26-11-2020
Robert Adams, iluminat
Nimeni nu poate deveni iluminat
Sunt mulţi oameni care se tot învârt prin lume şi pretind că sunt iluminaţi, mai mulţi ca niciodată. Nu face nicio diferenţă pentru mine, dar este amuzant. E interesant.
În primul rând, ce înseamnă cuvântul iluminare? Nu vorbesc de definiţia din dicţionar. Pe calea Jnana, ce înseamnă iluminarea? Răspunsul este: nu există asemenea cuvânt. Nimeni nu devine iluminat. Nu există niciun corp, niciun Eu, niciun mie, nu există vreun lucru care să devină vreodată iluminat. Cuvântul iluminare este folosit de ajnani (ignoranţii de Sine), de elevi.
Realitatea Absolută, Conştiinţa Pură Fără Alegere, Sat-Cit-Ananda, Parabrahman – astea sunt toate cuvinte care nu există decât pentru elev cu scopul de a-i explica că există o stare dincolo de aşa-zisa normă. O stare de totală transcendenţă, şi îi dăm un nume acesteia, iluminare.
Când aceasta se întâmplă cu adevărat sau transpare într-o fiinţă, eu-l a fost complet distrus, complet anihilat. Eu-l nu mai există, şi pentru acea fiinţă, nu există absolut nimeni care devine iluminat. Acea fiinţă stă în natura sa adevărată, în nimicul, absolutul nimic.
Nimeni nu poate deveni iluminat. Nimeni nu poate fi eliberat, pentru că eul care crede că poate fi eliberat nici măcar nu există. Nu există niciun tu. Nu există nicio persoană. Nu există nicio fiinţă umană care e o fiinţă umană într-o zi şi apoi ziua următoare devine eliberat.
Există doar Sinele eliberat, şi tu eşti Acela. Nu există niciun tu aşa cum pari. Aparenţa lui tu, cel care te crezi a fi, este falsă. De aceea spun că toate problemele tale, toate prostiile pe care tu le continui, toate grijile, toate lucrurile de care îţi pasă, toate emoţiile tale, ele nu există. Nu au existat niciodată şi nu vor exista vreodată. Totul este jocul maya-ei, lila [jocul divin]. Nu există. Nimeni din camera asta nu există. Nu există niciun tu şi nu există niciun eu.
Există doar Sinele. Şi când sinele devine Sinele, el nu mai este sinele. Pentru că niciodată nu a fost vreun sine adevărat de la bun început. Acesta e motivul pentru care subliniez, încetează să gândeşti. Gândurile tale te trag şi mai tare în maya, în iluzie. Nu te gândi la iluminare sau trezire, sau să fii eliberat, sau să găseşti un maestru care te poate ajuta. Eşti dincolo de ajutor. Nimeni nu poate face nimic pentru tine.
De fapt ce se întâmplă e asta: Începi să realizezi că nu eşti gândurile tale, că nu eşti corpul tău, nu eşti mintea ta, nu eşti lumea, nu eşti nici măcar eliberat. Eşti nimic. Pe măsură ce începi să gândeşti în acest fel, orice trebuie să se întâmple în evoluţia ta va transpare fără ca tu să faci ceva. Dacă îţi e menit să fii cu un maestru, vei fi cu un maestru. Dacă îţi e menit să fii de unul singur, vei fi de unul singur, cu tine însuţi. Totuşi, tu nu ai absolut nimic de-a face cu aceste lucruri. Rămâi în starea fără de gânduri. Lasă lumea în pace. Lasă oamenii în pace. Nu ajunge la nicio concluzie. Nu judeca pe nimeni. Totul va avea grijă de el însuşi.
Cel mai rău lucru pe care îl poţi face vreodată e să cauţi iluminarea, eliberarea. Asta te reţine. Te reţine pentru că există acolo un sine care caută. Există un eu care caută. Există un eu care încearcă să devină ceva, şi întreaga idee e să îndepărtezi ceva din conştiinţa ta. De aceea, procesul realizării este să elimini, nu să adaugi. Să îndepărtezi asta, să îndepărtezi aia. Să elimini toate conceptele şi toate ideile preconcepute. Să elimini toate gândurile, nu contează ce fel de gânduri sunt ele. Gândurile bune, gândurile rele, toate trebuiesc să dispară. Şi ceea ce rămâne va fi nimic, niciun-lucru [no-thing]. Tu eşti asta. Tu eşti acest niciun-lucru.
Nu te simţi bine să fii nimic, în loc de a crede că eşti gândurile, că eşti om, că ai o treabă de îndeplinit, şi că ai o misiune?!
Sunt mulţi oameni spirituali, ştii, care cred că ei au o misiune. Au venit să salveze lumea. Ei nu se pot salva pe ei înşişi, şi ei caută să salveze lumea! Lumea va merge în direcţia ei fără ajutorul tău, pro sau contra. Lasă lumea în pace.
Există o putere şi o prezenţă pe care îmi place să o numesc CURENTUL CARE ŞTIE CALEA, care are grijă de tot. Este tot parte din marea iluzie. Şi chiar şi în această iluzie care apare în faţa ochilor tăi, există o prezenţă şi o putere care te înalţă. Te va înălţa atât de sus cât poţi tu să îi permiţi. Până când te înalţă complet în afara corpului tău, gândurilor tale, universului, într-o dimensiune complet nouă.
Vei părea că eşti aceeaşi persoană ca întotdeauna pentru oameni, dar tu nu vei mai fi acea persoană. Pentru că acea persoană a dispărut, nu mai există. Ai devenit Braman, Absolutul. Ai devenit omniprezent. Ai devenit Sinele fără să încerci să faci asta.
Trebuie să ai întotdeauna recunoştinţă pentru felul în care eşti. Să nu îţi pară rău pentru tine. Iubeşte-te exact aşa cum eşti. Iubindu-te exact aşa cum eşti, vei transcende acele lucruri ce păreau că te deranjează, că te necăjesc, că îţi cauzează suferinţă. Toate vor dispărea. Nu vei mai fi conştient de ele. Lasă totul să plece. Nu avea vreo dorinţă de niciun fel. Scufundă-te adânc în Sine. Nu reacţiona la lumea exterioară sau la corpul tău. TOTUL ESTE BINE.
Când eşti fără gânduri, fără nevoi, fără vreri, fără dorinţe, atunci eşti Dumnezeu. Eşti Universul. Eşti Iubirea Divină. Eşti frumos.
(Sursa: leokamarius.blogspot.com)
Cele trei metode pe calea spirituală
Există trei metode pe care le folosim pe cale [n.t. - calea spirituală], pentru a putea realiza ceea ce am discutat mai devreme.
Numărul unu este renunţarea de sine, unde ne abandonăm complet lui Dumnezeu, sau Sinelui.
Dar aceasta este greu de făcut pentru majoritatea oamenilor. Sună uşor, dar nu este. Asta înseamnă că nu ai o viaţă a ta. Predai complet şi total, totul, lui Dumnezeu, întru totul. Fiecare parte a vieţii tale merge la Dumnezeu. ”Nu voia mea, ci a Ta.” Aceasta este DEVOŢIUNEA, bhakti. Din nou, sună uşor pentru unii, dar nu este când o urmezi, pentru că înseamnă că fiecare decizie pe care trebuie să o iei este lăsată în voia lui Dumnezeu. Îţi predai mintea lui Dumnezeu, întru totul, complet şi absolut. Iar asta te duce la realizarea Sinelui.
Numărul doi este ATENŢIA, despre care vorbeam, să devii martorul.
Te observi în continuu. Îţi observi gândurile. Îţi observi acţiunile. Stai în meditaţie şi observi ce se petrece în mintea ta. Nu încerci să schimbi nimic sau să corectezi nimic. Doar observi. Devii martorul gândurilor tale în meditaţie, şi al acţiunilor tale în starea de veghe.
Iar numărul trei este cea pe care eu o recomand, INTROSPECŢIA.
Întreabă-te: ”Cui îi apar aceste necazuri? Cui îi apare această karma? Cui îi apare această suferinţă? Îmi apare mie? Ei bine, ce este <eu>? Eu sunt eu. Cine sunt eu? De unde a venit <eu>?” Şi urmăreşte eu-l spre sursa lui.
Poţi folosi oricare dintre aceste trei metode, pe cea care ţi se potriveşte cel mai bine. Dar, prin orice mijloc posibil, fă ceva. Nu-ţi irosi viaţa cu frivolităţi. Lucrează cu tine, dacă vrei să devii liber. Nu înseamnă că trebuie să renunţi la a merge la cinema, sau la servici, sau ceva. Nu renunţi la nimic. Doar devii conştient de ceea ce faci. Devii o fiinţă conştientă. Devii conştient de acţiunile tale. Devii iubitor, plin de compasiune, binevoitor cu toţi oamenii. Încetezi a mai urmări să fii numărul unu. Majoritatea dintre noi spun, ”Numărul unu. Eu sunt numărul unu.” Uită de asta. Aşa suferi, ăsta e ego. E greu să înţelegi, când renunţi la ego, cum poţi avea o viaţă mai bună? Dar ai. Încearcă şi vei vedea. Când încetezi a te mai gândi la tine, şi începi a te gândi la tine, dar tu devii omniprezenţă, asta înseamnă că te gândeşti la toţi ceilalţi ca la tine însuţi. Astfel, dacă oricare fiinţă umană suferă, şi tu suferi.
Cu alte cuvinte, dacă vrei să-ţi ajuţi aproapele, dacă vrei să faci lumea aceasta o lume mai bună în care să trăim, descoperă-te pe Tine însuţi mai întâi, şi orice altceva va avea grijă de sine însuşi.
(Sursa: nefiinta.wordpress.com)
Introspecţia şi Abandonul
Începi să practici introspecţia, dar viaţa interferează. Lucruri se întâmplă. Eşti prins iar şi iar în maya, marea iluzie. Iei lucrurile în serios. Crezi că lumea are ceva să îţi ofere, deoarece tot felul de lucruri bune încep să ţi se întâmple în viaţă. Şi apoi, desigur, ea se întoarce, şi apare vreun deces în familie din nou, sau îţi pierzi poziţia ce ai avut-o timp de douăzeci de ani. Ajungi falit. Aşadar, începi iar să te introspectezi. Şi alergi înapoi la maestru.
Maestrul îţi zice: „Nu reacţiona la condiţii. Nu acorda atenţie la lucrurile din lumea asta. Corpul tău va face treaba pentru care a venit. Nu are nimic de-a face cu tine. Fie că eşti falit sau milionar, fie că eşti bolnav sau că eşti bine şi întreg, fie că locuieşti într-o colibă sau trăieşti într-un castel, nu lua lucrurile astea serios. Ci mai degrabă continuă să te întorci spre interior. Mergi mai adânc. Scufundă-te şi mai adânc decât te-ai scufundat vreodată înainte. Orice ţi s-ar întâmpla în această lume, doar observă. Pentru că adevărul este că substratul întregii existenţe este iubirea, armonia. Nu există nimic în univers care vrea să te distrugă sau rănească. Este doar maya.”
Şi din nou întrebi: „Ce este maya?”, iar maestrul îţi spune povestea pe care am zis-o şi eu la început, şi de asemeni îl face pe elev să înţeleagă, apa din fata morgana, aceea este maya, ceva ce pare să fie real, dar prin investigare afli că nu este. Întreaga lume este aşa. Întregul univers este aşa. Nu mai fi prostit din nou. Nu lua nimic în serios. Întoarce-te spre înăuntru. Nu reacţiona. Şi te hotărăşti vehement să mergi şi mai adânc de data asta, şi să nu mai fii deviat de maya.
Aşa că începi să te introspectezi hotărât, categoric, în fiecare moment al zilei. Oricând apare un gând, întrebi: „Cui apare el?” Oricând observi ceva la televizor sau în lume, ceva ce pare să te deranjeze sau să te facă fericit, îţi aminteşti să întrebi: „Cui i-a apărut asta? Cine experimentează asta?” Uneori uiţi. Dar continui să îţi aminteşti mai des decât uiţi. Nu contează cum este situaţia, bună sau rea, încetezi să mai fii prins în situaţii, şi te întrebi: „Cui apare asta? Îmi apare mie. Eu simt asta. Eu simt această maya. Atunci cine sunt eu? Care este sursa acestui eu care simte această maya? De unde a apărut eul? Cine i-a dat naştere? Cine sunt eu?"
Desigur, niciodată nu răspunzi la întrebare. Pui întrebarea iar şi iar. Şi observi că altceva se întâmplă. Încetezi să te mai implici în conversaţii pline de cuvinte. Înainte obişnuiai să vorbeşti, să vorbeşti, să vorbeşti, despre orice de pe pământ, despre vreme, despre oameni, despre locuri, despre lucruri, despre situaţii, despre lume. Acum nu mai ai interes în aşa ceva. Ceva îţi zice că este o irosire de energie. Devii mai succint. Dacă cineva te întreabă ceva, răspunzi cu da sau nu. Nu te mai întinzi la explicaţii pline de cuvinte. Viaţa ta devine tot mai simplă şi mai simplă. Tu devii tot mai fericit şi mai fericit. Se întâmplă de la sine.
Şi observi că mereu te introspectezi: „Cine sunt eu? Cui apar aceste lucruri?” Începi să sălăşluieşti în Eu, urmărind Eul până la sursă. Pe măsură ce apar gândurile, tu continui să întrebi: „Cui apar ele?” Nu ai niciun ţel. Nu ai ambiţii. Totuşi, corpul tău continuă să facă ceea ce a fost menit să facă când a venit aici. Şi face treaba mai bine decât ai făcut-o tu vreodată. Eşti uimit. Nu mai analizezi lucrurile aşa mult. Nu mai încerci să pui lucrurile în perspectiva corectă. Nu te mai agăţi de drepturile tale. Ai găsit pacea. Te duci şi împărtăşeşti asta maestrului tău. Îi zici cât de departe ai ajuns, şi ce se întâmplă cu tine. Şi el îţi zice: „O, asta nu-i nimic. Trebuie să renunţi la toate astea. Gândul că ceva ţi se întâmplă ţie, că te îmbunătăţeşti sau că progresezi, că viaţa este mai bună acum pentru tine, că eşti mai fericit, că ţi-ai simplificat viaţa. Toate astea trebuie să dispară şi ele.”
Întrebi cum poţi scăpa de ele rapid. Şi răspunsul este: „Prin abandon de sine.” Nu doar te introspectezi, dar, de asemeni, trebuie să abandonezi totul. Toate gândurile, toate nevoile, toate dorinţele, corpul, mintea. Toate astea trebuiesc abandonate.
„Cui să le abandonez, Maestre?”
„Ţie însuţi, Sinelui tău. Sinelui care este omniprezent, omniscient, omnipotent. Sinelui care este atotpătrunzător. Sinelui care este unimea ultimă, pura conştiinţă, sat-cit-ananda, ParaBrahman. Abandonează-te acelui Sine, că tu eşti în realitate acela.”
Şi eşti uimit de ceea ce ai auzit. Începi să faci doar asta. În timp ce eşti la muncă, în timp ce speli vasele, în timp ce te uiţi la televizor, îţi aminteşti mereu să te abandonezi. Şi într-o zi, guru-ul interior îţi trage mintea înăuntru către sursă şi te trezeşti. Devii eliberat. Devii tu însuţi. Atunci eşti liber.
(Sursa: leokamarius.blogspot.com)
11-07-2020
Iubeşte la timpul prezent
- trecerea de la ego la esenţă în relaţii -
de Gina Lake
Cu cât mai demne de iubire sunt personalitatea şi egoul lor, cu atât ne este mai uşor să-i iubim. Unii oameni au un ego şi o personalitate mai rafinată. Egoul şi personalitatea lor au devenit mai civilizate şi pozitive. Au învăţat să fie mai blânzi, mai politicoşi, mai atenţi, chiar dacă acest comportament este contrar naturii egoului lor. Atunci când oamenii sunt amabili şi iubitori, aceasta este o exprimare a Sinelui lor şi îi face să fie uşor de iubit.
Cei ce nu-şi exprimă prea mult Sinele sunt mai greu de iubit. Ei nu dăruiesc prea multă iubire şi astfel nu li se răspunde cu iubire, rămânând prinşi într-un fel de cerc vicios. Singura cale de a ieşi din acest cerc este aceea de a fi mai iubitor. Dar cum poţi face asta, mai ales când nu simţi prea multă iubire?
Ajută şi să ne prefacem că iubim. Acest lucru poate părea ciudat, dar a te preface că iubeşti distruge acest cerc vicios, deoarece ceilalţi deseori nu îşi dau seama dacă tu într-adevăr simţi iubire sau nu. Dacă eşti iubitor, ceilalţi îţi răspund cu iubire, indiferent dacă tu simţi sau nu iubire. E la fel ca exersarea unor comportamente bune, ceea ce constituie mereu o politică bună în societate şi de aceea se insistă asupra acesteia.
Faptul că un comportament bun provine din bunătatea cuiva sau nu, nu este atât de important ca şi comportamentul bun în sine. Bineînţeles că este mai bine dacă acesta provine din iubirea şi bunătatea din interiorul nostru. Dar chiar dacă nu este aşa, totuşi un comportament bun este preferabil unuia ce denotă răutate sau indiferenţă, pentru că un astfel de comportament va cauza reacţii de indiferenţă şi răutate din partea celor cu care interacţionăm. Ca urmare a acestei practici, egoul învaţă să se comporte bine chiar dacă nu simte iubire, iar învăţarea acestei lecţii duce, în cele din urmă, la un comportament ce decurge în mod firesc din iubire. Iubirea se învaţă, în mare măsură, prin faptul că suntem iubiţi.
Învăţăm să iubim fiind noi înşine iubiţi, ceea ce ne face să ne simţim în siguranţă, putând astfel să ne deschidem inima faţă de altcineva. Orice altceva mai puţin decât iubirea păstrează egoul nostru în gardă şi în defensivă. Iubirea este singura care dezarmează egoul. Ea trece dincolo de starea de conştiinţă egotică şi evocă dragostea în fiinţa noastră, ceea ce ne pune în rezonanţă cu Sinele şi cu calităţile lui: pacea, bucuria, seninătatea, fericirea, amabilitatea, compasiunea, răbdarea, de exemplu. Acesta este motivul pentru care iubirea este cel mai mare dar pe care ni-l putem dărui unii altora.
Iubirea este darul care permite oamenilor să se relaxeze şi să se reîntoarcă la Esenţa lor, iar fericirea reală şi pacea sunt drepturile noastre prin naştere. Chiar şi faptele şi cuvintele iubitoare care doar mimează că ar fi din Esenţa noastră pot avea aceleaşi rezultate. Iubirea este atât de puternică, încât chiar şi în cantitate mică are suficientă putere să ne schimbe starea de conştiinţă atât nouă, cât şi celor din jur. (pag. 22-23)
Fie că inventezi pretexte pentru a-ţi justifica furia, fie că aduni cât mai multe motive pentru a fi supărat, fie că îţi aduci aminte de toate incidentele trecute care te-au mai deranjat, tot nu ajută la nimic să te gândeşti la ce e legat de condiţionările şi furia ta. Cu toate acestea, exact asta face egoul. Pentru a-şi susţine condiţionările, egoul adeseori repetă mental: "Nu ar fi trebuit să laşi vasele în chiuvetă. Pur şi simplu nu trebuia să faci acest lucru. Cum ai putut să faci asta? Nu este corect." La fel, egoul îşi susţine furia repetând argumente asemănătoare şi justificările acestora: "Este un nepriceput. Întotdeauna a fost un nepriceput. Şi mama lui a fost o nepricepută. Eu nu i-aş fi făcut asta niciodată. Nu-i pasă de mine. Poate că nu i-a păsat niciodată. Nu cred că mă iubeşte. Poate că nici eu nu-l iubesc." În câteva minute, dialogul intern a trecut de la supărarea pe vasele din chiuvetă la luarea în considerare a divorţului. Furia duce la pierderea iubirii pentru cineva. De asemenea, ucide şi dorinţa de a face dragoste cu acea persoană.
Acest tip de gândire ţine egoul pe poziţie şi face ca resentimentele, condiţionările şi nefericirea să continue. El creează şi menţine problemele. Pur şi simplu, cauzează probleme. Dacă alegi să gândeşti în felul acesta, atunci te identifici cu egoul şi faci alte alegeri.
Un alt lucru care nu ajută în cazul în care avem de-a face cu furia este să ne învinovăţim pe noi înşine pentru cauzele care au determinat-o. Dacă luăm furia ca pe ceva personal (asumându-ne vina pentru ceea ce s-a petrecut), ne va face să ne simţim prost faţă de noi înşine şi ne va adânci această stare şi mai mult, pentru că vom simţi nevoia de a o justifica. Iar justificarea furiei va conduce la şi mai multă furie şi la sentimente negative despre noi înşine. Nu trebuie să ne justificăm furia sau să ne apărăm condiţionările, pentru că ele nu sunt ale noastre. Ele nu ne aparţin – nu aparţin adevăratului nostru eu – ci unui eu fals. Noi suntem responsabili doar pentru ceea ce facem cu aceste sentimente negative odată ce apar în viaţa noastră.
Aşa cum nu ajută să ne învinovăţim pentru furia apărută, nu ajută nici să-i învinovăţim pe ceilalţi din acelaşi motiv. Strategia egoului de a se simţi mai bine când este furios este să strângă poveşti pentru a-şi justifica furia şi pentru a da vina pe ceilalţi. Aceasta duce la şi mai multă furie şi la sentimente negative. Dând vina pe cineva, implicăm o altă persoană, care are un ego şi propriile condiţionări, judecăţi şi sentimente negative. Iar acest lucru conduce la şi mai multe necazuri.
Contrar părerilor obişnuite, nu ajută să ne împărtăşim furia cu partenerul de viaţă. Presupunerea generală despre furie este că, dacă nu facem ceva cu ea sau dacă nu vorbim despre ea, nu-i vom face faţă. Dar, din păcate, tot ceea ce spunem sau facem cu furia distruge relaţiile. S-ar putea să crezi că este bine să-i spui partenerei tale că eşti supărat, dar este o concepţie greşită. Este mult mai bine să observi furia, să-ţi asumi responsabilitatea pentru ea şi să nu o negi, chiar să treci peste ea împreună cu partenera ta, pentru că în acest fel nu hrăneşti furia şi nu distrugi relaţia. (pag. 95-96)
Problemele încep când ne ataşăm de îndeplinirea propriilor noastre condiţionări, când vrem să schimbăm condiţionările partenerului sau când condiţionările acestuia declanşează propriile noastre condiţionări. Condiţionările nu ar reprezenta nicio problemă sau ar fi ceva minor dacă am accepta ca partenerul nostru să facă lucrurile aşa cum vrea el sau ea, fără a schimba nimic doar pentru că este diferit faţă de felul cum facem noi lucrurile. Chiar contează dacă partenerul nostru nu stoarce bine cârpa de spălat vase după ce o foloseşte? Sau dacă lasă păr sau pastă de dinţi în chiuvetă? Sau dacă are maniere urâte la masă? Sau dacă el conduce prea prudent? Sau dacă insistă să citească ziarul dimineaţa înainte de a face orice altceva? Aceste lucruri minore care ne supără într-o relaţie nu sunt chiar atât de importante. Nu sunt mai importante decât iubirea. Putem să ne descotorosim de ele? Putem să ne lăsăm partenerul să fie aşa cum este?
Dacă vei putea, recompensa va fi enormă. El sau ea sigur te va iubi. Acceptarea îl face pe partener să se relaxeze şi să fie aşa cum este. Îl face să se orienteze către Esenţă, iar Esenţa să îi cuprindă fiinţa. Această acceptare se va întoarce şi către tine, deci şi tu te poţi relaxa şi orienta către Esenţă. Acceptarea este simplă, dar puternică. Nu este bine să-i subestimăm importanţa într-o relaţie. Îngăduinţa este o calitate a Esenţei, iar când alegem să o folosim, alegem Esenţa mai presus de ego.
În multe cazuri, acceptarea felului de a fi al partenerului nostru reprezintă o modalitate de a contracara reclamaţiile pe care egoul le are în legătură cu afirmarea acestei acceptări, acceptare de tipul: "Fie şi aşa", "Totul este perfect", "Dragostea este mai importantă" sau "Aşa este el." Acestea sunt expresii adevărate ale Esenţei, iar noi le folosim pentru a neutraliza sau schimba relaţia care există în mintea noastră egotică, care judecă şi se împotriveşte felurilor în care partenerul nostru este diferit faţă de noi. Putem să ne amintim următoarele: "Este doar egoul. Iată-l că încearcă din nou să ne facă probleme!" Conflictul nu este inevitabil în relaţii şi putem căuta să-l evităm prin ignorarea condiţionărilor partenerului nostru şi dându-i libertatea de a fi aşa cum este cu adevărat. Acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care le putem oferi partenerului nostru.
Ca parte a acestei acceptări, uneori putem să fim de acord cu dorinţele, condiţionările partenerului nostru, din bunătate. De exemplu, dacă partenerul tău vrea să conducă ceva mai repede, de ce nu? Sau dacă ea vrea ca tu să storci cârpa de vase sau să faci curat în baie, de ce nu? De ce să nu facem aceste lucruri mărunte pentru a-i face pe plac partenerului nostru? Oamenii care se iubesc, care se acceptă şi se respectă reciproc fac aceste lucruri în mod firesc; ei fac asta din dragoste şi pentru a menţine armonia, fapt care este bun pentru toată lumea. Facem aceste lucruri mărunte pentru că ele sunt bune într-o relaţie. Punem relaţia şi iubirea mai presus de propriile noastre tendinţe. (pag. 166-167)
REZOLVAREA RESENTIMENTELOR
1. Observă când ai resentimente. Care sunt lucrurile care te fac să ai resentimente? Ce ţi se pare nedrept? Care sunt condiţionările care determină aceste resentimente? Poate că îţi spui că ar trebui să faci ceva când nu vrei sau că nu trebuie să ceri ajutor, când ţi-ar plăcea să te ajute cineva. Poate că urmăreşti să faci prea multe când, de fapt, trebuie să te odihneşti sau să faci cu totul altceva. Poate că aceasta nu este o problemă ce are legătură cu relaţia dintre tine şi partenerul tău, ci este ceva ce ţine de tine însuţi.
2. Ce sentimente se ascund în spatele resentimentelor? Ce vrei? Există ceva ce poţi să faci singur sau ai nevoie de partenerul tău pentru a simţi că situaţia este corectă? Dacă vrei ceva ce partenerul tău poate să-ţi ofere, ce aştepţi de la acesta? De ce e nevoie ca situaţia să fie corectă? Defineşte acest lucru în mod clar, de exemplu: "Vreau ca scările să fie aspirate o dată pe săptămână."
3. Explică-i partenerului tău această problemă, dar nu când eşti supărat sau ai o atitudine critică (nu când te identifici cu egoul). Furia, învinuirea şi critica nu te vor ajuta să obţii ceea ce vrei şi vor strica relaţia. Aşteaptă până când îţi trece furia şi simţi din nou iubire pentru partenerul tău (când eşti din nou orientat către Esenţă).
4. Abordează această problemă cu partenerul tău, amintindu-i că ţii la relaţia voastră, iar resentimenele pe care le ai stau în calea sentimentelor frumoase pentru el sau ea. Bazează-te pe ajutorul partenerului în rezolvarea acestei probleme.
5. Nu-i spune partenerului ceea ce vrei, ci întreabă-l dacă doreşte să facă ceea ce crezi că este mai bine pentru relaţie: "Vrei să faci aceasta?" Dacă spune "Da", atunci defineşte detaliile acestui acord şi apreciază orice încercare. Dacă spune "Nu", atunci întreabă-l: "Ce vrei să faci?". Poate că partenerul doreşte să facă ceea ce vrei şi tu, dar nu atât de des, sau poate că vrea să facă altceva în schimb, iar tu să continui să faci acelaşi lucru.
6. Negociaţi până când ajungeţi la o soluţie care este echitabilă pentru amândoi. Nu vă opriţi până nu ajungeţi la un acord. Amândoi trebuie să fiţi împăcaţi cu soluţia aleasă. Dacă sunteţi de acord cu anumite schimbări, puteţi merge înainte. (pag. 222-223)
< sus >
08-03-2020
Dinamica planului astral
un manual complet pentru călătorii în afara trupului
de Robert Bruce
Zona timpului real
Eu am numit zona timpului real nivelul dimensional subtil cel mai apropiat de planul fizic. (Zona timpului real ar putea foarte bine să fie denumită şi dimensiunea eterică, însă acest termen nu este descriptiv.) Aceasta este dimensiunea în care se regăsesc majoritatea celor care se proiectează în afara corpului fizic pentru prima dată. Zona timpului real ar putea fi privită ca o zonă intermediară care delimitează în mod adecvat universul fizic de dimensiunea astrală (o reflexie directă şi obiectivă în timp real a realităţii), precum şi unele caracteristici ale dimensiunii astrale (un mediu subtil fluid).
Zona timpului real este cel mai bine considerată a fi un nivel dimensional separat. Aceasta elimină riscul de confuzie între un singur set de factori legaţi de proiecţiile astrale şi aspectele legate de nivelurile dimensionale multiple.
Fluctuaţiile realităţii cauzează cea mai mare parte din confuzia care apare în zona timpului real. Acestea sunt atât de intense, încât ele reprezintă un factor constant în cadrul experienţelor extracorporale cotidiene. Eu consider zona timpului real ca fiind puţin stabilă şi predictibilă prin însăşi definiţia ei. Majoritatea fluctuaţiilor iau naştere din interacţiunile dintre mediul real sensibil şi percepţiile, în general instabile, ale dublului proiectat în zona timpului real.
Deoarece zona timpului real este atât de apropiată de dimensiunea fizică, putem considera că ea se află în partea de jos a planului astral. Tradiţional, se consideră că planurile joase reprezintă nişte medii neplăcute şi nefavorabile. Totuşi, zona timpului real nu este ea însăşi un mediu astral grosier, ci o reflexie dimensională a universului fizic. O putem considera o zonă neutră - o zonă tampon - care desparte universul fizic de planurile astrale.
Omul obişnuit care realizează proiecţii astrale consideră zona timpului real ca fiind slab luminată şi sumbră. Această idee provine de la persoanele care realizează proiecţii mai ales noaptea târziu; în timpul nopţii, lumea apare ca fiind întunecoasă şi sumbră. Dacă realizaţi proiecţii în timpul zilei, zona timpului real este la fel de strălucitoare şi de luminoasă ca şi ziua. Zona timpului real cuprinde şi se întrepătrunde cu universul fizic şi conţine, în acelaşi timp, o reflexie perfectă a realităţii în cadrul ei. Totul se petrece în timp real - exact aşa cum se petrec de fapt toate lucrurile în realitate. Cei care se proiectează şi călătoresc în zona timpului real se percep pe ei înşişi ca urmând contururile spaţiale ale lumii reale. Ei există într-o reflexie subtilă directă a realităţii - pe măsură ce realitatea se petrece.
Am petrecut mult timp explorând zona timpului real. În timpul acelor experienţe m-am simţit precum o fantomă în lumea reală. Legile lumii fizice nu se aplică aici, deşi există totuşi provocări cărora trebuie să le faci faţă, cum ar fi gravitaţia. Cei care se proiectează acolo pot călători la voinţă oriunde în universul fizic şi la orice viteză; pot zbura, pot trece prin materia fizică, chiar dacă percep o oarecare textură şi rezistenţă atunci când fac aceasta. (pag. 20-21)
Atingerea unei stări modificate de conştiinţă
O stare de transă este o stare de conştiinţă modificată în mod natural. Este cu adevărat o stare de a fi minunată, confortabilă, lipsită de stres şi revigorantă. Pătrundeţi în această stare de fiecare dată când corpul vostru fizic adoarme. Toată lumea trăieşte această stare, chiar dacă şi numai pentru câteva minute, chiar înainte de a adormi. Undele cerebrale experimentate în timpul acestei stări pot fi măsurate. S-a descoperit că ele se află în strânsă legătură cu diferitele niveluri de somn.
Atingerea stărilor modificate de conştiinţă în timpul stării de veghe - "în starea de minte trează şi corp adormit" - îmbunătăţeşte calitatea gândurilor, oferă o mai bună claritate mentală şi o mai mare profunzime la acest nivel. Multe lucruri devin posibile în timpul stărilor modificate de conştiinţă, deoarece mintea, împreună cu simţurile sale, sunt expansionate.
În timp ce adormiţi, veţi descoperi, dacă veţi privi cu atenţie, că, la un anumit moment, începeţi să vă pierdeţi printre jumătăţi de gânduri şi de impresii. Corpul vostru începe să se simtă greu şi cald, iar gândurile încep să nu mai fie omogene şi să nu mai aibă sens. Acest lucru se petrece la graniţa dintre starea de veghe şi starea de somn, chiar înainte de a vă pierde coerenţa şi de a adormi. Această stare de căldură şi de greutate plăcută este semnalul că aţi intrat într-o stare de transă.
Odată ce corpul fizic adoarme, centrul conştiinţei lucide se transferă către corpul energetic expansionat, exact cum am menţionat anterior. Acest fenomen poate fi privit ca o proiecţie interioară. Valul de greutate care semnalează intrarea în starea de transă indică faptul că centrul conştiinţei lucide s-a mutat din corpul fizic/mintea fizică în primul din corpurile sale subtile generate, adică în corpul energetic expansionat. (pag. 156-157)
Visele lucide şi experienţele extracorporale
Visarea lucidă ar trebui să facă parte din agenda fiecărei persoane care se proiectează. Acest lucru este fascinant, vă oferă o experienţă reală şi vă menţine interesul treaz. Un vis lucid este o experienţă extracorporală autentică, deşi este vorba despre un alt gen de experienţă extracorporală şi la un alt nivel. Visele lucide pot să fie adeseori transformate în experienţe extracorporale.
Toată lumea visează în timp ce doarme şi majoritatea oamenilor îşi amintesc măcar o parte din vise. Pentru majoritatea oamenilor, visele sunt singura lor legătură cu o realitate mai elevată şi cu originile lor spirituale. Visarea este considerată un fapt obişnuit, însă acest lucru ascunde mai multe aspecte uimitoare decât s-ar zice la prima vedere. În timp ce corpul fizic/mintea fizică adorm, o copie a conştiinţei se reflectă în corpul energetic expansionat, iar de acolo în dublul proiectabil, iar apoi în afara corpului fizic. În timp ce acest lucru se petrece, are loc şi activarea minţii din vis. Visarea reprezintă un proces firesc în cadrul căruia mintea procesează evenimente din viaţa reală şi rezolvă probleme şi conflicte. Mintea pune în scenă situaţii şi evenimente în cadrul acelui mediu de vis care îi oferă siguranţă. Acest proces ajută mintea să se liniştească şi să îşi găsească echilibrul.
Un vis lucid este cu totul altceva. Într-un vis lucid, se produce la un moment dat apariţia conştiinţei lucide. Voi deveniţi dintr-o dată conştienţi - vă treziţi în interiorul lumii de vis. Iar din acel moment puteţi prelua controlul scenariului din visul respectiv.
Visele lucide sunt diferite de experienţele extracorporale, în sensul că par mult mai reale. Un vis lucid foarte intens nu poate fi diferenţiat de realitate, chiar dacă acesta a început direct din starea de veghe. O persoană care are vise lucide este mult mai conştientă decât o persoană care se proiectează în zona timpului real, în apropierea corpului său fizic. Cei care visează lucid experimentează adeseori senzaţii fizice cum ar fi gravitaţia, textura lucrurilor, temperatura, gustul, plăcerea şi durerea. Cu cât este mai intens visul lucid respectiv, cu atât mai reale devin aceste senzaţii.
Visele lucide, experienţele extracorporale în timp real şi proiecţiile astrale au multe lucruri în comun. Centrul conştiinţei celui care visează fluctuează adeseori între toate aceste stări pe parcursul unei singure experienţe. Adeseori percepeţi sau vă amintiţi mai multe experienţe care s-au petrecut în simultaneitate. Acest lucru se datorează unor fragmente diferite ale minţii, care interferează unul cu celălalt în timpul eventualei descărcări a amintirilor din umbră de la finalul experienţei respective. Acest lucru duce la apariţia unor amintiri amestecate: o parte vise obişnuite, o parte vise lucide, o parte experienţe extracorporale în zona timpului real, o parte proiecţii astrale.
Ce sunt visele lucide? Am reflectat timp de mai mulţi ani asupra diferenţei dintre experienţele extracorporale şi visele lucide şi am descoperit abia de curând, în momentul în care am scris această ediţie aniversară în anul 2009, o explicaţie plauzibilă. Eu sunt de părere că visele lucide sunt de fapt proiecţii ale minţii cognitive, ale corpului mental - o proiecţie a minţii în dimensiunea mentală. Acesta este singurul lucru care ar avea sens.
Corpul mental este un corp subtil mult mai rafinat decât corpul astral al timpului real. Dublul proiectat în zona timpului real are mai mult legătură cu substanţa corpului fizic şi se poate spune că este o proiecţie a corpului fizic şi a creierului. (pag. 236-237)
< sus >
27-01-2020
Dalai Lama XIV
Calea budismului tibetan - sfârşitul suferinţei şi descoperirea fericirii
de Dalai Lama
Atunci când oamenii vorbesc despre dezarmare la nivel planetar, ei trebuie să ştie că este necesară şi o "dezarmare interioară". Problema este dacă putem sau nu minimaliza gândurile negative, amplificând, în schimb, atitudinile pozitive. Putem examina existenţa noastră cotidiană pentru a vedea dacă mânia care ne cuprinde uneori are vreo valoare şi, de asemenea, ne putem gândi la efectele pozitive sau negative ale compasiunii şi iubirii. De exemplu, cum fiinţele umane sunt animale sociale, ele au prieteni buni şi prieteni răi. Oamenii care sunt întotdeauna furioşi nu cunosc, în majoritatea cazurilor, pacea sufletească, dar cei liniştiţi au mai multă pace şi mai mulţi prieteni adevăraţi - prieteni care le vor fi alături şi la bine, şi la rău. Asemenea prieteni nu se obţin prin furie, gelozie sau lăcomie, ci prin iubire curată, compasiune, deschidere şi sinceritate. Astfel, este foarte clar că gândurile negative distrug fericirea, în vreme ce gândurile pozitive o creează.
Deşi furia poate părea uneori prielnică pentru om, în realitate, ea ne distruge liniştea şi fericirea şi chiar abilitatea de a reuşi. Succesul şi eşecul depind de înţelepciunea şi inteligenţa omului, care nu pot funcţiona cum trebuie sub influenţa mâniei. Când ne aflăm sub imperiul furiei şi al urii, puterea de judecată ne este diminuată. Ca atare, urmărim ţeluri greşite sau aplicăm metode greşite, care ne vor duce la eşec. De ce apare furia? Fiindcă, undeva, în adâncul sufletului nostru, domneşte teama, ceea ce înseamnă că teama este cauza eşecului.
Cele mai eficiente şi mai puternice metode de a elimina furia sunt toleranţa şi răbdarea. Adesea, oamenii au impresia că toleranţa şi răbdarea sunt sentimente neutre, dar nu este aşa: ele sunt mai profunde şi mai eficiente decât simpla indiferenţă. Unii oameni simt că toleranţa şi răbdarea ar fi semne de slăbiciune. Dimpotrivă: mânia, ura şi frustrarea sunt astfel de semne. Mânia vine din teamă şi teama vine din slăbiciune sau dintr-un sentiment de inferioritate. Dacă ai curaj şi hotărâre, vei simţi mai puţin teama şi, inerent, vei fi mai puţin frustrat şi furios.
Practica metodelor de a reduce furia şi a spori toleranţa este adaptabilă la fiecare sistem religios şi de ea pot beneficia chiar şi cei care nu au convingeri religioase, căci, atâta vreme cât eşti o fiinţă umană, vei avea întotdeauna nevoie de toleranţă şi curaj. Din punct de vedere budist, există nouă situaţii care dau naştere furiei: situaţii în care am fost rănit, sunt rănit sau voi fi rănit; în mod similar, situaţii în care cei dragi au fost răniţi, sunt răniţi sau vor fi răniţi; şi situaţii în care duşmanii mei au fost fericiţi, sunt fericiţi sau vor fi fericiţi. Dintre acestea, poate cea mai importantă este situaţia în care eu sunt rănit. În asemenea momente, o modalitate de a contracara furia este să investigăm natura obiectului care ne răneşte, examinând dacă el acţionează asupra noastră direct sau indirect. Să presupunem că suntem loviţi cu un băţ; ceea ce afectează direct este băţul. Cauza primordială care ne răneşte indirect nu este însă persoana care mânuieşte băţul, ci furia care o motivează să lovească, prin urmare nu pe persoana propriu-zisă ar trebui să fim supăraţi.
O altă metodă, care poate fi eficientă în anumite circumstanţe când cineva ne răneşte, este să ne reamintim în acel moment că ne-am putea confrunta cu dificultăţi şi mai mari şi am avea de suportat suferinţe şi mai grele. (pag. 20-21)
Mintea este o entitate având claritate şi capacitate de cunoaştere. Formarea corpului fizic al omului începe odată cu fuziunea dintre spermatozoidul tatălui şi ovulul mamei. Pe măsură ce corpul se dezvoltă, intervine conştiinţa. Dar adevărata substanţă a minţii nu este corpul fizic, ci o minte anterioară. Sentimentele de fericire sau de suferinţă pe care le experimentăm ar trebui legate nu doar de corpul fizic, ci şi de această minte subtilă. Prin urmare, în învăţăturile tantrice, găsim explicaţia minţii subtile, numită mintea primordială a luminii clare. Când vorbim despre continuitatea vieţii, aceasta este explicată în termenii continuităţii minţii luminii clare.
Avem experienţe diferite prin prisma comportamentului nostru, iar comportamentul nostru diferit apare ca urmare a atitudinilor mentale diferite. În esenţă, suntem la fel, pentru că toţi ne dorim fericirea, şi nu suferinţa. Dacă întrebi până şi oameni care par să fie cruzi şi belicoşi dacă vor, într-adevăr, să poarte războaie, răspunsul va fi negativ. Şi ei îşi doresc fericire şi nu vor să sufere. Ne angajăm în lucrări deşarte fiindcă suntem dominaţi de ignoranţă. Ignoranţa este atât de puternică, încât, deşi noi ne dorim altceva, ea ne obligă să ne implicăm în activităţi distructive. Vedem în toată lumea asemenea activităţi, care demonstrează imensul potenţial al minţii umane de a controla totul.
Sentimentele de fericire sau de suferinţă depind foarte mult de comportamentul nostru, care este, la rândul său, legat de mentalitatea noastră. Acele atitudini mentale care sunt negative şi nedemne ar trebui reduse şi eliminate. Ar trebui să identificăm tipare constructive de gândire, să le promovăm şi să le dezvoltăm; această metodă de transformare a minţii este ceea ce noi numim Dharma, sau practica spirituală. Iată de ce învăţăturile lui Buddha spun că trebuie să ne abţinem de la fapte rele. Ar trebui să săvârşim fapte bune fiindcă dorim fericirea, nu suferinţa. Iar fericirea vine din fapte bune, după cum suferinţa rezultă din săvârşirea faptelor rele.
Cum mintea este ca un izvor, sursa fluxului nostru de experienţe, este important să controlăm această sursă de experienţe - cu alte cuvinte, să ne transformăm mintea. Politicienii încearcă, şi ei, să controleze minţile oamenilor prin programe de tipul luptei de clasă şi altele, dar fiindcă acestea se bazează nu pe transformarea minţii, ci, mai curând, pe obţinerea unor victorii politice personale şi pe înfrângerea rivalilor, ele nu sunt întotdeauna încununate de succes. Metoda pentru transformarea minţii este să înţelegem că, dacă vrem să facem ceva, iar rezultatul va fi negativ, acel lucru nu trebuie făcut. Dacă însă vedem că, realizând un anumit lucru, vom genera fericire şi pace, atunci trebuie să facem cu bucurie acel lucru.
Când Buddha a propovăduit Cele Patru Nobile Adevăruri şi a vorbit despre adevărata suferinţă, el n-a făcut-o ca să ne întristeze. Dacă n-ar exista mijloace de eliminare a suferinţei, atunci nici n-ar fi nevoie să discutăm despre asta. Dar Buddha nu a vorbit doar despre adevărata suferinţă, ci şi despre cauzele suferinţei şi posibilitatea eliminării ei, despre calea ce duce la încetarea tuturor suferinţelor. Sentimentele perturbatoare, gândurile şi faptele rele sunt efemere, dar au o anumită forţă. Dacă ne familiarizăm minţile cu antidotul la aceste gânduri negative, le putem învinge. (pag. 182-183)
Generarea mintii iluminării
NE PREŢUIM PE NOI ÎNŞINE foarte mult, aşa cum fac toate fiinţele simţitoare. Eu mă preţuiesc foarte mult, dar nu pentru că vreau să fiu bun cu mine, ci pentru că am o consideraţie naturală şi spontană pentru propria mea valoare. Fiindcă toate fiinţele simţitoare se consideră preţioase, fiecare dintre ele este îndreptăţită să-şi risipească suferinţa şi să acţioneze pentru fericirea viitoare. Toţi avem dreptul egal de a evita suferinţa şi de a trudi pentru dobândirea fericirii, pentru că trăim în interdependenţă unii faţă de alţii.
Lăsând deoparte problema atingerii stării de Buddha, chiar şi în evenimentele mărunte, petrecute în viaţa de fiecare zi, fericirea noastră depinde de alţii. De pildă, facilităţile de care dispunem la o întrunire unde ne aflăm alături pentru a deprinde şi asculta învăţăturile depind, în primul rând, de cei care au cumpărat terenul, l-au nivelat şi au construit clădirile de pe el. Finalizarea acestor facilităţi reprezintă rodul muncii tuturor acestor oameni.
În ceea ce mă priveşte, am fost capabil să trăiesc graţie bunătăţii altora, nu doar prin propriile mele calităţi sau fiindcă îmi sunt mie însumi suficient. Am depins de alţii în ceea ce priveşte mâncarea, băutura, hainele şi adăpostul. Toate aceste lucruri s-au datorat bunătăţii altor fiinţe simţitoare; n-am primit nimic prin vreo capacitate supraomenească pe care aş fi putut-o poseda. Dacă aş fi avut vreo astfel de capacitate, aş fi putut trăi şi într-o vale pustie şi izolată. Dar, de fapt, n-aş putea supravieţui într-un astfel de loc. Trebuie să trăiesc acolo unde sunt şi alţi oameni.
Aceasta denotă că oamenii trebuie să trăiască în dependenţă cu semenii lor. Şi este greşit să arăţi rea-voinţă faţă de cei de care trebuie să depinzi. Ne purtăm astfel din cauza ignoranţei noastre. Este o greşeală prostească să avem o asemenea conduită. În viaţa noastră, ne bazăm pe sprijinul tuturor fiinţelor simţitoare bune. În mod similar, cultivarea calităţilor spirituale, precum compasiunea şi iubirea, care sunt rădăcinile religiei, este posibilă doar cu referire la un obiect anume. Din acest punct de vedere, putem vedea cum fiinţele simţitoare sunt bune cu fiecare dintre noi, oferindu-ne o oportunitate la îndemână de a genera iubire şi compasiune.
Dacă nu aţi generat deja compasiune, o puteţi face. Dacă aţi generat-o, o puteţi spori. În final, calea de a obţine starea unui cuceritor atotştiutor derivă din practicarea iubirii şi compasiunii. Dar, dacă n-ar exista fiinţe simţitoare, nici noi n-am fi capabili să generăm iubire şi compasiune. Dacă n-ar exista fiinţe simţitoare, n-am avea curajul şi determinarea de a genera această minte. (pag. 249-250)
< sus >
11.01.2020
David Hawkins
Vindecare şi recuperare
de David R. Hawkins
Toţi suntem asaltaţi de crize majore ale vieţii într-un moment sau altul, dar câţi dintre noi ştiu cum să se descurce cu moartea, divorţul, separarea, desfigurarea, rănirea, accidentul, cataclismul şi toate aceste evenimente grave ce au ca rezultat o tulburare emoţionala? Ce tehnici pot fi utilizate pentru a ne descurca cu aceste experienţe?
Este surprinzător că singurul lucru care trebuie gestionat în cadrul acestor evenimente catastrofale este energia emoţiilor. Dacă studiem experienţa, observăm că nu evenimentul care s-a petrecut sau despre care credem ca s-a petrecut în lume este problema, ci felul în care ne simţim noi faţă de el. Cui îi pasă de fapte? Ele nu înseamnă nimic în şi prin sine. Ceea ce contează este reacţia emoţională la acestea. Faptul, evenimentul în sine este doar un fapt, un "nimic". Felul în care "simţim" despre acel fapt este singurul lucru pe care trebuie să-I rezolvăm în toate evenimentele de viaţă.
Sunt oameni care au fost implicaţi în cercetare spirituală şi în cercuri metafizice mulţi ani şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în vieţile lor. Au aceleaşi boli şi probleme, viaţa lor personală este la fel. Nu au avut niciuna din experienţele adevărului interior despre care aud vorbindu-se. Oare de ce? Când viaţa le aduce aurul în faţă, această şansă extraordinară, atunci este momentul să transforme cunoaşterea spirituală în realitate. Este timpul transformării, momentul în care pot face un salt în conştiinţă. Acestea sunt momente de aur.
Punctul critic în toate lucrările spirituale este capacitatea de a dori să spui adevărul. Deseori acel adevăr este "nu ştiu" şi din acest "nu ştiu" vine dorinţa de a te preda lui Dumnezeu. Adevărul apare din actul predării, al capitulării. Adevărul nu "cauzează" durerea şi este greşit să venerăm durerea gândind că ea este calea regală către iluminare. Prin înţelegerea faptului că suferinţa în sine nu se datorează adevărului, ci lipsei de voinţă şi dorinţă de a renunţa la fals, astfel ajungem acolo – ajungem la revelarea adevărului prin capitularea, predarea în mâinile lui Dumnezeu. (citate introductive)
O persoană tristă care merge pe stradă trăieşte literalmente percepţia tristeţii. Când deschide ziarul vede numai lucruri triste care se petrec in lume, vede condiţia tristă a omului. Vede gunoiul de pe stradă. Priveşte oamenii bătrâni şi gândeşte cât de tristă este bătrâneţea. Îi pare rău pentru copii şi se gândeşte în ce lume tristă urmează să crească aceştia. Cunoaşte durerea vieţii. Ţine în ea atâta durere încât apare mila – cât de trist pentru aceşti copii.
Persoanele care se află în câmpul energetic al Fricii văd, experimentează şi îşi creează în lumea lor situaţii care trezesc frica. Citesc în ziare despre cât de înspăimântătoare este lumea - omoruri, crime, furturi, războaie şi bombe. Merg pe stradă si văd totul ca fiind înspăimântător. Văd şanse de a se întâmpla tot felul de accidente şi cum este posibil ca oamenii să-şi scrântească gleznele. Ei cred că ar trebui să existe indicatoare peste tot. Oamenii care văd o lume înspăimântătoare pun lacăte duble şi închid de două ori maşina, aflată în garajul închis de două ori, aflat în curtea lor dintr-un cartier în care nu s-a întâmplat niciodată o spargere.
Frica vine dinăuntrul nostru şi proiectează în afară o înfăţişare înspăimântătoare a lumii. Dacă avem nişte ochelari coloraţi în culoarea fricii, totul arată a frică şi, dacă îl căutăm pe Dumnezeu, vom găsi un Dumnezeu de care să ne temem. Un Dumnezeu al lumii înspăimântătoare nu poate fi decât unul de care trebuie să te temi.
Cineva se poate muta în câmpul superior al dorinţelor care apar datorită educaţiei sociale. Oamenii de la baza Hărţii care se aliniază cu lipsa de speranţă, cum sunt cei din ţările Lumii a Treia ori segmente ale grupurilor socioeconomice din societatea noastră, încep să vadă ce au alţi oameni prin intermediul televiziunii atunci când dobândesc acces la televiziune. Aceasta creează dorinţa care este percepută în câmpul emoţiilor drept lipsă şi poftă şi este, de asemenea, exprimată complet în adicţii. Procesul care se petrece în conştiinţă este acela al prinderii, al capturării. Deoarece cineva doreşte sau începe să-şi dorească ceva, lumea devine una a frustrării. Stresul pe care îl trăieşte este cel al unei frustrări fără de sfârşit.
Într-o persoană care nu este niciodată mulţumită se manifestă lipsa, şi, indiferent de ce primeşte, întotdeauna va voi ceva mai mult. Dacă nu experimentează îndeplinirea dorinţelor lor, aceasta va da naştere şi mai multor dorinţe şi va rezulta o dorinţă de a controla. Văd o lume foarte frustrantă, iar când merg pe stradă, văd toate lucrurile pe care şi le doresc, maşinile, accesoriile şi casele pe care şi le visează. Când deschid ziarul, văd şi mai multe lucruri de dorit. Ei vor să schimbe lumea, vor să "aibă", să "obţină". Această nesfârşită dependenţă de a avea creează un stres nesfârşit care apare din sinele însuşi. Problema este o nesfârşită dorinţă de ceva.
Când oamenii, din propria frustrare, se mută la nivelul Furiei, încep să experimenteze o lume furioasă. Sunt plini de resentimente şi fierb de ură, vinovăţie şi nedreptate. Dintr-o persoană de acest fel, energia suprimată a furiei este acum gata să se reverse în orice eveniment. Ei văd lumea ca pe o competiţie. Datorită ochelarilor furiei pe care îi poartă aceşti oameni, atunci când deschid un ziar, stomacul lor se umple de mânie, indignare şi furie faţă de evenimentele care se petrec.
Dacă merg pe stradă, văd multe lucruri pentru care se înfurie - starea indicatoarelor stradale, a străzii însăşi, inclusiv ziarele aruncate peste tot pe stradă. Uitându-se la copii şi la bătrâni se gândesc la propria lor situaţie şi asta îi enervează. Trăiesc într-o lume a injustiţiei, nedreptăţii, indignării şi competiţiei. (pag. 64-65)
Ajungem, până la urmă, la nivelul "experimentării experienţei". Devenim conştienţa bucuriei şi a gratitudinii pentru existenţa noastră şi pentru existenţa conştiinţei noastre. Corpul este apoi inclus în câmpul conştiinţei însăşi. Ajungem din nou la surprinzătorul gând că corpul este în interiorul minţii. Cei mai mulţi oameni cu un sistem de credinţe limitate cred că mintea este undeva "aici sus" în capul lor. De fapt, atunci când este experimentată, se descoperă că mintea este peste tot. Când un gând este experimentat, este experimentat peste tot. Gândul care pare că răsare "înăuntru" este un sistem de credinţe în sine, aşa cum este, de fapt, experimentat peste tot. Este un gând despre un gând. Experienţa interioară ne va spune că experienţa gândului şi experienţa corpului se petrec non-local, peste tot. Gândurile se petrec în conştiinţa însăşi. Înţelegem că trupul stă în scaun, dar acea înţelegere nu este experimentată într-un loc anume. Se petrece în interiorul conştiinţei noastre. Adresându-ne noi înşine sănătăţii, înseamnă să ne adresăm naturii conştiinţei şi să apreciem propria-ne existenţă şi viaţă în sine.
În acest capitol anumite lucruri au fost repetate de mai multe ori datorită rezistenţei pe care o opune mintea adevărului. Învăţarea cu emisfera dreaptă înseamnă a ne familiariza şi a ne re-expune constant aceluiaşi punct de vedere până când devine ceva natural. Este dificil atunci când avem de-a face cu vindecarea şi cu sănătatea, pentru că noi chiar ne inversăm credinţa în cauzalitate. Spunem că fizicalitatea este expresia mentalului şi nu vice-versa. Lumea ar vrea să ne spună că este invers, "cauza" este înăuntrul lumii, înăuntrul virusului sau înăuntrul bacteriei. Chiar şi medicamentele au efect datorită credinţei noastre extrem de puternice că acestea vor avea efect. Este credinţa în puterea medicamentelor. Este fără dubiu dovedit prin cercetarea ştiinţifică asupra naturii fenomenului placebo. În general, placebo vindecă 35% din oamenii cu orice fel de boală. Doar sugestia că "o pastilă va vindeca o boală în 35% din cazuri" şi este suficient pentru a se realiza vindecarea. Înţelegerea faptului că noi facem marea schimbare în conştiinţa noastră ne ajută să preţuim cunoaşterea noastră despre boală şi să o folosim ca pe un izvor pentru creşterea şi dezvoltarea noastră spirituală.
Ca în toată lucrarea spirituală, este dezvăluit faptul că mintea se opune renunţării la programele negative, indiferent de suferinţa pe care o cauzează. Sursa rezistenţei sale este răsplata secretă pe care ego-ul o primeşte din negativitate. Egoul derivă din plăcerea resentimentelor "justificate", din vinovăţie, autocompătimire şi tot restul. Astfel, la ceea ce trebuie să renunţăm este gratificarea minţii, gratificare pe care aceasta o primeşte din negativitate. Pentru a desface dependenţa de răsplată, este necesar doar să ne întrebăm dacă suferinţa rezultată în urma bolii merită să ne agăţăm de plăcerea unei atitudini negative. În mod secret, oamenii chiar "iubesc" să urască, să învinovăţească, să se răzbune, precum şi să aibă dreptate ori să fie superiori. Costul, preţul pentru a rămâne destinat bolii, precum şi opunerii rezistenţei la recuperare vine din stimularea revendicărilor, a doleanţelor. Sinceritatea faţă de sine este cheia pentru a progresa şi pentru o stare de bine din ce în ce mai bună.
În pofida tuturor celor de mai sus, este important să înţelegem că a fi om înseamnă a avea intrinsec nişte limitări şi vulnerabilităţi ale protoplasmei, astfel că zilele fiecăruia sunt limitate. "Din ţărână s-a născut, în ţărână se va întoarce" semnifică valoarea smereniei şi a acceptării limitărilor omenescului însuşi. Cum a spus Buddha: "A fi născut om este un mare dar pentru că omul are opţiunea de a câştiga merite karmice şi de a-şi repara karma negativă." (pag. 102-103 )
Vă vom dezvălui, în cele ce urmează, o tehnică potrivită pentru o gamă variată de afecţiuni, ca şi pentru vindecarea durerilor acute sau cronice.
La început, când suferim un accident, survine un şoc, ca atunci când ne opărim mâna cu apă clocotită sau ne ardem la atingerea de plita fierbinte. Tehnica ce va face minuni în acest caz este renunţarea la a mai opune rezistenţă. Să comparăm, în continuare, avantajul renunţării cu modul în care procedează mintea de obicei. Mintea se opune, de regulă, unei experienţe, fiindcă se află în expectativa suferinţei. În ea se desfăşoară deja programul: "Durerea înseamnă suferinţă, deci mă voi opune acesteia." Ne imaginăm, în mod greşit, că dacă îi opunem rezistenţă, durerea va dispărea.
Primul lucru pe care trebuie să-l ştim este că durerea şi suferinţa sunt alinate rapid dacă facem stânga împrejur, capitulăm şi renunţăm să ne mai opunem lor. Cum aplicăm acest lucru în viaţa de fiecare zi? Vom oferi câteva exemple clinice de vindecare rapidă preluate din tehnici complet diferite de cele pe care le utilizează mintea, de obicei, în situaţii obişnuite.
A renunţa să mai opunem rezistenţă înseamnă să trăim profund evenimentul şi să ne abandonăm cu totul senzaţiei pe care o simţim. Înseamnă să nu luăm în seamă gândurile legate de ceea ce ni se întâmplă. În loc de asta, să trecem la trăirea nemijlocită a senzaţiei şi să renunţăm complet la a-i opune rezistenţă. Dacă, de exemplu, ne ardem din greşeală şi nu mai opunem rezistenţă senzaţiei de arsură, la început ne vom simţi copleşiţi. Deschidem uşile pe care năvăleşte durerea şi ne abandonăm în faţa ei, încetând să-i mai opunem rezistenţă. Spunem "Mai mult, mai mult, mai mult." Ca să ni se pară mai acceptabil un astfel de gând, trebuie să ştim că, indiferent de natura experienţei, cantitatea de durere pe care o putem simţi este limitată. Îi deschidem larg uşa şi ea dispare apoi rapid. Spunem: "Renunţ să mai opun rezistenţă acestei experienţe. Renunţ să o mai resping. Ignor gândurile legate de ea pentru că nu-mi vor folosi la nimic. Aleg, în schimb, să mă abandonez cu totul în faţa experienţei şi să-mi îngădui să o simt în întregime." Este ca şi când s-ar deschide o uşă, s-ar face curent, iar întreaga cantitate de durere ar fi resimţită rapid şi dintr-odată, epuizându-se în doar câteva minute.
Mi-aduc aminte că mi-am scrântit o dată glezna când eram în San Francisco. Era o entorsă gravă care ar fi necesitat, de regulă, intervenţia unui ortoped, un pansament compresiv sau chiar o cizmă ghipsată pentru vreo şase săptămâni. Eu m-am aşezat doar pe o bancă din parc, am închis ochii şi m-am lăsat în voia durerii; simţeam valuri peste valuri de durere sfâşietoare. Dacă m-aş fi opus, aş fi sfârşit cu glezna în ghips. Cu alte cuvinte, dacă se opune rezistenţă durerii, o senzaţie de durere acută se poate transforma într-o afecţiune cronică. Eu am stat pe banca aceea şi am lăsat-o să mă inunde. M-am abandonat valurilor de durere care mă asaltau. Cu toate acestea, în mod curios, pentru că alesesem să trăiesc experienţa, nu sufeream. Procedând astfel, devenisem stăpân pe situaţie, nu mai eram o victimă. Declaram: "Am ales de bunăvoie să trec prin asta; vreau să simt încă şi mai multă durere." Drept consecinţă, cantitatea de suferinţă implicată a fost de-a dreptul neînsemnată. Alinarea durerii s-a produs repede şi peste trei-patru minute eram din nou în picioare, capabil să merg. Durerea scăzuse până la un nivel minim şi mi-am continuat plimbarea tot fără să-i opun rezistenţă.
Ceva mai târziu, când mi-am rupt piciorul drept, am procedat în acelaşi fel. Tăiam lemne şi un buştean imens de stejar mi-a căzut pe laba piciorului drept, zdrobindu-mi toate oasele din zona aceea. De Crăciun, eram deja înapoi pe ringul de dans. Piciorul meu n-a stat niciun moment imobilizat în ghips; tot ce am făcut a fost să renunţ, în mod conştient, la a opune rezistenţă experienţei respective.
După un timp, am suferit o leziune care a trebuit să se soldeze cu o amputare. Am avut un nou şoc, după care am ştiut cum să procedez şi în acest caz: să nu opun rezistenţă, să nu mă opun senzaţiilor de durere. Comportându-mă astfel, chiar în faţa ochilor mei s-a întâmplat ceva ce lumea ar numi un miracol. Primul lucru pe care l-am făcut după ce mi-am tăiat din greşeală degetul mare de la mână cu ferăstrăul circular, a fost să încetez imediat să mă opun acestei experienţe. (pag. 236-237)
Au existat şi câteva clipe de teamă când eul se stingea, dar după aceea absolutul Prezenţei mi-a inspirat o străfulgerare de veneraţie. Această realizare a fost spectaculoasă, mai intensă decât tot ce resimţisem anterior. Nu avea niciun corespondent în experienţa obişnuită. Şocul de proporţii a fost atenuat de iubirea care însoţea Prezenţa. În lipsa sprijinului şi a protecţiei acelei iubiri, individul ar fi anihilat.
A urmat un moment de teroare, când egoul se agăţa de propria existenţă, temându-se că se va transforma în nimic. În schimb, pe măsură ce se stingea, el era înlocuit de Sine ca Totalitate, acel Tot în care totul este cunoscut şi evident în expresia desăvârşită a propriei sale esenţe. Odată cu nonlocalizarea a venit şi conştientizarea că individul este Tot ce a fost vreodată sau ar putea fi cândva. Omul este întreg şi desăvârşit, dincolo de orice identitate, dincolo de gen, dincolo chiar şi de caracterul uman însuşi. Şi nu mai trebuie să se teamă niciodată, din nou, de suferinţă şi moarte.
Ce se petrece cu trupul din acest moment încolo este nesemnificativ. La anumite niveluri ale conştientizării spirituale, afecţiunile corpului se vindecă sau dispar spontan. În starea de absolut, însă, consideraţiile de această natură sunt irelevante. Corpul îşi va urma traiectoria prevăzută, la sfârşitul căreia se va întoarce de unde a venit. Este un fapt lipsit de importanţă; individul nu este afectat. Corpul apare ca un "ceva" mai degrabă decât ca un "eu", ca un alt obiect oarecare, ca o piesă de mobilier dintr-o încăpere. Poate părea amuzant că oamenii i se adresează încă trupului tău ca şi când acesta ar fi un "tu" individual, dar nu există niciun mod de a explica această stare de conştientizare cuiva aflat în necunoştinţă de cauză. Cel mai bine este să-ţi vezi de treburile obişnuite şi să-i permiţi Providenţei să se ocupe de netezirea relaţiilor sociale. Totuşi, atunci când individul ajunge la beatitudine, este extrem de greu de ascuns această stare de extaz intens. Lumea poate fi uluită, iar oamenii pot veni de peste mări şi ţări ca să se afle în preajma aurei corespunzătoare acestei stări. Aspiranţii la spiritualitate şi cei a căror curiozitate este trezită de spiritualitate se pot simţi atraşi, la fel ca şi cei foarte bolnavi şi aflaţi în căutarea unor miracole; individul poate deveni un punct de atracţie magnetică şi un izvor de bucurie pentru aceştia. De obicei, în acest stadiu apare dorinţa de a împărtăşi această stare şi altora şi de a o folosi spre binele tuturor.
Extazul care însoţeşte această condiţie nu este cu desăvârşire stabil; apar şi clipe de cumplită suferinţă. Cele mai intense sunt acelea în care starea fluctuează şi încetează brusc, aparent fără niciun motiv. Momentele acestea aduc cu ele perioade de intensă disperare şi teama că individul ar putea să fi fost părăsit de Prezenţă. Căderile acestea fac calea să fie anevoioasă, iar surmontarea acestor răsturnări de situaţie necesită multă voinţă, În final, devine limpede că individul trebuie să depăşească nivelul acesta, ori să îndure în mod constant chinuitoare "căderi în dizgraţie". Când se pătrunde pe calea anevoioasă a transcenderii dualităţii, trebuie deci renunţat la gloria extazului până când individul ajunge dincolo de toate contrariile şi de impulsurile lor opuse. Dar, deşi este una să renunţi bucuros la lanţurile de fier ale egoului, este cu totul altceva să abandonezi lanţurile de aur ale fericirii extatice. Individul are, parcă, impresia, că renunţă la Dumnezeu şi apare un nou fel de teamă, niciodată anticipată până atunci. Aceasta este groaza ultimă de singurătatea absolută.
Pentru ego, teama de non-existenţă a părut îngrozitoare şi s-a retras din faţa ei în mod repetat atunci când aceasta părea că se apropie. Atunci s-a dezvăluit şi rostul stărilor de agonie şi al nopţilor întunecate ale sufletului. Acestea sunt atât de insuportabile, încât durerea cumplită pe care o produc îl impulsionează pe individ spre săvârşirea efortului extrem necesar pentru surmontarea lor. Când oscilarea între rai şi iad devine de nesuportat, trebuie renunţat până şi la dorinţa de a exista. Odată reuşit acest lucru, individul poate, în sfârşit, să treacă dincolo de dualitatea Totului versus nimic, dincolo de existenţă sau de non-existenţă. Culminarea aceasta a lucrării interioare reprezintă etapa cea mai dificilă, cea din urmă cumpănă, cea în care individul este categoric conştient că iluzia existenţei odată depăşită aici, este irevocabil depăşită. Din acest punct nu există întoarcere, iar spectrul acesta al ireversibilităţii face ca acest ultim obstacol să pară alegerea cea mai teribilă dintre toate. (pag. 410-411 )
< sus >