Extremul monoteism

Nicio religie nu-i monoteistă icon

Filosofia extremă icon

A treia jumătate icon

Împăcarea dintre spiritualism şi nondualism icon

Iluminarea spiritelor superioare icon

"Marea Evanghelie a lui Ioan" - selecţie

Nicio religie nu-i monoteistă

În trecutul omenirii existau religiile poli-teiste, cu mai mulţi zei. Dintre aceştia, de obicei, unul era considerat cel mai potent, zeul suprem. Aşa era Zeus în Olimpul grecesc, de pildă.

În India, s-au mai simplificat lucrurile şi a apărut religia tri-teistă (trimurti). Întâi, avem zeul creator, Brahma, un zeu neutru şi indiferent. Apoi apar alţi doi zei supremi: Vishnu, cel care menţine creaţia, ca zeul cel bun. Iar Rudra-Shiva, cel care distruge creaţia, ar fi zeul cel rău. Cu timpul, fiindcă era insuportabil, Shiva a fost modificat uşor-uşor într-o versiune a lui Vishnu.

Au apărut şi religiile bi-teiste: întâi mozaismul, apoi zoroastrismul, creştinismul, islamismul. Teoretic, ele se închină Dumnezeului Binelui, dar practic, îi recunosc şi puterea lui Satan. Viaţa este o luptă între cei doi zei supremi. Desigur, se spune că victoriile lui Satan sunt temporare şi că, în final, victoria Îi va reveni lui Dumnezeu. Numai că afirmaţia asta nu schimbă realitatea de pe teren şi aruncă dovada într-un viitor incert. Deocamdată, binele şi răul îşi alternează mereu victoriile.

Ba chiar, Satan are prioritate. Tot răul de pe lume ar fi opera acestuia, iar Dumnezeu vine din urmă, încercând să repare dezastrul. S-ar părea că Satan are mereu iniţiativa. Aşa se întâmplă în viaţă: infractorii sunt cu un pas înaintea poliţiştilor.

Prin urmare, nu există nicio religie mono-teistă. Singura monoteistă ar fi nondualitatea, care însă nu-i o religie. Şi nici măcar spiritualitate nu este. Ci nondualitatea înglobează totul – absolut totul, inclusiv a-teismul.

Filosofia extremă

Nondualismul este filosofia extremă, absolută. Pe de o parte, oferă explicaţii la orice. Pe de altă parte, nu oferă nicio soluţie la nimic. Filosofie pură...

Oricât de visători ar fi majoritatea filosofilor în abstracţiunile lor, nu pot renunţa la idealul omenesc de a le găsi şi o aplicaţie practică – sfaturi, recomandări, metode, dogme, ideologii, teologii, orice ar putea servi ca ajutor omenirii rătăcite în ignoranţă. Nondualitatea însă taie orice astfel de elan misionar.

Toate îşi sunt sieşi suficiente. Nu există nimeni ca entitate separată de Unime. Prin urmare, tot ce se întâmplă, inclusiv aparenta nevoie şi cerere de ajutor, face parte din Joc.

Nu e nevoie să căut şi să răspândesc nicio soluţie, pentru că nu există nicio problemă, ci un Joc gratuit, copilăresc, complicat dar fără miză, fără scop. Iar asta explică orice, inclusiv aspectele sale iraţionale, de genul războiului. (Observaţi că m-am exprimat la persoana întâia, singular. Nondualismul nu face recomandări generale.)

Iar dacă unii propun „soluţii”, foarte bine, şi asta face parte din Joc. Sunt necesare şi ele, ca să rezolve „problemele”. Nondualistul nu se împotriveşte la nimic şi se bucură de totul.

Nondualismul poate, totuşi, oferi un ajutor crucial în orice pretinsă „problemă” creată de ego, de natură psihologică. Fiindcă toate problemele închipuite pleacă de la simţul eu-lui. Când acesta se diluează, ele par cu totul ridicole.

Teologia este filosofie practică, ideologia politică este filosofie practică, şi uite cât rău pot face, când „marii” gânditori au vanitatea să declare că ideile lor măreţe trebuie urmate de toţi ceilalţi... În schimb, nondualiştii sunt foarte toleranţi cu toate ideile, considerându-le pe toate nişte poveşti. Nu-i atinge profund nicio idee, văzându-i goliciunea.

În concluzie, nondualismul, ca filosofie în sine, are multe dezavantaje faţă de alte curente.

Pe de altă parte, tezele sale sunt răspândite de mii de ani peste tot, în religie, în spiritualitate, în filosofie. Iar iluminaţii, cei care au pornit acest curent de gândire, sunt de obicei oameni respectaţi, ba chiar veneraţi de semenii lor.

Nondualismul este logic, dar nepractic. Ne atrage prin simplitate şi fiindcă îi intuim adevărul, dar uităm rapid de el când suntem prinşi în jocul vieţii cotidiene. Este îngropat în învăţăturile spirituale, nepus în prim-plan.

Ele sunt cel mai greu de pus în practică şi, simultan, greu de acceptat. Multe lucruri ni se par dificile la început, dar consimţim să le încercăm. În schimb, nondualismul pare, din start, o aberaţie.

Să luăm, ca exemplu, afirmaţiile cristice: „Întoarce şi celălalt obraz!” (Matei 5:39) sau „Nu te îngrijora pentru ziua de mâine!” (Matei 6:34) sau „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!” (Matei 22:39) sau „Iartă-l pe cel care ţi-a greşit!” (Matei 6:12). Ele nu au nicio noimă în contextul vieţii normale, ci provin din viziunea pur nondualistă a lui Isus.

Dar El vedea cât de greu le vine oamenilor să accepte sau să pună în practică asemenea idealuri. Aşa că le-a dat şi învăţături oarecum mai uşurele, brodate pe principiile psihologiei şi fiziologiei.

A treia jumătate

O pătrundere intelectuală deosebită ne oferă clasificarea viziunilor metafizice în trei: ateism, spiritualism şi nondualism. Până recent, se vorbea doar despre materialism filosofic (ateism) şi idealism filosofic (spiritualism), ca cele două tabere ce-şi dispută adevărul. Odată însă cu apariţia nondualismului radical, lucrurile s-au schimbat. Nondualismul şi-a câştigat dreptul la independenţă, devenind a treia forţă. Sau a treia „jumătate”, strecurându-se forţat între cele două mari diviziuni metafizice. smiley

Nondualismul are puncte comune şi cu ateismul, şi cu spiritualismul, dar nu se identifică cu niciunul dintre ele. Până de curând, chiar şi acum, mulţi consideră că nondualismul este o variantă a curentului de gândire spiritualist. Am adus în scrierile mele destule argumente că nu este aşa. Mai mult chiar, nu se poate defini nici măcar ca făcând parte din spiritualitate. Nondualitatea înglobează totul, inclusiv gândirea spiritualistă şi cea materialistă. Nu împarte lumea în spiritual şi material. Nici în bine şi rău. Diferă în unele puncte esenţiale de spiritualitate.

Într-un fel, venise timpul ca tărâmul metafizicii să devină multipolar. Mulţi oameni nu se regăseau complet nici în ateism, nici în spiritualism. Pe de altă parte, nondualismul le îmbrăţişează pe amândouă ca pe puişorii săi.

Chiar dacă nondualismul are o altă abordare decât spiritualismul, deseori se întrepătrund. De pildă, învăţătorii nondualişti apelează deseori la gândirea dualistă obişnuită pentru a-şi transmite mesajul către semeni. Sau căutătorul spiritual poate trece lin, fără să-şi dea seama, pe panta nondualismului, ieşind uşor din canoanele de gândire spiritualiste.

În alte cazuri, cînd simţul eului se dizolvă spontan, trecerea este dramatică, lăsând totul în urmă. Totuşi, nu reduce totul la zero, iar ulterior, omul ar putea simţi nevoia să-şi elimine condiţionările, să-şi purifice „umbra”. E ca şi cum ai scos eul din priză, dar continuă să se învârtă din inerţie, poate chiar mai abitir, la început. Odată ce dispare flitrul egotic, ies mai uşor la iveală din subconştient multe aspecte ascunse, care fuseseră bine păzite de mintea conştientă, ce se ferea să le manifeste.

Împăcarea dintre spiritualism şi nondualism

«Întotdeauna am fost şi suntem deja întregi şi compleţi. Nu devenim ceea ce suntem, căci ce suntem este însăşi fundamentul fiinţării. Dar în acelaşi timp, suntem mereu supuşi devenirii în cadrul experienţei noastre relative de oameni.» ~ Adyashanti

Din câte cunosc despre spiritualism şi nondualism, aş putea face o sinteză pe scurt, pentru a remarca conexiunea dintre ele. Spiritualismul analizează foarte corect Creaţia, împărţind-o în mai multe planuri: fizic, astral, mental, divin.

După ce murim, lăsând corpul fizic în urmă, conştiinţa de sine trece în planul următor, cel astral. Aici capătă instantaneu un alt corp astral, generat de obişnuinţa de a avea un corp fizic. Legile astralului sunt mult mai laxe decât cele terestre. Corpul poate fi modificat la dorinţă şi se vindecă instantaneu, orice dorinţă se îndeplineşte imediat. Nu mai trebuie să ne îngrijorăm de supravieţuire şi autoprotecţie. De aceea, eul devine mult mai relaxat, mai puţin egocentric, se expansionează tot mai mult.

Odată cu trecerea conştiinţei în planul următor, cel mental-spiritual, lucrurile se schimbă dramatic. Dispare nevoia de a avea un corp şi de a manipula obiecte cu formă. Ne mulţumim cu plăcerea gândirii. Suntem nişte puncte de fericire, fără corpuri şi fără alt scop decât cel de a ne bucura de orice idee. Şi nu prea sunt motive de neplăcere. Acesta ar fi tărâmul spiritelor superioare sau al ideilor pure. Spiritele păstrează, totuşi, o dorinţă fierbinte, care nu le dă pace: ele vor să evolueze, să atingă nivelul următor.

Planul superior celui mental-spiritual este cel dumnezeiesc. Aici, conştiinţa de sine dispare, fiindcă dispare sinele individual. Devenim una cu toată Creaţia, avem o conştiinţă universală. Totuşi, se păstrează o personalitate distinctă. Acesta este tărâmul marilor zei sau marilor puteri cosmice, planul non-sinelui diferenţiat. Există o infinitate de personalităţi dumnezeieşti, întinse în toată Creaţia.

Oamenii religioşi îşi imaginează existenţa unui singur Dumnezeu bun, drept, frumos, nobil, iubitor etc. Ei bine, există nenumăraţi Dumnezei cu aceste calităţi, dar cu anumite nuanţe: unii accentuează pe calitatea de frumuseţe, alţii pe calitatea de compasiune etc.

Sau, dacă vreţi neapărat, am putea spune că există un singur Dumnezeu (non-sine) cu multe personalităţi sau faţete. Când omul vorbeşte cu Dumnezeu, vorbeşte cu unul dintre aceştia, nu contează care, căci toţi gândesc la fel şi cunosc totul instantaneu. Este o comunitate divină care coordonează întreaga Creaţie.

Am scris mai demult o carte despre Marile Puteri Cosmice hinduse, unde am afirmat că Tripura Sundari nu diferă de Kamalatmika, fiindcă au exact aceleaşi caracteristici, doar că au apărut în zone diferite ale Indiei. Prin urmare, cele zece Mari Zeiţe sunt doar nouă. Acum vin cu o idee opusă. Pot fi nu doar două, ci mii de zeiţe ale frumuseţii, fiecare aducând propria nuanţă. Dar, desigur, mintea umană preferă să simplifice lucrurile, nu să le complice şi mai mult. Aşa că a fost justificată şi critica mea...

Evoluţia spirituală înseamnă evoluţia spiritului, a sinelui sau eului. Ea se termină doar odată cu intrarea pe tărâmul dumnezeiesc al non-sinelui. Nu există un ideal mai înalt pentru un spirit decât acela de a se diviniza. Desigur, se păstrează individualitatea, personalitatea, care devine universală.

Totuşi, există un nivel şi mai „înalt” decât acesta, al non-sinelui nediferenţiat sau Absolutul Creator. Aici, non-sinele pierde toate diferenţele, nu se mai poate spune că ceva diferă de altceva. Din această cauză, nu Îl putem descrie, pentru că nu avem cu ce-L compara, totul este identic, otova. Cuvântul ce îl poate descrie cu aproximaţie este Nimic sau Vid. Sau Otova, de ce nu?! Rimează cu Iehova... smiley

Trecerea de la non-sinele diferenţiat (Iehova) la non-sinele nediferenţiat (Otova) nu poate fi considerată o evoluţie, un suiş. Ce evoluţie ar fi aceea de la „a fi Nimeni” la „a fi Nimic”?! Eul nu găseşte nimic atractiv în Nimic, ba chiar se îngrozeşte de El. Şi oare nu este peste puterea şi logica unui sine să compare non-sinele cu non-sinele ?!

Absolutul este Sursa fericirii tuturor, este „substanţa” fericirii şi iubirii. Toate creaturile, inclusiv acei măreţi Dumnezei, plutesc în acest aparent Vid, sunt un fel de vis al Său. Planurile şi tărâmurile descrise mai devreme nu sunt puse unul peste altul, ci unul într-altul şi toate sunt cuprinse în acest Vid.

Iluminarea sau trezirea nondualistă înseamnă revelarea în propria fiinţă a acestui suprem Vid creator, Non-sinele nediferenţiat. Prin urmare, spiritualismul se ocupă de Creaţie, iar nondualismul vorbeşte despre Creator. Există o continuitate (căci Creaţia există în Creator), dar şi o ruptură inevitabilă (căci Creatorul nu are nevoie de Creaţie pentru a exista). Spiritualismul explică totul şi orice foarte logic, ceea ce ne atrage la el. Nondualismul ne spune că logica aparţine minţii, care este o creaţie venită de dincolo de minte, prin urmare, nu putem folosi mintea ca să înţelegem Creatorul.

Cu cât urcăm pe scara evoluţiei, cu atât experienţele iluminatorii sunt mai facile şi mai dese. Totuşi, însuşi faptul că mai avem de evoluat ne arată că nu trăim continuu în starea supremă de nondualitate. Şi atâta timp cât avem un eu, o individualitate, o personalitate, vom păstra o minimă distanţare faţă de Creator. Pe de altă parte, tot El ne poate oferi Graţia unei trăiri inegalabile, prin iluminarea deplină. Există multe niveluri şi iluminări parţiale, în acord cu planurile şi tărâmurile Creaţiei. Dar nimic nu se compară cu iluminarea deplină, cu scufundarea în Vidul Absolut, când dispari cu totul şi totuşi exişti.

Cu cât sentimentul de sine este mai expansionat, cu atât suntem mai iluminaţi. La început, conştiinţa este contractată la acest corp fizic extrem de limitat. Apoi, în planul astral, conştiinţa de sine se dilată treptat, iar în planul spiritual devenim cu adevărat fericiţi, ca indivizi. Extazul suprem este oferit însă de starea de non-sine, non-individuală, non-duală, când nu mai există niciun centru al conştiinţei. Conştiinţa se întinde pretutindeni şi nicăieri.

În realitatea lor profundă, spiritele sunt această Conştiinţă diferenţiată infinită şi nemanifestată. Nu există nicio diferenţă de esenţă între un Zeu sau Putere Cosmică şi orice spirit. Diferenţa apare la nivelul manifestării, când Conştiinţa se îmbracă cu diverse voaluri sau învelişuri, de care apoi încearcă să scape. Este un Joc nevinovat şi gratuit, nu ceva grav şi serios. Iar regula Jocului se numeşte „evoluţie”. Dacă un spirit-dumnezeu ar vrea să iasă din Joc, nimic nu-l opreşte s-o facă. Dar poate reveni oricând, dacă se plictiseşte de atâta linişte şi pace.

Ce se întâmplă după ce omul primeşte graţia iluminării nondualiste, când se percepe Vidul absolut, Nimicul care este totul?

Am stabilit deja, în alte scrieri, că viaţa zilnică rămâne aceeaşi şi poate că nimeni nu va observa gigantica transformare lăuntrică a celui trezit.

Unii afirmă că, după moarte, conştiinţa iluminatului se retrage în Absolut, încetându-şi existenţa individuală. Punct.

Alţii afirmă că iluminarea marchează un moment de cotitură în evoluţia spiritului, care este avansat într-un plan superior. De pildă, din astralul superior în mental sau din mentalul inferior în mentalul superior etc.

Alţii, mai agnostici din fire, spun că, pentru a confirma orice scenariu post-iluminare, trebuie ca cineva să fie martor la transformarea acestui eu sau conştiinţe de sine. Şi cine poate juca rolul de martor detaşat şi obiectiv în acest joc al măştilor?! Numai non-sinele ne poate spune ce se întâmplă.

Dar atâta timp cât te simţi separat de El, nu poţi avea încredere în ce spune, fiindcă de atâta timp te păcăleşte. Cum adică?! Păi, te păcăleşte că ai fi altceva decât El. Şi te va mai păcăli în continuare, dacă aşa vrea, în acest joc al aparenţelor lumeşti.

Apropo, îmi amintesc acum de un maestru iluminat care spunea că dovada iluminării este ca ochii să nu se mai mişte, privirea să rămână fixă, precum a lui Osho. Între timp, şi-a reevaluat această opinie, dar a lansat altele originale. Şi cine le poate confirma sau infirma?!

În concluzie, să creadă fiecare ce vrea, în acord cu ceea ce îl îndeamnă Spiritul sau Divinul să creadă. Toate variantele sunt acceptabile, fiindcă niciuna nu este adevărată. Viaţa este o iluzie, o poveste minunată, apărută în mijlocul acestui Neant absolut, unde nu se petrece nimic niciodată.

Renunţarea la iluzie îl îngrozeşte pe eu, fiindcă, în virtutea programului care rulează, se teme de plictiseală şi, mai ales, de propria dispariţie. Eul este chiar acest program de separare de Sursă. Iar programul de separare a început cu Însuşi Dumnezeul Binelui sau Marile Puteri Cosmice, când, în cadrul non-separării a apărut diferenţierea, nuanţarea, personalităţile distincte.

Iluminarea pune capăt poveştilor, dar în acelaşi timp, le dă voie să continue cu şi mai mare avânt. Acesta este paradoxul divin, o mişcare spontană în două sensuri opuse. El halucinează şi tot El redevine lucid, din propria voinţă. Dar nu putem vorbi de o voinţă în sensul obişnuit, fiindcă El nu are un sine, un eu. Ne putem oare închipui o voinţă sau o inteligenţă fără eu, fără un centru?! N-ar fi oare mai potrivită sintagma de „inteligenţa naturii”?!

Iată cum ne încurcăm în cuvinte contradictorii şi paradoxale, dacă n-avem unele potrivite în dicţionar... Bine măcar că există cuvântul „paradoxal”, ca să putem defini Divinitatea cu acest atribut: paradoxală. Şi cuvântul redescoperit astăzi: „Otova”...

Iluminarea spiritelor superioare

„Entitate colectivă” este expresia paradoxală şi oximoronică care descrie cel mai bine lumea spiritelor superioare.

Iată, mai jos, cum descrie un spirit superior starea de supunere totală în faţa Voinţei Divine. Nu e vorba de un abandon voluntar de moment, ci în lumea spiritelor superioare, starea de eliberare de eu este permanentă.

Ele se recunosc între ele ca personalităţi diferite, dar având aceeaşi Conştiinţă. Au aceeaşi identitate, cu haine diferite. Ce este un spirit? Este unica Conştiinţă ce se acoperă cu un voal diafan de separare. La unele spirite, voalul este mai subţire, iar la cele încarnate este maxim de gros.

După cum rezultă din cele ce urmează, iluminarea şi eliberarea nu este specifică numai omului, ci şi spiritelor. Acesta ar fi un argument de ce conştiinţa omului iluminat nu îşi va pierde complet individualitatea la moarte (cum cred unii), ci îşi va continua viaţa ca spirit superior. După logica (lor), nici n-ar trebui să existe spirite. Totuşi, miile şi milioanele de revelaţii şi fenomene spiritiste nu pot fi considerate doar producţiile unei imense conspiraţii divine...

Nici ego-ul nu este specific numai omului, ci şi spiritelor „inferioare”, care sălăşluiesc în astral (de la nivelele inferioare până la astralul înalt). Spiritele superioare, fără ego, trăiesc la nivelul mental, cauzal, spiritual (denumirile diferă, dar toate sunt mai sus de astral).

Spiritul comunicator mai adaugă în cele de mai jos un lucru deosebit. Anume că spiritul liber, ca şi orice altă creatură, are rolul său în economia naturii. Dumnezeu nu are nevoie de acţiunea niciunei creaturi pentru a genera fenomene sau evenimente, dar se foloseşte totuşi de toate pentru a alcătui un univers armonios şi complex. Asta ne sugerează că toate fiinţele fac oricum Voia Divină, fie că ştiu sau nu ştiu, fie că vor sau nu vor.

La această concluzie nondualistă ajunsesem deja, că nu există decât un Centru de putere şi iniţiativă. Comentariile, judecăţile, emoţiile egotice sunt doar nişte note de subsol care îmbogăţesc experienţele universului, dar nu modifică mersul lucrurilor. Şi lucrurile rele care se petrec, tot din iniţiativa divină au loc.

Deci, pe lângă cursul evenimentelor, mai apare şi scenariul care îi este livrat exclusiv ego-ului, format din gânduri şi emoţii personale. Acest scenariu secundar îl împinge la concluzia că acţiunile minţii-corp ar fi comandate chiar de el. Dar, de fapt, gândurile şi emoţiile îi vin de nu-se-ştie-unde, în sincronicitate cu evenimentele care trebuie să se petreacă oricum. Iar ego-ul trage concluzia că el le-ar genera. Ditamai înscenarea! smiley

Încă un lucru deosebit, pe care îl găsim în alte comunicări spiritiste. Spiritele superioare sau îngerii (mesagerii divini) spun că primesc porunci de la Dumnezeu, pe care le pun în aplicare imediat şi fără comentarii, ca la armată. Este interesant că nu înţeleg mereu logica sau rostul anumitor acţiuni pe care trebuie să le îndeplinească. Cu toată cunoaşterea lor îngerească, nu reuşesc să desluşească logica divină.

Dacă sunt întrebate de către oameni, au întotdeauna un răspuns pe limbă, fiindcă sunt entităţi foarte inteligente. Totuşi, la o analiză atentă, uneori, se contrazic singure sau între ele. Încet-încet, devine clar că şi ele bâjbâie, ca şi oamenii, în căutarea unor răspunsuri. Sau că îşi adaptează răspunsul la nivelul omului sau grupului de auditori.

Probabil că, în lumea lor, nici nu pot să-L descoasă pe Dumnezeu, dar, dacă oamenii le întreabă, caută şi ele să răspundă ceva. Deci ideea este că nimeni nu înţelege de ce Dumnezeu ia anumite decizii. Şi nici El nu explică. În fond, are libertatea absolută de a face orice, fiindcă nu-L trage nimeni la răspundere.

Oamenii sunt o deghizare a Lui. Este atât de liber, încât îşi permite chiar să nu fie de acord cu Sine însuşi. Ba, permanent, are o multitudine de opinii diferite. De aici provine dinamismul lumii.

Înseamnă că lumea nu are nicio şansă ca să ajungă la pace, linişte şi armonie?

Ba da, vor veni şi acele vremuri, dar nu va fi sfârşitul. Nu va veni niciodată vreun sfârşit, nici paşnic, nici conflictual. Cum spune la „Apocalipsă”, după mii de ani de pace, Anticristul va reveni în forţă. Ciclurile se repetă la nesfârşit.

Sunt spirite din astralul inferior, cu un ego puternic, aşa cum au şi unii oameni. Nu e mare diferenţă, decât de domiciliu.

Ego-ul e acel voal pe care şi-l pune Dumnezeu ca să vadă Realitatea incomplet, trunchiat. Intenţionat, din curiozitate sau din nevoia de a experimenta toate punctele de vedere sau de a exprima ceea ce are în Sine.

Repet încă o dată, nondualitatea nu are aplicaţie practică. Ea doar îţi explică, dacă vrei să cunoşti adevărul nepoleit.

Totuşi, ideea că răul este doar o aparenţă ar putea să te ajute cumva să nu mai reacţionezi atât de spasmodic când îţi dă roată. Iar neutralitatea interioară va schimba evenimentele exterioare într-un mod miraculos.

Jakob Lorber

Jakob Lörber

"Marea Evanghelie a lui Ioan" - Dicteu divin prin Jakob Lörber (selecţii din vol.7)

Capitolul 15: O explicaţie cu privire la materializări

1. (Rafael): „De fapt, prin mine însumi, eu nu sunt capabil să fac mai multe decât tine. Însă eu sunt un spirit pur, neavând acum decât un trup alcătuit din elemente atmosferice. Iar ca spirit, eu mă pot lăsa cuprins în întregime de Voinţa Domnului şi astfel pot acţiona la fel ca şi Domnul Însuşi. Odată ce am fost cuprins de Voinţa Domnului, nu mai am altă voinţă decât pe aceea a Lui, şi îmi este imposibil să voiesc altceva decât ceea ce vrea Domnul. Iar ceea ce vrea Domnul se împlineşte instantaneu.

2. Vezi tu, tot ceea ce există şi creşte pe acest pământ sau pe altele, şi inclusiv Pământul însuşi, reprezintă tot atâtea minuni care au apărut din Voinţa Domnului, cu singura diferenţă că, pentru ca inteligenţa creaturilor să se poată dezvolta, Domnul respectă o anumită gradare, astfel că ele apar unele din altele, pe niveluri tot mai înalte de evoluţie, prin Voinţa Sa. Dacă Domnul nu ar acţiona în acest fel pentru dezvoltarea şi consolidarea fiinţelor inteligente, El ar putea la fel de bine, în virtutea atotputerniciei Sale, să cheme la fiinţare într-o singură clipă o întreagă lume, aşa cum face să apară un fulger.

3. Ştiai că atmosfera (eterică a) acestui pământ conţine toate substanţele şi elementele din care este el alcătuit(arhetipurile din fluidele eterice ale Geei)? Tu nu le poţi percepe cu simţurile tale pământeşti, însă pentru un spirit desăvârşit, aceasta este la fel de simplu precum îţi este ţie să faci diferenţa dintre o piatră pe care o iei de jos şi un peşte sau o bucată de pâine. Şi la fel de uşor îi este unui asemenea spirit să adune aceste elemente(matrițele arhetipurilor) din aer (eter) şi să le combine pentru a constitui astfel un obiect oarecare, într-o singură clipă.

4. Cât despre cum este cu putinţă aşa ceva pentru un spirit desăvârşit, desigur că un om obişnuit nu va putea înţelege aceasta, atâta vreme cât el nu este renăscut în Spirit. De aceea, eu nu-ţi pot elucida aceste aspecte mai mult de atât.

Capitolul 16: Cum contribuie spiritele naturii la constituirea metalelor. Secretul miracolelor

1. (Rafael:) „Cu siguranţă că tu nu vezi în atmosferă acea substanţă din care este făcut de pildă aurul cel pur; însă ea se găseşte acolo, iar eu o văd şi o pot distinge cu mare uşurinţă de nenumăratele alte substanţe care se găsesc în aer (eter). Şi, întrucât eu pot face aceasta şi pot să-mi îndrept în mod egal atenţia şi voinţa în toate direcţiile, am capacitatea de a selecţiona substanţa specifică din care e făcut aurul cel mai pur, preluând-o din aer (eter) şi condensând-o într-o masă vizibilă; sau, la fel de uşor, pot să-i dau orice fel de formă solidă, de exemplu forma unui pocal; iar tu vei vedea atunci, după caz, fie o bucată amorfa de aur, fie un vas din acelaşi metal, iar acel aur va fi la fel de real şi de natural precum este cel pe care oamenii îl extrag din munţi şi, după ce îl purifică de materii străine, îl topesc în foc şi fac apoi din el tot felul de obiecte preţioase.

2. Căci anumite spirite din materia muntelui, care au afinitate cu aurul cel liber din atmosferă, atrag către ele acest aur liber prin intermediul inteligenţei lor rudimentare şi prin forţa voinţei aflată în legătură cu ea - voinţă numită de chimişti «putere de atracţie» -, ceea ce face ca, după mai multe sute de ani, într-un astfel de loc să apară un zăcământ de aur.

3. Faptul că o asemenea acumulare de aur în natură are loc extrem de lent se datorează inteligenţei foarte reduse şi voinţei la fel de slabe a acestor spirite ale muntelui, aflate într-un stadiu necesar de judecată.

4. Însă eu, fiind un spirit absolut liber şi desăvârşit, înzestrat de Dumnezeu cu o foarte mare inteligenţă, precum şi cu întreaga forţă a Voinţei Sale, sunt capabil - după cum ţi-am arătat - să materializez într-o singură clipă ceea ce aceste spirite ale naturii, având o inteligenţă slabă şi o putere redusă a voinţei, nu pot realiza decât din aproape în aproape.

Capitolul 17: Elementele primordiale ale Creaţiei

1. După ce toţi oaspeţii au plecat, prietenul nostru Lazăr l-a întrebat pe Rafael: „Ascultă, tu care eşti plin de gloria lui Dumnezeu, ai spus că există un număr nesfârşit de substanţe şi de elemente primordiale, care plutesc în aer (eter) în mod liber şi pe care înţelepciunea şi voinţa unui spirit desăvârşit le poate recunoaşte ca atare şi le poate preface într-un corp material! Şi exemplele pe care mi le-ai dat m-au lămurit pe deplin de aceasta. Dar de unde provin ele la origine? Cum se pot găsi ele într-o asemenea diversitate în atmosfera pământului nostru, şi probabil într-o diversitate şi mai mare în atmosfera a nenumărate alte planete şi lumi, pe care Domnul Însuşi, prin marea Sa bunăvoinţă, mi le-a făcut cunoscute, mie şi tuturor celorlalţi ucenici? Clarifică-mi şi aceasta, dacă vrei!”

2. Rafael a spus: „Ia te uită, mă mir că n-ai înţeles aceasta până acum! Cu excepţia lui Dumnezeu Însuşi, există oare ceva care să nu fi provenit din El? Oare nu este tot ceea ce din veşnicie umple spaţiul nemărginit gândul Său, ideea Sa, înţelepciunea Sa, Voinţa Sa?

3. În totalitatea nesfârşită şi inepuizabilă care există din veşnicie în veşnicie, gândurile Sale reprezintă propriu-zis elementele, substanţa primordială a tot ceea ce există, atât pe pământ, cât şi în cer, prin intermediul puterii infinite şi desăvârşite a Voinţei Divine. Cu toate acestea, nici măcar în Dumnezeu, gândurile şi ideile nu pot să apară şi să dureze fără Voia Sa.

Şi tocmai pentru că fiecare asemenea gând sau idee - provenind, prin intermediul Voinţei Sale, din inteligenţa supremă a lui Dumnezeu - conţine în el (sau în ea), ca inteligenţă separată, o parte corespondentă din Voinţa lui Dumnezeu, un astfel de gând particular al lui Dumnezeu, apărut în Sine prin Voinţa Sa, ori o idee superioară concepută de Dumnezeu nu poate să aibă sfârşit decât în Dumnezeu Însuşi, întrucât El - în conştiinţa Sa perfect lucidă - nu poate să uite niciodată un gând pe care l-a gândit odată, şi cu atât mai puţin o idee pe care a conceput-o, care este şi mai profundă. De aceea, întrucât lui Dumnezeu îi este absolut imposibil să uite vreun gând sau vreo idee, rezultă că şi cel mai mic gând sau cea mai neînsemnată, în aparenţă, idee manifestată vreodată este indestructibilă în forma sa originară de creaţie spirituală.

4. Dar întrucât, pe de altă parte - după cum am arătat deja -, fiecare astfel de gând sau idee, ca scânteie din Inteligenţa Divină, poartă în ea, în mod necesar, şi o parte din Voinţa Divină, fără de care ea n-ar fi fost concepută niciodată, fiecare dintre aceste gânduri sau idei individuale poate, fie separat, fie în asociere cu mai multe alte gânduri înţelepte - care formează astfel o idee - să constituie, în felul său, o sferă particulară de existenţă, să se desăvârşească drept ceea ce este, să se multiplice la nesfârşit şi, prin intermediul asocierilor inteligente cu alte elemente şi substanţe, să devină din ce în ce mai evoluat şi mai desăvârşit.

9. Lazăr a spus: „Înţeleg foarte bine, căci în privinţa alcătuirii diferitelor lumi, deţin deja de la Domnul cunoştinţe profunde; cu toate acestea mi-au mai rămas destule nelămuriri, despre care aş vrea să te întreb pe tine.”

10. Rafael a spus: „Oh, dar aceasta mi se poate petrece chiar şi mie, dragul meu prieten! Căci în Dumnezeu sunt ascunse încă nenumărate taine, despre care nici noi, care facem parte din rândul celor mai înalte şi mai pure spirite ale lui Dumnezeu, nu avem deloc habar. Iar pentru spiritele bune şi pure Dumnezeu are întotdeauna o rezervă atât de mare de surprize indescriptibile, încât El le poate uimi fără încetare, la infinit, amplificându-le mereu starea de fericire. Astfel că este foarte posibil ca tu să îmi pui o întrebare, la care eu să nu-ţi pot răspunde!”

Marea Evanghelie a lui Ioan (Vol.7, cap. 15-17)