< Pagina Nondualitate radicală
Scenariul piesei radiofonice este publicat după video
Piesa radiofonică „Filosofie la firul ierbii” este un trialog filosofic între un ateu, o spiritualistă şi o nondualistă. Textul aparţine lui Răzvan A. Petre. 🎤 Am folosit următoarele voci virtuale de la ElevenLabs v3: Povestitorul (Jora Slobod), Anton (Liam), Sonia (Monika Sogam), Noemi (Charlotte).
Link: www.youtube.com/watch?v=UqLNIJzvMKY
POVESTITORUL: Într-o după-amiază leneşă de sâmbătă, într-un parc liniştit, trei prieteni şi-au întins o pătură pe iarbă. Soarele străluceşte blând printre ramuri, iar aerul miroase a verde crud şi biscuiţi cu cremă de lămâie. E genul acela de zi în care nu te grăbeşti nicăieri... şi ai timp să te întrebi… de ce… exişti.
ANTON: [funny] Aoleu, Sonia, ăştia-s biscuiţii „cu energie astrală” sau sunt ăia normali?
SONIA: [laughs] Stai liniştit, nu ţi se deranjează chakrele dacă mănânci doi. Poate trei... Dar ai grijă, totuşi!
NOEMI: Chakrele ţin trupul în formă. Şi noi ne identificăm cu această formă. Dar ce se întâmplă când “eul” dispare?... [exhales] Rămâne un trup fără nicio persoană înăuntru.
ANTON: [mormăie ironic] Of, parcă ieşisem să ne relaxăm... O să avem şi azi spiritualism la desert, şi nondualism la cafea?
SONIA: Nu spune asta, Anton. Dacă tot suntem aici, la iarbă verde, fără notificări, fără Wi-Fi... de ce să nu vorbim despre lucrurile care chiar contează?!
NOEMI: [laughing hysterically] Nimic nu contează cu adevărat, totul e doar o scenetă… o piesă de teatru, în care personajele se declară a fi… reale. Aşa se simt ele!
ANTON: [ironic] Şi cine e regizorul piesei, mă rog?
SONIA: [indignată] Cum cine? Dumnezeu creatorul. Poate fi altcineva?!
ANTON: [snorts] Să-mi explici tu ceva, Sonia. Dacă există Dumnezeu — de ce atâta suferinţă?! Războaie, copii bolnavi, catastrofe?! [sarcastic] Hai, luminează-mă tu!
SONIA: [warmly] Pentru că avem liber-arbitru, Anton. Suntem suflete care învaţă, din experienţă. Mai ales prin greşeli şi prin durere.
ANTON: [sarcastic] Aha. Deci Dumnezeu e bun, dar permite genociduri... doar ca să învăţăm?! Nu putea să ne înveţe direct, fără atâta vărsare de sânge?!
SONIA: [excited] El ne-a dat învăţături şi maeştri spirituali, care ne atenţionează că nu putem păcăli legea karmei, a faptei şi răsplatei. Dar Dumnezeu ne-a dat şi libertatea de a alege. [delighted sigh] Ăsta-i cel mai mare semn de iubire, libertatea…! Ca să putem ajunge lângă El de bunăvoie, înţelegi?
ANTON: Dacă Dumnezeu a creat lumea, pe urmă a lăsat-o pe seama legilor naturale. Uită-te cum fiecare creatură e vânat şi vânător. [frustrated] Atâta cruzime, moarte şi distrugere la tot pasul…! [dismissive] Asta nu-i iubire… Nu-i aşa, Noemi?!
NOEMI: Dumnezeu e numai Iubire. [dramatically] Dar nu-i nici drept, nici bun, nici moral, cum speră o amenii. [normally] El nu s-a retras, ci chiar ESTE această lume aşa cum e ea… la fel cum pânza păianjenului face parte din corpul său. Binele şi răul sunt, în mod egal, Dumnezeu.
SONIA: [snorts] În niciun caz, Noemi, răul nu e totuna cu binele… Există o logică şi ordine în creaţie, care face creaturile să evolueze. [excited] Sufletul trece prin greutăţi şi necazuri pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor. Viaţa are un sens către divinitate.
ANTON: [dismissive] Asta-i o poveste… ca să ne dea speranţe deşarte. Doar un om puternic poate suporta ideea că am apărut din întâmplare… şi că numai noi putem da un sens acestui univers rece.
NOEMI: [exhales] Oameni buni, de fapt voi spuneţi acelaşi lucru, cu alte cuvinte…
SONIA: [curious] Cum adică?
NOEMI: Amândoi puneţi la temelie liberul-arbitru al omului. [giggles] Dar eu vă spun că NU EXISTĂ AŞA CEVA. [nervously] Sonia, e ca şi cum omul poate face orice-i trece prin cap, iar Dumnezeu vine resemnat din urmă ca să cureţe mizeria şi să îndrepte lucrurile. Păi, mai e atotputernic acest Dumnezeu, dacă El doar reacţionează la comportamentul imprevizibil al oamenilor?!... [alarmed] Iniţiativa ar fi mereu de partea omului.
SONIA: Dumnezeu acţionează prin oameni. Fiecare om îl are în el pe Dumnezeu.
NOEMI: [amused] Păi, în acest caz, omul nu e nici autonom şi nici separat de El. Iar faptele sale nu contrazic niciodată Voinţa divină. [laughs] Ajungem deci la nondualism.
ANTON: [snorts] Nu, nu, nu. Astea sunt nişte speculaţii, vorbiţi despre un Dumnezeu conceptual, care nu-i demonstrabil. [determined] Eu cred numai ce pot verifica. Realitatea nu are nevoie de credinţă. Gravitaţia funcţionează şi fără rugăciuni.
SONIA: [warmly] Poate că nu-i nimic de demonstrat. Dumnezeu trebuie simţit. Cum simţi iubirea. Sau cum ştii că eşti viu, [dramatically] chiar şi fără certificat de naştere.
ANTON: [sarcastic] Şi totuşi, iubirea e în creier, ştii? Endorfine, serotonină, dopamină, oxitocină… Nimic mistic. Avem circuite cerebrale, nu „aură spirituală”.
SONIA: [snorts sarcastic] Dar cine simte? Tu eşti doar reacţii chimice? O supă de neuroni cu halucinaţii de conştiinţă?
ANTON: [laughs] Exact. Eu sunt un mamifer evoluat, capabil să se întrebe de ce mănâncă humus alături de două femei cu idei… [wheezing] ciudate.
SONIA: [laughs harder] Îţi dai seama cât de romantic ai făcut biologia să sune? Darwin ar fi flatat. Ha-ha.
[♫ Melodia veselă “Always look on the bright side of life”]
< Sus >
NOEMI: [cracking up] Vorbiţi de parcă aţi fi personajele principale dintr-un film cosmic. Tot universul se învârte în jurul vostru. Dar... [giggles] poate că nu sunteţi.
ANTON: (toarnă din termos) [sings] Cafeluţa!… [curious] Ce vrei să zici, Noemi?
NOEMI: Că nu suntem cine credem că suntem. Nici trupul, nici gândurile, nici povestea din cap. "Eu sunt Anton", "Eu sunt Sonia"... sunt doar propoziţii. Nişte sunete rostogolite peste tăcere.
SONIA: [mischievously] Dar dacă nu suntem suflete... atunci ce suntem?
NOEMI: Conştiinţă. Pură prezenţă. Nu ceva concret. Ci acel “ceva” în care totul apare. Inclusiv întrebarea.
ANTON: [moans] Sună a poezie zen. Dar şi halucinaţiile apar în conştiinţă, nu?
NOEMI: Da. Inclusiv Anton apare în ea. Şi dispare. Ce rămâne când nu mai gândeşti „Eu sunt Anton”? [exhales]
SONIA: [sighs] Un gol... dar plin. Ştiu ce vrei să spui. Am simţit asta într-o meditaţie. [happy gasp] Ca o dizolvare dulce. [whispers] Dulce.
ANTON: [sarcastic] Eu am simţit ceva similar când am adormit în metrou şi-am pierdut staţia. [laughs] Nu cred că era iluminare.
NOEMI: Poate că era. Doar că n-ai stat să vezi ce rămâne după Anton cel grăbit.
SONIA: [nervously] Deci tu, Noemi... nu crezi în Dumnezeu? Sau în sufletul nemuritor, hă?
NOEMI: Nu. Şi da. Dar nu cum se crede de obicei. Pentru că, dacă „eu - aici” nu există, nici „Dumnezeu - acolo” nu poate exista. Totul e una. Fără formă, fără dorinţă, fără poveste. Dar care este APARENT şi formele, dorinţele, poveştile.
ANTON: Asta sună... [dismissive] extrem de ineficient. [sarcastic] Ce rost are viaţa dacă nimic nu e real, ci doar APARENT?
NOEMI: N-are vreun rost anume. [excited] Asta e frumuseţea. Adevărata şi singura libertate. [snorts] Viaţa de dragul vieţii, pur şi simplu. Fără scop… fără sens…
ANTON: [laughs] Sunt de acord cu tine, Noemi. Scopul vieţii este să-ţi omori timpul până când te va omorî el pe tine. [laughs harder]
SONIA: [laughs] Nu, Anton! [warmly] Trăim ca să fim fericiţi, sau măcar să încercăm, urmând învăţăturile spirituale. Crede-mă!
NOEMI: [mischievously] Şi care-i utilitatea fericirii, Sonia?
SONIA: Fericirea este un scop în sine.
NOEMI: Asta spuneam şi eu!... Viaţa este propriul său scop. Nu are nicio finalitate. [excited] Şi tocmai în libertatea asta se află fericirea, o fericire dincolo de persoană.
SONIA: [excited] Eu, mă gândesc la fericire [delighted] ca la o bucurie permanentă. [frustrated] Dar viaţa te duce în sus şi-n jos, [sad] în sus şi-n jos…
NOEMI: Ca să simţi fericirea permanentă trebuie să dispară eul personal.
ANTON: [alarmed] Dar asta-i moartea….! [frustrated sigh]
NOEMI: [starts laughing] Înseamnă să mori înainte să mori. [excited] E cea mai mare fericire posibilă pentru om.
ANTON: [sarcastic] Înţeleg că EUL ăsta-i un fel de apendice inflamat, care trebuie extirpat… nu?!
NOEMI: Nu „trebuie” nimic... [excited] Totul e perfect aşa cum este... Dacă dispare, rămâne doar Viul Vieţii, neatins de gând. [excited] El e starea de sănătate, bucuria lui A FI şi vacanţa continuă a Vieţii… [normally] Însă dacă apare contagiunea cu gândul de “eu”, începe FEBRA. [rush] Febra căutării sensului, febra învăţării, febra mişcării şi a devenirii, febra acumulării de obiecte... [frustrated sigh] E un delir, în care călătoreşti prin visul numit “VIAŢA MEA”, cunoscând astfel iluzia separării.
ANTON: Noemi, aş vrea să fiu sănătos, să gust Viul Vieţii. Ce pot să fac?
NOEMI: [optimistic] Orice începe se şi termină... [exhale] Febra nu durează la infinit. Aşa cum povestea a apărut, [sighs] ea se şi termină când dispare identificarea cu gândul "eu". [giggles] Aşa, pe neaşteptate. [giggles]
[♫ Muzică meditativă, pian]
< Sus >
ANTON: [wheezing] Uneori mă trezesc noaptea... cu un gând scurt şi rece: „O să mor”… Şi nu mai e nimic după. [gulps] Nici întuneric. Nimic. [sheepishly] Nimic.
SONIA: [warmly] Dar nu e sfârşitul! Moartea nu e un zid, Anton. E o trecere. Ca o uşă. Nu ieşim din existenţă, ci doar din costum. [excited] Ne aşteaptă o altă lume…!
ANTON: [sarcastic] Uşă? Dacă e o uşă, e una încuiată. Nimeni n-a venit înapoi cu cheile.
NOEMI: [giggles] Poate pentru că... nimeni nici n-a plecat.
ANTON: [snorts] Hai, măi, iar? Te rog, nu-mi spune că nici moartea nu există!
NOEMI: [laughing] Nu există moarte, deoarece conştiinţa nu s-a născut. Ce moare e doar ideea de sine, de eu personal… [happy gasp] Dar conştiinţa nu e o persoană. E ca cerul. Norii vin şi pleacă. [smiles] Cerul rămâne.
SONIA: [curious] Totuşi, noi ne ataşăm de formă. De trup. De chip. [sad] Ne doare când dispare…
NOEMI: Pentru că crezi că eşti trupul. Dar ai fost şi copil, şi adolescent... şi totuşi CEVA a rămas acelaşi. Acel ceva nu moare. Nu s-a născut. E ceea ce eşti, dincolo de formă.
SONIA: [warmly] Noemi, acel ceva este SUFLETUL nemuritor, care va ajunge în paradis după moarte…
NOEMI: Ceea ce numeşti SUFLET e totuna cu EUL personal, o iluzie bine ticluită, care poate supravieţui chiar şi după moarte… Dar PARADISUL e deja aici, în spatele cortinei.
ANTON: [sarcastic] Dacă e doar o cortină, e una foarte grea şi fără crăpături. Cel puţin, EU nu văd nimic dincolo… [laughs]
NOEMI: Acest „EU” este doar o senzaţie sâcâitoare, un gând obsesiv… Frica de moarte… este teama unui vis ca nu cumva să nu mai fie visat… [laughs] Toţi iluminaţii au trecut prin moartea eu-lui iluzoriu şi ne mărturisesc umorul acestei drame… Ceea ce nu există deja, se teme să nu dispară...! [laughing hysterically] Ha-ha-ha
ANTON: [nervously] Şi dacă nu-i aşa? Dacă... totul chiar se stinge? [whispers] Cine ştie?
NO_MI: Uite, hm, o să vă mărturisesc ceva intim. Aici, „eu” s-a stins. [dramatically] Noemi a murit deja. [with genuine belly laugh] Şi totuşi, nu ţi se pare că sunt foarte vie?! Ia-mă ca dovadă că moartea e o aparenţă…! Mm, ca şi viaţa, de fapt…
[♫ Muzică de meditaţie, sintetizator]
NO_MI: Stai o clipă... fără să gândeşti „eu”… Fără „ce simt eu”, „ce vreau eu”, „ce cred eu”… Ce rămâne?... Respiraţia vine şi pleacă… Sunetele vin şi pleacă… Gândurile vin şi pleacă… Dar ceva… e mereu aici. Nu ca o persoană. Ci ca prezenţă, pur şi simplu… Nimic de atins. Şi totuşi... eşti.
SONIA: [warmly] E ca un spaţiu cald... fără margini. Fără nume… [smile amused] Dar nu e gol. E viu.
ANTON: E ciudat… [confused] Am vrut să zic ceva, dar... parcă nu mai avea sens.
NOEMI: [smiles] Pentru o clipă... nu ai mai fost cineva. Şi totul a continuat să existe… fără tine. Şi fără să aibă vreun sens.
SONIA: Dar de ce e atât de greu să rămânem fără „eu”? De ce ne întoarcem la poveşti? La frică?
NOEMI: Pentru că e confortabil să fii cineva. Chiar şi un cineva nefericit… Ar fi teribil de simplu să fii... nimic, fără centru... Dar simplul sperie. Nu poate fi controlat.
ANTON: Sau poate... [sigh] creierul are nevoie de o structură. Altminteri, o ia razna.
NOEMI: Şi totuşi, între două gânduri... nimeni nu o ia razna. Ci e doar linişte… Şi tu EŞTI acea linişte…
[Se termină muzica. Se aude un trăsnet, începe vântul.]
< Sus >
SONIA: [joyful] Ei bine, am vorbit despre suflet, despre moarte, despre nimic şi despre tot. Dar cine strânge resturile de humus? [sing] Se apropie ploaia…!
ANTON: [laughs] A, în sfârşit, o întrebare concretă! Răspuns: nimeni. Evident. [laughs, with genuine belly laugh]
NOEMI: [laughs] Exact. Nimeni face totul. Nimeni trăieşte. Nimeni strânge resturile. Nimeni.
ANTON: [funny] Chiar dacă nu eşti „Noemi”, poţi să ţii puţin termosul? [warmly] Oricum, e doar o iluzie că-l ţii.
NOEMI: [laughs] E o iluzie care funcţionează surprinzător de bine.
SONIA: [playful] Ştiţi care e partea mea preferată?
ANTON: Humusul?
SONIA: [laughs] Asta e a doua. Prima e... că am putut vorbi, fiecare ce credem, şi totuşi să ne simţim bine împreună. [playful] Fără să ne dăm în cap.
NOEMI: [playful] Da. Prietenia e... o formă de iubire.
[♫ Melodia veselă “Always look on the bright side of life”]
autor: Răzvan A. Petre
publicat în 27 iunie 2025
< Sus >