< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Cu generozitate, există la ora actuală 1000 de iluminaţi pe planetă. Adică 0,00000001% din populaţia lumii. Statistic neglijabil, ca şi inexistenţi.
Suntem obişnuiţi să nu ţinem cont de excepţii. Chiar am inventat un slogan: „Excepţiile întăresc regula”. Asta facem şi în ştiinţă, măturăm paranormalul sub preş, ca să nu ne strice ecuaţiile.
Lumea nu ia în serios ce spun cei 0,0000001%. Adevărul stă în numerele mari. Credem pentru că spune lumea, iar lumea spune ce crede majoritatea. Nicio cale de ieşire din această buclă a prejudecăţilor...
Mintea omenească s-a adaptat la nevoia de supravieţuire, care conduce lumea animală după modelul: eşti ori vânat, ori vânător. Omul a creat o suprastructură mintală care reprezintă în imaginaţie acest aspect al lumii (care e doar parţial). Gândirea umană creează un univers paralel, fictiv, un model simplificat şi parţial al realităţii.
De pildă, din instinctul natural de auto-conservare, mintea a inventat ideologia supravieţuirii, din care au apărut automat lăcomia, ura, etc., care nu există în natură. Din competiţia masculilor pentru o femelă în vederea procreării, mintea a inventat invidia, răzbunarea, desfrânarea etc., care nu există în natură.
Dar mintea e un instrument rudimentar, folosind logica binară: da/nu, alb/negru, bine/rău etc. Simplifică realitatea pentru a o putea ingurgita. Realitatea e plină de nuanţe. Între zi şi noapte există o infinitate de nuanţe luminoase.
Deci mintea a pus pe un piedestal lupta pentru supravieţuire şi a construit o cultură bazată pe aceeaşi paradigmă. Nimic greşit, asta a decurs firesc. Logica ei binară creează dualismul, adică paradigma dihotomică, ce împarte orice fenomen observat în două şi menţine separarea dintre părţi.
Şi acum, iată că vin iluminaţii aceştia care ne spun că totul e una, că separarea e fictivă. Cum să-i credem?! Şi de ce am face-o?!
Întreaga cultură e bazată pe dualism. Chiar şi când vorbim de nondualitate, tot în termeni dualişti o facem. Cuvântul e oglinda gândirii şi invers, ambele fiind dualiste. Cuvintele „tot, nondualitate, infinit, Dumnezeu” definesc ceva de neatins de minte, doar ipotetic posibil. Cultura a preluat acest concept şi se joacă cu el în minte.
Dar ce-ai zice să percepi că Întregul chiar există? Că nu-i doar un concept abstract, ci cât se poate de concret. Iluminaţii numesc nondualitate această realitate nefragmentată.
Unii au construit sisteme de gândire nondualiste, de genul budism, advaita vedanta, taoism, sufi, zen etc. Dar şi ele se risipesc în milioane de cuvinte dualiste fără sens concret. Poate cel mai aproape de esenţă este zazenul. Dar cum să stai ore întregi privind un perete gol, fără a gândi la nimic? Şi cu ce folos? Ah, da, poate că ţi se promite ceva, dar şi promisiunea aia e tot rodul imaginaţiei.
Deci ideile nondualiste se lovesc de cortina groasă a culturii dualiste. Numai puţini rebeli în gândire se delectează cu nondualismul ca doctrină şi trag puţin de cortina grea ca să vadă de cealaltă parte. Ăştia sunt ceva mai mulţi decât iluminaţii, să zicem, în raport de 12 la 1. Doisprezece discipoli / aderenţi / licurici la fiecare iluminat. Creşte procentul la 0,00000013%... Tot puţini, insuficienţi ca să modifice cultura dualistă.
< Sus >
De fapt, poate exista o cultură nondualistă? Cum să trăieşti fără imaginaţie şi proiecţii? Cum să te mulţumeşti cu banalitatea vieţii cotidiene? Pentru iluminaţi, fiecare clipă e proaspătă şi îi delectează, şi nu mai au alte motivaţii. Deci cum să se propăşească lumea în felul ăsta? Verdictul e clar. Nondualiştii nu pun în niciun pericol cultura dualistă şi societatea per ansamblu. Nondualismul e revoluţionar, e drept, dar mult prea radical, chiar şi pentru talibani.
„Să-L vezi pe Dumnezeu atât în bine, cât şi în rău” taie de la rădăcină orice ideologie, orice doctrină. Or, oamenii nu pot trăi fără minciuni, cât mai poleite, dacă se poate, şi împărtăşite de cât mai mulţi. Unde-s mulţi, puterea creşte – puterea iluziei...
Când oamenii văd o problemă, găsesc o soluţie. Cu cât soluţia e mai radicală, cu atât efectul pare mai rapid. Ăsta-i mecanismul omenirii. Vede probleme peste tot şi găseşte mereu soluţii promiţătoare, care însă nu fac decât să creeze alte probleme, într-un lanţ continuu. Şi aşa, roata istoriei macină generaţiile în speranţa că vor crea o lume ideală în viitor.
Modul ăsta de gândire nu aduce fericire, o dovedesc mileniile de nefericire a lumii. Eroarea fundamentală este dualismul, gândirea binară, exclusivistă. Extremele atrag extreme, automat, şi conflictele nu se opresc niciodată.
Dar cum să renunţăm la dualism? Pare imposibil. E cultura noastră multimilenară, care ne formează de la naştere. Încă nu s-a inventat vreo cultură nondualistă... Poate doar în civilizaţiile extraterestre, care ne-au devansat cu 1 milion de ani. Deocamdată trăim în civilizaţia bazată pe supremaţia ego-ului...
< Sus >
Dar hai să punem ordine în cuvinte:
Există concepţie dualistă, dar nu şi dualitate. Realitatea nu este pur duală, unu şi zero sunt abstracţiuni. Între alb şi negru există milioane de nuanţe etc.
Există nondualitate, o singură realitate nefragmentată, dar nondualismul ca filosofie este o reacţie la dualism, deci automat creează un antagonism, o dihotomie. Întregul tot este simplu, fiindcă nu conţine părţi, e întreg. Asta-i toată filosofia, dacă te poţi ţine de ea.
Dar mintea o respinge, fiindcă e fascinată de complexitate. Ea vrea să rezolve provocări, iar dacă nu există, le inventează. Nimic greşit în asta, e doar un joc, o expansiune a realităţii fizice pe tărâmul paralel al gândirii.
Deci fiţi atenţi la jocul de cuvinte! Dualismul face parte din nondualitate, ca orice altă concepţie. În schimb, nondualismul respinge dualitatea (care oricum nu există decât în teorie), ceea ce îl face să atragă automat păreri opuse, renegând astfel tocmai nondualitatea (unu fără secund) pe care o apără şi proclamă. Aţi înţeles spre ce nonsens ne conduce mintea, cu-a ei logică...?!
Dualitate ≠ dualism ⊂ nondualitate ≠ nondualism
Spiritualitatea înseamnă căutarea lui Dumnezeu în afară. Este un dualism făţiş. O păcăleală de mare efect. Dar e frumoasă şi dă farmec culturii omeneşti. Ea a împărţit Întregul în două: Dumnezeul binelui şi Luciferul răului. Şi de aici încep toate poveştile spirituale...
Nondualismul s-ar părea că i se opune. Însă-i tot o căutare a lui Dumnezeu în interior, deci un dualism mai rafinat şi insidios. Vorbeşte de micul eu şi Marele Eu, de Dumnezeul Sine şi Luciferul ego, aşa că povestea spirituală continuă...
Dar toate acestea fac parte din Jocul divin nesfârşit. Atât de mult iubeşte Dumnezeu acest Joc, că îl extinde şi inventează mereu noi versiuni ale sale. E un entuziast al propriei iluzionări. Aşa că ce ne pasă nouă, căutătorii spirituali şi de orice gen, dacă suntem păcăliţi? Cine-i de fapt cel păcălit? E acelaşi cu iluzionistul...
Numai UMORUL ne poate apăra împotriva acestui nonsens grandios... Umorul e cea mai înaltă calitate omenească, fiindcă relativizează ceea ce pare extrem de serios. Un joc nu poate fi niciodată ceva serios... Nici măcar fotbalul...! 😊
NOTĂ. Dumnezeu creează nelimitat. Fizicienii au calculat că într-un singur centimetru cub de spaţiu vid există la fel de multă energie potenţială cât conţine întregul univers observabil. Ştiţi câţi centimetri cubi are acest univers care se întinde pe miliarde de ani-lumină în toate direcţiile? Ne spun calculele astronomice: circa 10 la puterea 86 (1 urmat de 86 de zerouri!!!). Interesant, tot cam atât se estimează că ar fi şi numărului de atomi din universul observabil! Chiar şi din această comparaţie elementară ne putem da seama câte universuri ar putea naşte Creatorul fără să obosească şi cu deplin entuziasm... Practic, o infinitate. Ei bine, tot ce creează Sursa este o iluzie mişcătoare apărută în propria nemişcare...
Cât timp va exista cultura dualistă, va exista şi reacţia opusă, nondualistă, total minoritară, ca o excepţie la normele de gândire. Dar gânditorii „normali” vor spune: Excepţia de nondualitate doar întăreşte regula dualismului implicit. Şi aşa vor perpetua o regulă care de mii de ani ne aduce numai nefericire.
Dar cui îi chiar pasă de fericire?! Spunem că vrem să fim fericiţi, dar nu suntem dispuşi la niciun sacrificiu pentru fericire. Şi e nevoie de sacrificiu. Trebuie sacrificat eul personal ca să percepem nondualitatea. Automat ea se revelează când dispare eul.
Numai că acest eu personal NU e un obiect care trebuie descoperit şi nimicit. Eul personal e numele unei colecţii de prejudecăţi culturale dualiste. Este, dacă vreţi, produsul unei întregi culturi. Este realitatea paralelă inventată de minte, după modelul legii junglei. Cine se încumetă la o aşa provocare?...
< Sus >
Răzvan A. Petre
8 septembrie 2026
