< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Ego-ul e un gramatician ❂ Metafora mersului pe sârmă ✪ Arma perfectă a ignoranţei ✪ Eu nu există ✪ Nondualitatea este nihilistă? ✪ Nondualitate moderată şi radicală ❂ Trezirea însăşi se trezeşte ✪ Detaşarea nu înseamnă nihilism
Oamenii scriu texte nenumărate şi nu se gândesc niciodată cum anume scriu. Au învăţat cândva, iar acum scriu automat. Din când în când, apare un lingvist care începe să împartă textele în propoziţii şi în părţi de vorbire, să le analizeze sintactic şi morfologic. Exact ăsta-i ego-ul, un gramatician, care comentează cât de corect sau incorect au scris oamenii. Ego-ul nu este un creator de texte, ci un simplu critic al textelor altora.
La această analogie am ajuns pe baza studiilor de neuroştiinţă şi în acord cu nondualitatea. Ego-ul – adică senzaţia că suntem cineva, o persoană, un decident – este un simplu comentariu ulterior la desfăşurarea vieţii. Întotdeauna este decalat, în urma vieţii. Realitatea se desfăşoară independent de voinţa „persoanei”, ego-ul fiind acel şuvoi de gânduri secundare care însoţesc curgerea vieţii. Prezentul articol este scris în acord cu această viziune NONDUALISTĂ RADICALĂ.
Deci, realitatea este jocul primar, adevărat. Ego-ul provoacă jocul secund al spectacolului mental, al comentariilor, opiniilor, presupunerilor, speranţelor, amintirilor, toate raportându-se la gândul de „eu”. În jurul gândului primordial de „eu” – care este chiar mai mult, anume, o contracţie energetică – se adună automat restul gândurilor legate de „persoana mea”.
Corpul şi gândurile există, dar nu şi „persoana mea”, care este o senzaţie distinctă, adăugată la mintea-corp. Fiind doar o anexă, o adăugire, senzaţia de persoană poate fi şi scăzută, eliminată fără niciun pericol. Exact asta se petrece în fenomenul trezirii sau iluminării spirituale.
* * *
Disclaimer (derogare de răspundere):
Să scrii despre nondualitate este ca şi cum ai merge pe o sârmă întinsă peste o prăpastie. Oricând poţi pune piciorul greşit şi să aluneci în hăul nonsensului.
Este mult mai simplu să trăieşti nondualitatea: este ca şi cum ai merge pe o sârmă întinsă peste o prăpastie. Cu diferenţa că, graţie trezirii de moment, vezi că sârma este imaginară...!
Ce vei face atunci?
Dacă te vei panica, din cauză că n-ai pe ce călca, atunci o sârmă se va materializa instantaneu sub picioarele tale, dându-ţi falsa senzaţie de siguranţă. Şi vei reveni la echilibrul logicii. Totuşi, cât de sigur poate fi mersul pe sârmă?!
Dacă însă nu te vei speria că pluteşti pe aer, observând că şi prăpastia este tot imaginară, te vei lăsa să cazi în gol, râzând de teama de moarte a acrobaţilor responsabili. Şi vei cădea, vei tot cădea la nesfârşit şi vei fi cu adevărat în siguranţă, fiindcă imaginara prăpastie nu are niciun capăt. Plutind în gravitaţie zero, nimic nu-ţi mai este greu sau imposibil.
< Sus >
Ego-ul este un produs genial al Divinităţii, arma perfectă a ignoranţei. Nu a fost uşor să ajungă la ea. Conform mitului biblic, Dumnezeu a trebuit să inventeze întâi şarpele, apoi pomul interzis şi apoi să o convingă pe Eva să muşte din măr. Abia atunci a putut fi păcălit Adam şi aşa a căzut întreaga omenire în ignoranţă. Aşa spune povestea.
Omul ignoră evidenţa divină, anume că totul este o unitate fără cusur, totul e înlănţuit şi interdependent, şi nici fiinţa umană nu e separată de restul lumii. Doar omului actual i se pare normal să fie separat de totul, să fie un subiect în relaţie cu o mulţime de obiecte. Este o simplă iluzie mentală, la fel cum există şi iluzii optice sau sonore.
Ego-ul are rolul său divin şi se pricepe bine să acopere Realitatea cu vălul ignoranţei. Este un instrument redutabil al Divinităţii, pe care Ea însăşi l-a creat şi îl menţine, pentru scopuri greu de priceput de mintea omenească. Iar la un moment dat, tot Ea ridică vălul, fără explicaţii.
Iluzia e opera Spiritului. Iluminarea este tot opera Spiritului. „Eu” de ce mă bag în seamă?!
< Sus >
Dacă „eu” nu există, cine face alegerile individuale?
În primul rând, condiţionările psihice şi fizice, personalitatea umană (am putea să-i spunem inconştientul). În al doilea rând, o instanţă superioară misterioasă, impersonală (am putea să-i spunem Sine, Spirit, Dumnezeu) sau supraconştientul. Tertium non datur. Conştientul nu are liber-arbitru, aşa cum pretinde, fiindcă el nu alege nimic, fiind decalat cu o secundă în urma realităţii.
Desigur că nu putem accepta uşor această idee, fiindcă, la urma urmei, ne credem a fi tocmai această voinţă personală. Nu vrem şi nici nu putem renunţa la acest statut de „fiinţă autonomă”. Face parte din programarea, condiţionarea noastră dată de Creator – unica Fiinţă ce există. (Mai corectă ar fi exprimarea că s-a programat singură.)
Este incorect să spun că nu am liber-arbitru, şi sună chiar deprimant, ci că „eu” nu există. Liberul-arbitru este un atribut fundamental a ceva ce nu există. Însă, dacă cred că sunt o „persoană”, atunci automat voi fi convins că am liber-arbitru, nici nu se poate altfel.
Nu voi recomanda nimănui să susţină sau să creadă că nu are liber-arbitru. Nu ar fi onest să afirme aşa ceva cât timp nu a trăit iluminarea, prin care să se convingă singur de acest adevăr. Ca simplă credinţă, poate deveni periculoasă pentru sănătatea psihică. (De fapt, marea majoritate a credinţelor omului sunt dăunătoare, căci sunt bazate pe un neadevăr fundamental: că el ar fi ego-ul.)
Înţelepciunea adunată prin experienţe de viaţă ne poate conduce, din aproape în aproape, la aceeaşi idee: că evenimentele şi deciziile principale din viaţă nu puteau fi evitate, iar noi doar am alunecat pe un făgaş aranjat de forţe invizibile.
< Sus >
Când un ego ascultă sau citeşte adevărul nondualist, una din posibilele sale reacţii este să fugă înspăimântat, eventual suduind sau batjocorind. O altă posibilă reacţie este să încerce să obţină un avantaj, un secret, ceva – asta îi este natura, să atragă orice idee în vârtejul propriei sale supravieţuiri. Se preface că nu ar fi vorba chiar despre eliminarea sa, ci despre altceva.
Cum spunea neo-advaitinul Jim Newman, când ego-ul încearcă să pună în practică adevărul nondual radical, poate deveni chiar nihilist – adică extrem de pesimist, sceptic, distructiv. De exemplu, îşi propune să nu mai caute nimic, să nu mai depună niciun efort spiritual – care este tot un fel de căutare şi un efort de autoanihilare.
În schimb, descrierea stării de nondualitate, de unitate a tot-ceea-ce-există, nu este nihilistă, ci un indicator către adevărul absolut.
Dar când ego-ul mental încearcă să aplice acest adevăr la existenţa relativă, are mari şanse să devină nihilist, inadecvat, fals. Orice gândeşte ego-ul despre sine este fals, pentru că el însuşi nu există ca fiinţă, ci este doar un gând primordial, care se înconjoară cu o mulţime de alte gânduri, care să-i acopere goliciunea.
De pildă, mă pot comporta prosteşte – iar oamenii o fac deseori – dar asta nu înseamnă că eu aş fi prost, fiindcă ar însemna că eu aş fi personalitatea mea. Or nu există niciun eu. Există doar un agregat de calităţi şi defecte care se pot schimba de-a lungul vieţii şi există o serie de decizii bune sau proaste, dar pe care nu le ia „persoana”, ci supraconştientul sau inconştientul. Iar conştientul este doar un observator neputincios, care este iluzionat că el ar fi „făptuitorul”. Este iluzia perfectă, pusă la cale de Divinitate.
< Sus >
De dragul clarităţii, trebuie să specificăm o diferenţă importantă.
1 – Pentru neo-advaita sau nondualismul extrem, care nu recunoaşte puterea ego-ului, nimic nu are semnificaţie sau scop. Asta sună nihilist pentru un ascultător neavizat. Ego-ul caută ceva de care să se agaţe şi negăsind, poate avea reacţii ciudate.
Totuşi, la unii care au auzit acest mesaj pe internet, ego-ul a cedat şi s-a dizolvat, iar omul s-a iluminat – fără nicio altă practică. Iar asta justifică afirmaţia neoadvaitinilor că „ego-ul nu poate face nimic pentru iluminare”. Trezirea spirituală se întâmplă sau nu se întâmplă şi nimeni nu deţine reţeta. Asta e în acord cu experienţa oricărui iluminat.
Este util să înţelegem ce vor neoadvaitinii să spună prin „nimic nu are semnificaţie”. Nu este atât o sentinţă universală, cât o recunoaştere a condiţiei naturale a minţii umane golite de ego.
Mintea iluminatului nu mai caută semnificaţii, aşa cum face mintea obişnuită. Mintea obişnuită pune etichete la totul, interpretează, dă sensuri şi valori în raport cu propria persoană sau cu grupul social ori cu specia umană.
Mintea iluminatului nu mai este avidă de concepte şi judecăţi şi priveşte lumea experienţial, nu conceptual. Mintea egotică crede că ştie multe sau se preface că ar şti, iar pentru ceea ce nu ştie, goneşte continuu după cunoaştere. Nu o face din curiozitate, ci ca să se simtă în siguranţă. „Informaţia este putere”.
2 – Dimpotrivă, pentru nondualiştii clasici sau moderaţi, totul are o semnificaţie personală. Adică, reacţiile celorlalţi sunt oglinda ta. Aşa că poţi învăţa enorm despre tine de la lume. Este o metodă clară prin care îţi recunoşti manifestările ego-ului şi încerci să le contracarezi.
Şi prin această cale, unii au reuşit să se detaşeze de ego şi să atingă iluminarea. Iar asta justifică afirmaţia nondualiştilor clasici că „ego-ul poate şi trebuie să se străduiască întru iluminare”. Dacă stai să-ţi pice din Cer, aştepţi degeaba. Asta e în acord cu bunul-simţ.
Totuşi, aici se vorbeşte mai ales din poziţia candidatului la iluminare, care încă are un ego, nu de cel deja iluminat. Învăţătorul îşi adaptează discursul la specificul învăţăceilor, îi pasă de ei şi de progresul lor – ceea ce nu se întâmplă cu neoadvaitini, care par mai „duri”.
Ce paradox! Deşi vorbim despre nondualitate, chiar şi în sânul acestei doctrine se manifestă o evidentă dualitate. Suntem cu toţii oameni, având o minte grosieră şi limitată prin natura ei!... De fapt, întreaga lume este duală şi trebuie să ne aşteptăm să nu găsim niciodată acordul perfect, viziunea unică, coincidenţa completă. Natura are oroare de uniformitate.
Lisa Cairns spune că, în primii ani după iluminare, omul este mai radical şi impersonal, lovit în cap de măciuca trezirii. Dar, odată cu trecerea timpului, integrând noua stare în corpul-minte, devine ceva mai uman, mai preocupat de persoana celor care îl ascultă. Ea consideră că ego-ul trebuie să fie bine calmat şi relaxat înainte de a i se da pe gât medicamentul amar al trezirii din iluzie.
Fred Davis spunea aşa, cu umorul său spontan: „Nu-i nevoie să stai 40 de ani într-o peşteră, meditând, ca să te trezeşti la Realitate. Nu spun că nu e posibil, dar nu-i nevoie să stai în peşteră. Se poate întâmpla să conduci camionul şi, dintr-o dată, să te trezeşti. Iar dacă eşti întrebat de alţi căutători cum ai reuşit, ce-ai să spui altceva, decât adevărul?! Că, pentru a te trezi, trebuie să conduci un camion!” 😊
< Sus >
Tot Fred Davis aduce puţină lumină şi în chestiunea meritului şi efortului personal – mai corect spus, impersonal. El spune cam aşa: «Fred nu s-a trezit. Nici nu are cum, căci Fred e un personaj fictiv. Ci însăşi Trezirea s-a trezit din visul că ar fi „Fred”.»
Dar tot el spune că majoritatea clienţilor săi sunt oameni care s-au trezit, iar apoi au pierdut trezirea. Sunt în perioada „post-trezire”, când îşi amintesc că au pierdut ceva preţios, dar nu mai ştiu exact ce şi cum era.
De aceea, Fred îl atenţionază amical pe cel proaspăt trezit: «Ai grijă, Trezire, şi menţine-te trează. Altfel, este posibil să recazi în visul că ai fi o persoană!». Şi ce trebuie să facă Trezirea? Nimic altceva, decât să-şi amintească tot mereu Cine este.
Ideea sugerată de Fred este că există un mecanism universal („vălul uitării”) care adoarme Conştiinţa divin-umană şi o face să se identifice cu mintea/ego-ul/persoana. Prin urmare, Conştiinţa divin-umană (abia trezită la propria sa Divinitate) trebuie să-şi seteze în inconştient un gen de alarmă care sună din minut în minut, amintindu-i Cine este, pentru a nu se mai lăsa prinsă în plasa Uitării şi identificării automate cu gazda sa, corpul-minte.
Există un merit – exclusiv al Trezirii – şi e nevoie apoi şi de un efort – impus de Trezire minţii inconştiente – pentru a se menţine trează, în ciuda hipnozei cosmice care îi coboară pleoapele. Nu este efortul ego-ului/persoanei (care este o iluzie), ci al părţii impersonale a minţii.
Vă recomand pentru audiţie dialogul lui Fred Davis cu o doamnă care s-a trezit recent, după o sesiune online: Nonduality: Witness Lisa's Spiritual Awakening
Pentru subtitrare automată, apăsaţi iconul rotiţă, alegeţi Subtitrări, bifaţi Engleză (generată automat). Apoi intraţi din nou la Subtitrări şi alegeţi Traducere automată > Română.
< Sus >
Încă o remarcă importantă: detaşarea spirituală nu înseamnă nihilism.
Să începem cu un exemplu. În copilărie, poate că jucai fotbal amical şi aveai o deosebită satisfacţie să dai goluri, nu atât pentru rezultatul partidei, care oricum nu conta, ci pentru că captai atenţia şi admiraţia colegilor şi spectatorilor. Rolul de golgeter îţi creştea importanţa de sine, iar asta te făcea fericit. Deci mecanismul psihologic era următorul: goluri –> laude –> fericire. Erai fericit, pentru că legai fericirea de laude, care erau legate de o realizare exterioară (golurile).
Când te-ai maturizat, nu mai jucai fotbal şi ai PIERDUT acea sursă a fericirii. Dar, bineînţeles, ai găsit altceva care să-ţi atragă laude, poate faptul că erai expert în domeniul tău de activitate. Mecanismul s-a păstrat, dar ai schimbat obiectul laudelor.
Este efectul placebo aplicat intensiv. Sau o profeţie care se autoîmplineşte. Întâi, stabileşti că fericirea ta depinde de ceva. Apoi realizezi acel ceva şi, consecutiv, condiţionarea se împlineşte: devii fericit, dar pentru scurt timp.
Înţelepciunea este o etapă dramatică, fiindcă PIERZI acea „sursă” exterioară de fericire. Acest tip de placebo nu mai funcţionează în cazul tău. Nu te mai interesează laudele celorlalţi. Şi nu e vorba doar de laude, ci şi de alte plăceri fizice sau estetice sau intelectuale pe care le asociai cu fericirea, în mod artificial.
De exemplu, dacă eşti foarte bun în domeniul tău de activitate, nu te mai interesează faptul că eşti apreciat şi nici măcar că câştigi mai mulţi bani ca alţii – ci te bucură să fii de folos semenilor prin priceperea ta. Simţi că fericirea izvorăşte din pura satisfacţie a lucrului bine făcut şi cu dedicaţie.
Pentru ego, poate părea o anihilare a bucuriei de a trăi, dar este doar o detaşare spirituală. Detaşarea de ceva perimat şi naiv este simultană cu ataşarea de ceva mai real. De ce anume? De adevăr, pur şi simplu.
Odată cu vârsta, îţi dai seama că nu mai poţi să învesteşti nişte obiecte sau realizări exterioare cu fericirea ta. Este absurd să depinzi de nişte factori aleatori pentru a fi fericit. Toată fericirea este deja disponibilă în tine, aşa că de ce să o mai condiţionezi de ceva ce-ţi scapă de sub control?!
Acesta este un semn clar că te apropii de iluminare, chiar dacă încă nu ai trecut acel „prag” magic. În această perioadă de tranziţie, îţi PIERZI iluziile, câştigând luciditate şi claritate. Detaşarea de fostele surse de bucurii nu înseamnă că nu mai poţi juca fotbal cu plăcere, desigur. Ci că fericirea ta nu mai depinde de faptul că dai goluri sau nu. Eşti fericit doar fiindcă joci, ba chiar şi dacă nu joci.
Ai acces şi la bucuriile normale, dar în plus, eşti fericit permanent şi necondiţionat. Dar, în general, îţi cam pierzi interesul pentru vechile plăceri. Este normal ca, după ce a trecut un timp, să îţi revizuieşti atracţiile, pentru că, pur şi simplu, s-au „învechit”. Sau tu te-ai maturizat. Este trecerea lină către fericirea blândă a înţelepciunii.
Dar care este definiţia nihilismului?
Nihil este nimicul-vid pe care îl trăieşte direct misticul, iar nihiliştii sunt oamenii din auditoriu care înţeleg mental ceea ce încearcă să descrie iluminatul. Mintea lor stabileşte atunci nişte concepte fixe pe baza prezentării acestui subiect incomprehensibil. Nihilismul este o teorie născută moartă despre viaţa veşnică.
Cum spunea hâtrul iluminat Tony Parsons: «În sala unde conferenţiez eu despre „totul care este nimic” sunt mulţi oameni care înţeleg foarte bine ceea ce spun. Se pare că sunt singurul din sală care nu ştie despre ce vorbeşte.» 😊
Cuvintele nu fac decât să amplifice separarea. Fiecare cuvânt este o graniţă, o barieră, delimitând un sens, un concept. Este o acţiune contrară nondualităţii, care vede totul ca o singură unitate. Se pare că numai tăcerea ar putea reunifica această babilonie.
< Sus >
Răzvan A. Petre
20 aprilie 2022