă o afirmaţie iese din gura unui iluminat, nu înseamnă că este adevărul absolut. Chiar şi afirmaţia că „nu există adevăr absolut” poate fi contestată, fără a pune nimic în locul ei...

< Sus >

Haosul este esenţial

Filosofia este o gândire abstractă de cel mai înalt nivel, căreia i se dedică mari înţelepţi. Cel puţin, aşa se crede îndeobşte. Dar odată ce ajungi la nondualism, care-i un fel de culme a spiritualităţii, înţelegi că suprema înţelepciune este că orice filosofie pute. La asta nu te aşteptai.

Credeai că suprema cunoaştere ar fi să afli toate secretele universului şi ale spiritului. Ei bine, nu, din contră, îţi dai seama că marele secret (care chiar merită să fie ferit de mulţime) este că nimic din ce ştiu oamenii nu este real, nu are o bază. Toată cunoaşterea omenească este croită pe calapodul minţii. Mintea însăşi este un fals, şi astfel, cunoaşterea este o minciună. Totuşi, cine vrea mai multă cunoaştere, o va primi din plin, până când, la un moment dat, se va plictisi de poveşti.

Tot ce cred oamenii pleacă de la supoziţia falsă că ar exista o persoană, un eu, aruncat în mijlocul unei lumi ostile. Eliminând această minciună, toate ideile bazate pe această premisă devin neadevărate. Inclusiv şi în primul rând, toate sistemele filosofice. De aceea, nondualitatea sau Dumnezeu este principalul duşman al filosofiei, al gândirii sistematice şi logice. Dumnezeu e totuna cu haosul.

Aşa e viaţa

Fundamentul existenţei este haosul, din care, într-un târziu, a răsărit şi gândirea. Dar oamenii spirituali cred taman invers, că haosul ar fi interior şi, deci, principala lor sarcină este autocunoaşterea psihologică şi îmbunătăţirea comportamentului. Iar ateii au altă prejudecată, anume că societatea ar fi fericită dacă toţi oamenii s-ar supune unor reguli de convieţuire care să limiteze haosul exterior.

Se pare că nimeni nu poate accepta că haosul stă la baza vieţii. Ordinea e doar aparentă. Problema deci nu ar fi cum să eliminăm haosul, ci să dispară eul care îl vede şi se chinuie în acest haos. Când dispare senzaţia de eu separat, atunci aparentul haos nu mai este perceput ca o problemă, ci ca o taină. Viaţa individuală devine foarte plăcută, iar viaţa socială se autoreglează fără impunerea unor reguli. Rămâne un fel de fericire, care nu seamănă cu ce-şi închipuie eul, ci este pacea ce rezultă automat în lipsa eului.

Dar cine poate face eul să dispară? Evident că nimeni, fiindcă nu există niciun „cineva”. Totul e o iluzie bine plăsmuită şi de neînţeles. Logica umană se învârte într-un cerc vicios, încercând de mii de ani s-o deconspire. Eşecul filosofiei se traduce, într-un mod neaşteptat, prin victoria non-minţii.

< Sus >

Negarea negaţiei în buclă

Nondualitatea aduce fericire calmă şi lipsă de speranţă, iubire necondiţionată şi indiferenţă, plinătate şi gol. Paradoxal, asta-i realitatea. Nu ne jucăm cu cuvintele, ci nondualitatea, efectiv, nu poate fi pricepută... Niciunul dintre cuvintele de mai sus nu o descriu corect.

Dacă urmezi neabătut logica duală, până la urmă vei ajunge de unde ai plecat, negând negaţia şi apoi iar reluând procesul în buclă continuă. Şi astfel, vorbind despre nondualitate, vei reuşi performanţa să nu spui nimic după ce ai rostit mii de cuvinte interesante, pe care ar fi invidioşi, poate, Chesterton, Anatole France şi Mark Twain. Niciunul n-ar fi scris butada: „Totul ireal a apărut în nimicul real”. Ei bine, tocmai am scris-o.

Numai în cadrul conceptual al nondualismului poţi ajunge la nişte idei atât de trăznite, încât nu le-ai fi putut gândi niciodată şi nici n-ai fi îndrăznit să le rosteşti. Dar ce utilitate am putea găsi în raţionamente ce par, la prima vedere, absurde, incomode, sfidând simţul comun şi teoriile spirituale la modă? Confuzia şi îndoiala faţă de convenţiile bătute în cuie are ca efect zguduirea temeliilor minţii, maleabilizarea, fluidizarea, pierderea rigidităţii ei. Este precum metoda brahmanică neti-neti (nici asta, nici aia), dar nu aplicată la interogaţia „Cine sunt eu?”, ci la cea, mai savantă, „Care este adevărul?”. Luaţi de aici adevăr cât cuprinde, de toate culorile!...

< Sus >

Facem lucruri ilogice

Faptul că am filosofat atâta despre eşecul filosofiei este o evidentă negare a negaţiei, arătând că, de fapt, îmi place mult să filosofez, în ciuda inutilităţii ei. M-aş simţi frustrat dacă m-aş împotrivi acestui impuls lăuntric. În ziua când am scris acest eseu, mă gândeam că va fi ultimul, un fel de "adio" adresat cititorilor. Dar de atunci şi până în ziua când l-am publicat am mai scris multe alte articole, care îşi aşteaptă rândul să fie publicate.

Spuneam mai devreme că gândirea n-a făcut pe nimeni fericit. Iată că tocmai m-am contrazis singur. Multe lucruri pe care le facem noi, oamenii, sunt contradictorii. De exemplu: stăm în anturaje care nu ni se potrivesc; ne cenzurăm când am avea nevoie să ne exprimăm liber emoţiile; fumăm, deşi ştim bine că ne dăunează sănătăţii; muncim excesiv când ar trebui să ne odihnim mai mult; aşteptăm de la alţii ce ar trebui să facem noi; ne asigurăm pacea înarmându-ne până în dinţi; îi lăudăm pe impostori şi îi batjocorim pe oamenii de valoare; repetăm mereu acelaşi comportament care ne face întotdeauna nefericiţi. Oare ce se întâmplă cu noi?

Pur şi simplu, n-avem de ales, nu avem niciun control, nu ţinem frâiele vieţii, asta e cu noi... Nici măcar nu decidem noi să ne trezim din somn: fie ne trezeşte subconştientul, fie ne trezeşte ceva exterior, cum ar fi un zgomot, o persoană sau alarma telefonului.

Decizia e întotdeauna în altă parte, nu la purtător.

Nondualitatea stă în spatele celor doi adversari, împingându-i să se confrunte. Ea stă în spatele celor doi îndrăgostiţi, împingându-i să se sărute. Dacă am fi spiritual-corecţi, ar trebui să menţionăm după fiecare cuvânt şi „nondualitate”, ca un memento pentru uitucii care suntem.

Iată, în final, o selecţie ^nondualitate dintre vorbele de duh ^nondualitate rostite de sus-amintiţii G.K. Chesterton ^nondualitate, Anatole France ^nondualitate şi Mark Twain ^nondualitate.

Răzvan A. Petre
10 noiembrie 2023

< Sus >