<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


ESEU MISCELANEU

de Răzvan-Alexandru Petre

Individualitatea se datorează Memoriei  icon   Cauza şi efectul sunt simultane  icon  Nondualismul e uşor  icon  De ce am păţit asta?

Individualitatea se datorează Memoriei

«Nondualismul are nevoie, mai ales acum, când se răspândeşte prin internet din diverse surse, de mai multă gândire critică», spune iluminatul Roger Castillo.

Faptul că eşti sincer spunând că, în experienţa unificării, nu există cauzalitate, sau nu există lumea, nu înseamnă că ele n-ar exista, în aparenţă. Este doar experienţa ta din acel moment, dar nu e neapărat un adevăr absolut.

La fel, spui că „nu există timp” când nu apelezi la memorie, care să te contrazică, fiindcă ea este trecutul. Atunci nu percepi decât prezentul, ca într-o amnezie divină. Dar şi memoria, adică trecutul, este o parte importantă a realităţii.

Deci totalitatea conţine atât timpul, cât şi veşnicia (non-timpul). Una fără alta este incompletă. Nirvana fără samsara e parţială.

Conştiinţa este suportul pe care apare conştienţa fizică sau atenţia. Cele două nu trebuie confundate. Când devii inconştient – în somn, de exemplu – Conştiinţa continuă să-ţi ofere suportul său. Conştiinţa leagă toate stările de conştienţă într-un pachet individual. Dar Ea este mai mult decât acesta, este Totul.

Şi atunci, ce anume conferă individualitatea conştienţei umane? Memoria. Memoria nu există în starea de somn, doar în cea de veghe. Conştiinţa nu are memorie, doar trăire directă, în prezent.

Pe de altă parte, individualitatea sau personalitatea nu e totuna cu eul. Eul este o energie suplimentară, care ia în proprietate personalitatea şi o separă de restul universului. Şi atunci, individualitatea devine personală. Individul corp-minte este ca o rotiţă inclusă într-un mecanism, fără de care n-ar avea niciun rost; dar persoana este un individ care se simte separat de orice altceva, ca şi cum n-ar datora nimic nimănui.

Individualitatea apare iniţial în Spirit sau Absolutul diferenţiat. Ca să apară, are nevoie să existe Memoria cosmică, căci altfel, orice diferenţă s-ar şterge instantaneu. E şi logic ca Akasha să apară odată cu prima Creaţie, dacă nu cumva coincid. Deci Akasha e „umbra” Creaţiei, începând cu cele mai rafinate dimensiuni.

braino

< Sus >

Cauza şi efectul sunt simultane

Cauzalitatea alternează rapid cu acauzalitatea. Când tocmai credeai că ai găsit pricina unui efect, iată că apare ceva ce-ţi dă peste cap teoria şi nu poate fi explicat prin lanţul cauzal respectiv.

Desigur, poţi presupune că există o altă obârşie ascunsă, pe care te repezi să o găseşti. Asta face ştiinţa: caută mereu cauzele ascunse. Dar poate că ştiinţa nu descoperă cauzele, ci chiar le creează!

De îndată ce omul îşi pune o întrebare, va şi găsi un răspuns. La început, poate fi un răspuns naiv, care devine tot mai elaborat cu timpul. Dacă nu s-ar fi întrebat nimic, fenomenul ar fi existat, pur şi simplu, fără niciun motiv, acauzal.

Ideea asta pare neştiinţifică, dar ştiinţa nu este Dumnezeu, care-i fără cauze. Dacă ştiinţa nu-L poate explica pe Dumnezeu cel necondiţionat, înseamnă că nu ne putem baza pe ea, metafizic vorbind.

Desigur, în lumea condiţionărilor, ştiinţa descoperă diverse condiţionări sau origini. Numai că Creaţia e plantată pe terenul instabil al necondiţionării. Şi apar tot timpul enigme; dar le eludăm, fiindcă e mai comod aşa. Practic, totul e o enigmă, dacă săpăm în profunzime…

De pildă, primitivii vindecă bolile cu pietricele colorate. Ştiinţa le neagă orice proprietăţi curative. Şi totuşi, de mii de ani, pietricelele vindecă. Cum e posibil?

Unii presupun că ar fi charisma vindecătorului, că magnetismul său ar provoca vindecarea. Alţii presupun că pacientul se autosugestionează şi apare efectul placebo. Alţii zic că nu pietricelele au efect, ci alte leacuri aplicate simultan. Totuşi, dacă în subconştientul colectiv pietricelele colorate vindecă, atunci oamenii din acea cultură se supun automat acestei condiţionări. Şi apar efectele pozitive.

Similar, există efecte negative plecate de la diverse superstiţii.

În prezent, psihologia spune că ce avem în inconştient se manifestă cu putere în planul fizic. Dar şi inconştientul, ca şi mintea, este un construct mental, un concept apărut recent ca explicaţie „ştiinţifică” în cultura occidentală. Nimeni nu a demonstrat existenţa minţii, ci e o presupunere devenită mit. Mintea nu există, ci oamenii au creat-o, imaginând-o că ar exista.

Dar imaginarea ce este?...

«Numim „minte” orice este cunoscut. Iar cunoaşterea a orice este numită „minte”.» Wei Wu Wei (The Tenth Man)

Ca să fim realişti, nu indivizii umani fac ceva. Totul e urzeala unei Voinţe divine de a desfăşura diverse poveşti pe Pământ, inclusiv în psihicul uman. În realitatea profundă, singura cauză a tuturor fenomenelor este această Voinţă. Restul sunt aparenţe; simple condiţionări legate între ele, ca şi cum ar exista cauze şi efecte. Cauzalitatea este o simplă aparenţă, stând la baza iluziei pe care o trăieşte eul, persoana.

Ştiu, veţi spune că legile fizicii sunt obiective, nu depind de om. În lumea aparenţelor, aşa se pare. Numai că ştiinţa nu poate explica totul, deşi se străduieşte din răsputeri. Şi nu va găsi niciodată Cauza princeps.

Multe lucruri sunt inexplicabile astăzi. Mâine, dacă cineva găseşte o posibilă explicaţie, ea va deveni un fundament incontestabil, precum legile fizicii. Şi astfel, căutarea cauzei produce acea cauză eficientă.

Dar căutarea însăşi nu are nicio cauză. Ea este un imbold venit de Sus, de a căuta, fiind evident că se va descoperi ceva până la urmă. Dacă apare o dorinţă, să fim siguri că va urma şi satisfacerea ei la un moment dat. Aşa funcţionează totul.

Invers, dacă un lucru nu trebuie să apară, nici nu va exista dorinţa pentru el. Strămoşii noştri nu-şi doreau iPhone şi nu l-au avut. Cauza şi efectul sunt simultane, nu succesive.

De exemplu, cuvântul „puţ” vine de la „puţă” sau invers? Care a fost primul? 😊

< Sus >

Nondualismul e uşor

Să fii nondualist este uşor. Învăţătura e foarte simplă, lesne de reţinut şi înţeles. Singura condiţie e să ţi-o reaminteşti regulat, cât mai des. Din acest motiv, sunt recomandate întâlnirile cu iluminaţii (fie ele doar prin internet) sau lecturile nondualiste sau meditarea la acest adevăr simplu:

Tot ce există este Unul – adică una şi aceeaşi Unime monolitică, nicidecum mai multe fiinţe separate şi independente, cum pare la prima vedere. Tot ce se întâmplă e o punere în scenă de către Unul pentru Unul (divizat holografic în mai multe puncte de vedere, sub aparenţa unor persoane diferite).

Toate cele bune şi toate cele rele sunt creaţia Sa, pe care tot El le suferă sau se bucură de ele. E ca un copil, care se joacă foarte serios şi naiv. Nu-I putem reproşa nimic şi nici să-L lăudăm, fiindcă face totul instinctiv. Urmează întocmai un plan definitivat în Veşnicie şi pus în practică în Timp. Dar nu cineva l-a întocmit, fiindcă în Vidul creator nu există nimeni. Planul se desfăşoară perfect, fiindcă nu există altcineva care să-l modifice sau să-l perturbe – cum ar fi, vreun om cu liber-arbitru. Nu există vreo persoană autonomă, ci doar acelaşi Unu, deghizat în trup de om. Tot ce face „omul” e făcut de Unu; la fel şi tot ce simte. Aşijderea, lucrurile plăcute şi cele neplăcute.

Înţelegerea nondualităţii nu aduce niciun folos pragmatic ego-ului. Tot ce trebuie să i se întâmple i se va întâmpla negreşit. Doar îl ajută să se detaşeze de ficţiunea piesei de teatru cosmic. Ca o ieşire în pauză pe hol. Ieşi din iluzie şi convenţie, revii cel ce eşti şi ai fost dintotdeauna. Apoi reintri în sală, unde spectacolul se reia furtunos.

Dar de ce creează El? Unimea este vid, nimic. Dacă n-ar crea, n-ar exista decât nimicul, un infinit potenţial nemanifestat. Cine poate să blocheze revărsarea infinitului?! Deşi e absolut vid, neexistând nici măcar spaţiul sau timpul, conţine acest potenţial care „se scurge” în Sine, fiindcă nu există „afară”, sub forma creaţiei.

Iar dacă, totuşi, L-am putea opri să se manifeste, ce-am obţine? Nimicul, nemişcarea, neschimbarea. Tocmai asta se găseşte prin iluminare sau trezire nonduală. Ăsta-i premiul mult-visat de căutătorii spirituali. Alături de celălalt premiu, descoperirea unităţii manifestării, a Unimii. Două premii într-unul: nondualitatea.

* * *

Nu putem înţelege Veşnicia privind-o din Timp. S-a spus că e ca o clipită de la începutul timpului, când s-a făcut planul întregii Creaţii. De fapt, aceeaşi clipită se repetă în fiecare secundă a timpului. Astfel că am putea spune că planul se reface în fiecare secundă şi, dintr-o dată, nu mai suntem „fatalişti”... Se pare că Unimea îşi evaluează creaţia în fiecare secundă şi caută instinctiv să o echilibreze, dacă se dovedeşte a fi debalansată. Iar asta se percepe ca o reparaţie, ca o plată karmică, ca o echilibrare a binelui cu răul sau a unei extreme prin tendinţa opusă.

Desigur, echilibrarea nu se face la dorinţa creaturii, ci la un alt moment. Dar se face într-un fel, cumva şi nu aşa cum ne aşteptam noi, părelnice fiinţe. Uneori coincide cu vrerea noastră, dar nu mereu.

Sau poate că doar avem impresia că ceva s-ar echilibra. Unii au observat că istoria se repetă, că omenirea face mereu aceleaşi greşeli, ba chiar şi speciile inteligente extraterestre o fac. Uneori, dezastrul pare inevitabil cu mult timp înainte.

Cel mai corect ar fi să ne recunoaştem agnostici: nu putem înţelege ce este Viaţa. N-are nicio logică pentru noi, deşi nu negăm posibilitatea unei logici non-umane. Dar oare există aşa ceva?!

* * *

Baba Vanga a prezis că, peste sute de ani, oamenii vor coloniza Marte, dar va fi acolo o revoltă şi un conflict nuclear.

Despre Cronica Akasha, vezi Ancient Aliens S12E10 - The Akashic Record.

Iar pe baza cantităţii de xenon radioactiv, savanţii au calculat deja că pe Marte a fost demult, tare demult, un conflict nuclear care, probabil, a distrus atmosfera şi condiţiile propice vieţii. Se pare că omenirea va repeta tot acolo istoria, vrând-nevrând...

În acest caz, mai are rost să vorbim de „destinul măreţ cosmic al omenirii”?! Mai are viaţa, în general, vreun scop?! Nu-i oare mai corect să ajungem încă de acum la concluzia nondualismului, că nimic nu are niciun scop?! Trăim şi, gata, aşa, degeaba. Ăsta-i tot rostul vieţii. Creaţia nu are niciun scop, nicio finalitate, şi nici omul. E ceva apărut spontan, un vis în Vidul creator. Admiţând că nu există niciun final al Creaţiei, e chiar logic că nu poate avea vreun scop, care ar însemna chiar finalul Ei.

Totuşi, unii spun că scopul Creaţiei ar fi adunarea de experienţă, dar de ce? În vederea creării unul alt viitor univers. Şi tot aşa, la infinit, ceea ce echivalează cu lipsa oricărui final.

Şi nu-i nicio problemă dacă nu există niciun scop sau obiectiv ultim. Doar eul uman se simte lezat în orgoliul său, fiindcă existenţa sa pare astfel inutilă, neimportantă, accidentală. Or, mintea omenească caută întotdeauna o raţiune, un rost în orice. Deci tocmai omul să n-aibă niciun rost?! E o afirmaţie de-a dreptul insuportabilă, obraznică şi reprobabilă, nu-i aşa?!...

< Sus >

De ce am păţit asta?

Elena Creţu, Facebook

Ego-ul uman este mereu nemulţumit, mai ales atunci când suferă un necaz. Atunci începe cu lamentările adresate Cerului: De ce mi-ai dat acest necaz, Doamne?!

Omul credincios are un răspuns simplu: „Aşa a vrut Dumnezeu!”. Punct. Iar cu asta închide gura ego-ului, care ar fi vrut să continue cu văicărelile. Credinciosul speră că Dumnezeul din Ceruri are un plan înţelept şi un viitor mai bun rezervat lui – dacă nu aici, măcar după moarte.

Problema apare când credinciosul nu se opreşte la punct, ci caută nişte explicaţii logice. „Sufăr acum pentru că nu m-am rugat suficient, sau n-am dat destul de pomană, sau l-am bârfit pe preot etc.”. Şi, bineînţeles, propunându-şi să-şi elimine aceste lipsuri, are impresia că a găsit o metodă de a evita pe viitor necazurile. Ceea ce este fals. Necazuri vor mai veni chiar dacă te rogi în neştire sau venerezi icoane şi sfinţi părinţi.

Omul spiritual are o altă explicaţie: Necazurile vin să te smerească ca să-ţi diminueze din ego. Şi într-adevăr, te simţi umilit, cu mai puţină energie de luptă, eşti mai resemnat. Ba chiar, paradoxal, te simţi mai bine, mai relaxat. Te simţi mai aproape de Dumnezeu. Foarte ciudat, necazul te-a făcut mai înţelept!

Problema apare când omul spiritual transformă această observaţie într-o metodă, impunându-şi diverse asceze ca să-şi distrugă ego-ul cu totul, pentru a se uni cu Dumnezeu. Asceze fizice şi psihice: nu mănâncă, nu face sex, nu doarme, nu-şi permite mici plăceri, ba chiar îşi impune chinuri, o disciplină spirituală strictă etc.

La început, ego-ul era ca o pastă maleabilă sub influenţa întâmplărilor. Dar ego-ul ascetului devine tare ca betonul, total insensibil la exterior, iar astfel nu mai poate primi nicio lecţie de la viaţă. El crede că a găsit secretul atingerii Absolutului. Dar e numai o idee, care îl va dezamăgi până la urmă, fiindcă ego-ul nu se poate desfiinţa singur.

„Păcatul vine din plăcere. Îmi voi distruge orice plăcere ca să devin pur!”, spune ego-ul ascetic. Simţindu-se impur, ego-ul face o obsesie pentru puritate, sfinţenie.

De fapt, niciun lucru nu este pur, pentru că nimic nu este impur. Doar ego-ul vede impurităţi peste tot, fiindcă se simte incomplet, deci „impur”. E numai o falsă senzaţie de neîmplinire. În realitate, totul e deja complet, deci perfect.

akiane

Iluminatul nondual vorbeşte altfel. Nu consideră ego-ul un duşman (Al cui? Al meu! Care „eu”?!). Ci este doar o energie inocentă într-o creaţie fără scop. Nu are niciun motiv să apară, după cum nici dispariţia eu-lui nu este un scop în sine. Dacă se va întâmpla, foarte bine, iar dacă nu, asta e! Oricum, Absolutul, singura realitate, rămâne de neatins şi de neschimbat, orice s-ar petrece în lumea aparenţelor.

Omul spiritual crede că, odată cu dispariţia eu-lui, va deveni fericit. Dar iluminatul îi taie macaroana: „Tu” nu exişti şi n-ai existat niciodată. Nu eşti ceva solid, real, care ar trebui să-şi lepede ceva din sine pentru a deveni fericit. „Tu” eşti doar o idee – foarte lipicioasă, e adevărat.

Fericirea nonduală apare automat când dispare senzaţia de „eu”, deci când nu mai există un cineva care poate fi fericit sau nefericit. Fericirea divină este o fericire a nimănui. Şi ea există deja. Deci orice căutare a fericirii divine nu face decât să îngroaşe stratul care o ascunde. Într-adevăr, pentru eu, pare o dilemă fără ieşire, o imensă frustrare pentru aspirantul spiritual. Totuşi, e atât de simplu...!

Problema este că nondualismul nu oferă eu-lui nimic de care să se agaţe. Omul religios avea speranţa într-un Dumnezeu înţelept şi bun. Omul spiritual avea speranţa să-şi piardă ego-ul, cândva. Dar nondualistul nu capătă nicio speranţă, ci doar informaţia seacă şi brutal de sinceră: „tu nu exişti, deja”.

Dacă însă rezonează cu ea, va simţi o mare uşurare, pierzând nevoia de a spera ceva în viitor, bucurându-se doar de clipă. Oare nu este asta cea mai mare binefacere, să poţi savura fiecare clipă, să-i adulmeci misterul, să fii fericit în mod necondiţionat?!

Eul are regrete pentru trecut şi speranţe pentru viitor. Dar non-eul nu cunoaşte decât prezentul, de care se bucură aşa, degeaba. Sunt două variante sub care se manifestă Absolutul, ca expresii ale creativităţii Sale sălbatice.

Răzvan A. Petre
12 februarie 2024

< Sus >

Comentariul Laurei

Poate că aici se scrie ceva "mai radical", ce nu poate fi înţeles ─ nici nu are cum să fie înţeles de persoană/mintea psihologică, care este ea însăşi o iluzie, un personaj dintr-un vis, dintr-o poveste.

Nu este nimic în neregulă cu povestea/visul, însă NU EXISTĂ SEPARARE, nu există un "eu" separat, separarea este o iluzie, vederea separării este o vedere a aparenţelor, căci ca un fum este ceea ce este privit.

În poveste/vis există această identificare cu personajul şi cu ceea ce se întâmplă. Adică, se crede în existenţa unui trăitor care are o viaţă, se crede în multe concepte, pure conceptualizări/etichetări în vis, etichetele sunt puse peste tot şi ele se numesc cuvinte/idei/nume.

Nimic nu rămâne neetichetat. Există şi ceea ce se numeşte" spiritualitate", care este tot un concept, o identificare cu ceva din poveste/vis. Viaţa poveştii trăită de personaj este numită "viaţa mea" şi normalul ei, deşi pare greu de crezut, implică o identificare cu o separare, un "eu care face". Eu mănânc, eu trăiesc, eu sunt spiritual, eu mă mişc, eu gândesc, eu...

TOT ce începe cu "eu" indică faptul că nu se observă (nici nu are cum) că VIUL VIEŢII/există DEJA, că TOTUL este deja şi nu are nicio legătură cu separarea, că VIAŢA este impersonală, este ÎNTREAGĂ, unică, totală, TOTUL ca nonseparare, şi ceea ce se face nu implică o separare, ci este EXISTARE...

Personajul din poveste NU FACE NICIODATĂ NIMIC. Tot cea ce pare a fi făcut este manifestarea directă a VIEŢII sau a lui DUMNEZEU.

EU/TU etc. nu există, ci există doar DUMNEZEU (care nu este ideea de "Dumnezeu" şi nici ideea de "Viaţă").

Trezirea sau vederea clară implică faptul că nu există "adormire/înlănţuire" şi deci nimeni care să se trezească, căci nimeni nu EXISTĂ separat.

A trăi firesc reprezintă ACUM a nu exista un trăitor, deşi totul se face, însă impersonal.

TOTUL este un ocean care nu implică acţiunea unui val, nu implică o poveste despre ocean sau despre valuri, nu există un val tăiat şi separat de ocean, nu există decât oceanul şi mişcarea ESTE doar a lui, nu valul se mişcă, nu valul trăieşte, nu valul este înlănţuit sau doarme, nu poate exista VAL care să se trezească sau care să se elibereze... Să se elibereze de ce? doar oceanul a existat mereu.

Rezumat :) :)

Tot ceea ce implică conceptualizare şi începe cu "eu" şi credinţa în existenţa unei separări ce face şi drege... este POVESTE.

Tot ceea ce se percepe ca fiind FORMA FIZICĂ este efemeritate, iar o privire către cadrul efemerităţilor şi aparenţelor este un tribut adus TIMPULUI, care nu există...

Tot ceea ce există este doar ASTA/nonsepararea/viul vieţii/CEEA CE ESTE deja, ce nu poate fi GÂNDIT/CONCEPTUALIZAT şi nici văzut/simţit etc., dar ASTA este TOTUL...

Atât poveştile, cât şi efemerităţile SUNT ceea ce sunt, nu-i nimic greşit/corect, bun/rău, însă suferinţa îşi are sâmburele în CREDINŢA că ele sunt REALUL şi VIAŢA le stă la dispoziţie, că ceva din ceea ce s-a scris poate deţine un control, poate face ceva sau că poate influenţa ASTA...

Nimic din ceea ce s-a scris nu poate influenţa ASTA şi EXISTAREA...

ASTA este preafericirea fericirii DEJA şi NIMIC nu lipseşte din ASTA...

... Ceea ce se mai scrie pe aici, nu este pentru cel care mai poate "căra" un bagaj, care caută ca, prin adăugare la bagaj, să se elibereze şi să zboare, ci este doar pentru cel care este dispus să renunţe la TOT bagajul pentru a fi zborul şi a se bucura de propria-i infinitate şi libertate nelimitată... <3 < 3 <3

Laura Averchi, 16 februarie 2024