< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Critica raţiunii metafizice Nicio persoană – absurd! Disociere intelectuală vs disociere psihică
Iluminata Sindhu Advaita spune că, chiar şi după ce a dispărut „eul”, se petrece o aprofundare, o transformare psihică, în sensul unei reactivităţi tot mai reduse la factorii stresanţi exteriori. Dar acest proces evolutiv avea loc şi înainte de iluminare (pe calea spirituală sau în mod natural).
Prin urmare, purificarea psihică se desfăşoară independent de existenţa sau inexistenţa unui „eu”. Doar că, la un moment dat, peste acest proces se suprapune şi trezirea sau iluminarea nonduală, ca un element suplimentar. Putem presupune că iluminarea grăbeşte finalizarea purificării psihice.
Pe de altă parte, să nu uităm că există şi oameni înţelepţi care mai au încă un „eu” şi, totuşi, au un psihic foarte curat, un buddhi (mintea subtilă) bine dezvoltat, care transmite fără greş intenţiile Spiritului, ba poate că au şi capacităţi paranormale...
Spiritul elimină mereu vasanas (idiosincraziile *) din corpul mental.
* Prin idiosincrazie psihică se înţelege o repulsie nemotivată faţă de obiecte sau persoane din mediul ambiant.
Când există un „eu”, de obicei, îl pune în situaţii când, practic, nu are de ales decât să primească un duş rece. Se spune că omul învaţă din greşeli. Deci e nevoie de oarecare imaginaţie din partea Sinelui ca să pună la cale o anumită situaţie critică. (În psihoterapie, se numeşte „desensibilizare” prin confruntarea directă cu fobia iraţională, într-un mediu sigur şi sub îndrumare.)
Totuşi, la omul alert spiritual, e suficientă şi simpla imaginare a situaţiei, pentru ca să tragă concluziile necesare, fără a mai fi tracasat de toată tevatura fizică. Doar experimentul mental e de ajuns pentru a depăşi o anumită dorinţă involuntară, imaginând-o împlinită şi mergând pe firul probabil al evenimentelor ce ar putea urma.
După iluminare, când nu mai există un „eu”, pare şi mai simplu. Nu se foloseşte imaginaţia, fiindcă cel iluminat nu mai crede în gânduri, şi nici nu-i nevoie să îl aşeze pe om într-o situaţie limită, ci Sinele îl pune direct s-o provoace, pentru a-şi învinge respectiva teamă, fără explicaţii sau pretexte de ce. Omul nu are puterea de a se opune mental şi se pomeneşte, dintr-o dată, că face lucrul de care se temea cel mai mult. Şi aşa scapă de idiosincrazii, neînţelegând, poate, de ce se comportă „ciudat” pentru ceilalţi. Dă vina, poate, pe noua stare de iluminare. Dar nu iluminarea, ca fenomen, e de vină, căci fiecare iluminat este original şi are propria evoluţie după iluminare.
* * *
De ce la unii oameni iluminarea este bruscă, iar la alţii este treptată?
Presupunem că, dacă iluminarea survine mai devreme în decursul evoluţiei (iluminarea precoce), ea pare bruscă, fiindcă fluxul întipăririlor mentale iniţiale era mai gros. Se pare că iluminarea arde o mare parte dintre acestea, aşa că diferenţa între starea psihică iniţială şi cea ulterioară iluminării este evidentă.
Dacă iluminarea survine mai târziu, după ce majoritatea întipăririlor (sau cele mai importante) au fost eliminate prin trăire şi conştientizare (eventual, dar nu neapărat, cu ajutorul unei căi spirituale), atunci se trece aproape pe neobservate la non-persoană, fiindcă „denivelarea” era mai mică.
La mulţi oameni, apare doar o trezire, adică dispariţia subită a „eu”-lui pentru un timp foarte scurt. Ea poate fi urmată mai târziu de iluminare (trezirea definitivă) sau nu – caz în care rămâne doar ca un episod straniu în viaţa omului.
Mai speculăm că, dacă trezirea survine „mult prea devreme” (când întipăririle, vasanas, condiţionările sunt prea puternice), atunci psihicul omului va reacţiona total negativ, devenind un pacient psihiatric, cu diagnosticul de „tulburare de depersonalizare/derealizare”. Asta, dacă trezirea durează săptămâni întregi, provocând un disconfort suficient de mare ca să îl facă pe acel om să apeleze la ajutor medical.
Ca să terminăm schema, finalul procesului de eliminare a vasanas se numeşte „Eliberare”, iar distanţa dintre momentul iluminării şi cel al eliberării s-ar numi „întruchiparea iluminării”. Desigur, toate acestea clarifică chestiunea, dar o şi simplifică exagerat.
a) Trezirea nonduală poate să nu fie urmată de iluminare.
b) Iluminarea precoce pare bruscă, fiindcă se face concomitent cu o ardere masivă de condiţionări psihice, rezultând o mare diferenţă de potenţial.
c) Iluminarea târzie pare a avea loc treptat, pe nesimţite, fiindcă depozitul de condiţionări este deja aproape gol, ca urmare a purificării anterioare, iar diferenţa de potenţial este mică, trecând neobservată.
< Sus >
Raţiunea este utilă în chestiuni practice. De asemenea, este util să raţionăm în privinţa a ce ni se întâmplă în viaţă şi să tragem concluzii de optimizare psihologică şi de comportament. Vom avea imediat verificarea dacă ceea ce am gândit este corect sau nu.
Dar atunci când o extrapolăm la treburi metafizice, pe care nu le putem verifica decât în imaginaţie, raţiunea devine ineficientă, ba chiar un obstacol. Desigur, ne întrebăm cu ce am putea-o înlocui, dar nu există un răspuns. De atâta putem fi siguri, că raţionamentele metafizice ne vor păcăli, ne vor rătăci şi ne vom învârti în cercuri tot mai largi.
Ca studiu de caz, haide să chiţibuşăm schema fenomenului nondual, de mai sus, şi alte teorii spirituale – le vom găsi lipsuri şi neclarităţi.
Astfel, în hinduism se spune că există cele două tipuri de karmă: sanchita (rezervorul de întipăriri mentale din toate încarnările) şi prarabdha (karma rezervată doar acestei încarnări terestre).
Deci, se pune întrebarea: Eliberarea anulează doar karma vieţii actuale (prarabdha) sau întreaga karmă acumulată în toate existenţele (sanchitta)?
Din punct de vedere nondualist, este o falsă problemă. Ramana Maharshi spune că, odată cu Eliberarea, se stinge orice fel de karmă. Căci, odată cu eul, dispare suportul pentru karmă, motivaţia existenţei karmei.
Mai mult chiar, karma nu are de a face cu justiţia, ci cu învăţarea. Nu e vorba de răsplate sau pedepse, fiindcă nu există decât o unică Fiinţă care acţionează într-un joc video. Erorile din jocul simulat nu au urmări asupra vieţii jucătorului, ci doar asupra jocului.
Spiritualitatea spune că eul (sufletul) se reîncarnează din trup în trup din cauza karmei. Din punct de vedere nondualist, cauzalitatea este inversă: însăşi existenţa eu-lui face să apară karma, iar dispariţia eu-lui o face să dispară. Karma e doar un concept, alcătuind aparenta cauzalitate care guvernează acest univers iluzoriu.
Iar existenţa eu-lui fictiv (sufletul) nu are nicio justificare logică, ca şi dispariţia sa – ambele sunt iluzii într-un vis.
* * *
Revenind la schemă, se spune că, între momentul iluminării şi cel al eliberării, deşi nu mai există un eu, totuşi, mai există condiţionări. În acest interval, care din cele două tipuri de karmă se anulează?
Iluminaţii au observat că mai rămân resturi de ars, cele pe care ei le atribuie la prarabdha karma. De exemplu, o boală gravă ce afectează pe un iluminat, de obicei, este pusă pe seama acestei karme.
Logic vorbind, dacă prarabdha karma a fost aleasă la începutul încarnării pentru a fi arsă de om, nu se poate adăuga la ea tot mereu altă şi altă karmă din rezervorul infinit, doar pe motiv că omul suportă acum orice, fiind iluminat!
Şi, în cazul majorităţii iluminaţilor, nu se observă vreo amplificare a problemelor de viaţă, dimpotrivă, viaţa pare tot mai uşor de dus şi apar tot mai puţine necazuri.
Deci prarabdha karma nu dispare prin iluminare, dar sanchita karma, dispare?! Chiar are corespondenţă în realitate acest sistem de împărţire a karmei?!...
* * *
Dacă omul moare după iluminare, dar fără să-şi fi epuizat condiţionările psihice (adică fără a fi atins eliberarea), oare se va mai reîncarna?
Iată o altă falsă problemă ivită din aceste raţionamente spirituale. Iluminaţii spun că, odată cu moartea „eu”-lui, conştiinţa nu se mai identifică cu trupul şi cu dorinţele acestuia, deci nu mai apar noi dorinţi de împlinit. Iar dacă vechile condiţionări trebuie neapărat arse, atunci moartea nu va surveni înainte de finalizarea acestui proces (oare?).
Şi dacă, totuşi, se întâmplă ca în scenariul întrebării, ar trebui să clarificăm CINE se va reîncarna. Iar acum chiar că vom avea o problemă... Dacă acceptăm că Spiritul se reîncarnează, e la fel de adevărat că el se poate reîncarna simultan în mai mulţi oameni, foarte diferiţi şi nu toţi iluminaţi. Deci toată schema de mai sus se prăbuşeşte...
* * *
Dacă iluminaţii nu se mai reîncarnează nicăieri în planul fizic, înseamnă că toţi extratereştrii din univers sunt hominizi neiluminaţi, având un ego, deci sunt fiinţe conflictuale?
Interesantă observaţie! Contactele unor oameni cu extratereştri avansaţi dovedesc faptul că există astfel de civilizaţii avansate nu doar tehnologic, ci şi moral-spiritual. Practic, există multe civilizaţii formate doar din iluminaţi. Unii trăiesc în planuri atât de rarefiate material, încât nici nu mai putem face distincţia între aceştia şi Spiritele imateriale superioare.
Deci, opinia legată de reîncarnare trebuie neapărat nuanţată: iluminarea poate opri, cel mult, reîncarnările terestre obligatorii (acestea sunt legate de „eu”). Dar Spiritele se pot încarna oricând pentru a îndeplini anumite misiuni pe Pământ sau pe alte planete.
* * *
Se mai pune o altă întrebare. În acest interval de „întruchipare”, se mai creează cumva o nouă karmă (numită, în hinduism, agami sau kriyamani)?
Toţi înţelepţii hinduşi spun că, odată cu pierderea eu-lui, nu mai e posibilă crearea niciunei noi karme. Cu alte cuvinte, orice fel de karma depinde direct de prezenţa unui eu personal. Asta întăreşte ceea ce spuneam mai devreme: existenţa eu-lui face să apară karma şi dispariţia lui o face să dispară.
Mai mult, din perspectivă nondualistă radicală, „eul” nu a existat niciodată, deci toată discuţia despre karmă este cvasi-inutilă şi o falsă chestiune, destinată minţii obişnuite, egotice. Tot ce se întâmplă este Voinţa Divină, nu urmarea karmei, nici efectele unor cauze anterioare.
Însă Voia Divină nu se manifestă aşa, din senin. Ci toate care se întâmplă par a avea cauze naturale, fizice sau psihologice. Însăşi cauzalitatea este Maya. E un joc cosmic foarte elaborat.
Dacă vrem să ne menţinem în cadrul spiritualităţii intelectuale (metafizica), care caută explicaţii logice la misterul vieţii, atunci trebuie să vorbim neapărat de vasanas (condiţionările psihice) şi karma. Şi de cele două aspecte ale cauzalităţii: cauza (venind din trecut) şi scopul (venind din viitor).
Apropo de vasanas, ele formează o parte din personalitatea omului. Poate şi de aceea, oameni sunt fiinţe contradictorii, imprevizibile. Sunt doar o aglutinare de mici episoade karmice, suprapuse deseori fără nicio noimă, din cauză că, pur şi simplu, au apărut în situaţii foarte diferite. Ştergerea acestor vasanas nu topeşte personalitatea de tot, dar o face mult mai maleabilă, adaptabilă la mesajul spiritual ce trebuie transmis de corpul-minte.
* * *
Din toată argumentaţia de mai sus tragem concluzia că spiritualitatea poate jongla la infinit cu raţionamentele pentru a justifica orice, inclusiv nondualismul. Totuşi, nondualismul fără compromisuri ne atrage atenţia că nondualitatea nu poate fi justificată logic. Nu putem găsi nicio schemă generală sau tipar comun pe care să-l urmeze fenomenul iluminării nonduale.
Iată încă o demonstraţie a rupturii fundamentale dintre spiritualitate şi nondualism, dintre raţionalitatea omului şi iraţionalitatea divină.
Nondualitatea este infinita Realitate. În ea, apare bula minţii egotice. Iar în aceasta, apare tărâmul spiritualităţii. Deşi spiritualitatea este inclusă în nondualitate, ele sunt separate de stratul gros al minţii egotice. Aşa că cele două nu par a avea nimic în comun, la o analiză critică.
Pe de altă parte, orice teorie nondualistă va apela şi la concepte spirituale elevate, pentru a fi mai convingătoare. Nu e nimic greşit să povestim diverse lucruri, fiindcă mintea e atrasă de poveşti. Totuşi, ideea esenţială este că nu trebuie să credem gândurile şi raţiunea, dacă vrem să ne deschidem mintea către orizontul Adevărului. Adevărul este incognoscibil, dar accesibil oricui. Cum spunea Tony Parsons, este un „secret deschis”.
< Sus >
„Divinitatea este o triplă persoană, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”, spun creştinii. Asta-i doar o formă acoperită de a spune că Divinitatea nu e personală, ci impersonală.
Desigur că această formulare a ridicat suspiciuni intelectuale. Cum adică trei persoane într-una? E absurd. La fel de absurd cum le pare teologilor creştini când aud că Divinitatea nondualistă este impersonală. Vedeţi legătura? Adevărul e acelaşi şi anume absurd.
Cu adevărat, nu există nicio persoană nicăieri. Nici măcar tu nu eşti o persoană, deci cum să fie Divinitatea?! Dar întâi trebuie să descoperi singur că „tu” nu exişti, iar apoi vei pricepe instantaneu că Dumnezeu este impersonal, fiindcă numai El există pretutindeni. Toate lucrurile sunt doar aparente, căci nu sunt separate între ele. Şi mai mult de atât, „persoana” este doar o iluzie apărută în ceva ivit din Nimic, care se crede vie şi autonomă. Absurd, nu?!
< Sus >
Când discuţi cu oamenii, ar fi o dovadă de inteligenţă să arăţi că pricepi lanţul cauzelor şi efectelor, mai ales în privinţa tiparelor minţii umane. Te vei dovedi astfel un bun psiholog în faţa lor.
Ar fi însă o dovadă de înţelepciune dacă le-ai spune că nu există cauzalitate, ci totul e o sfântă înscenare care ne păcăleşte mintea, şi că totul este acţiunea directă a Divinului: şi cauza, şi efectul. Desigur, există riscul major ca oamenii să nu înţeleagă ce vrei să spui şi să te considere cam disociat.
Totuşi, omul iluminat stă ferm cu un picior în Realitate, iar cu celălalt în iluzie, fără a se simţi dezechilibrat. Dimpotrivă, el are acces la ambele perspective simultan. El nu se lasă stăpânit de gândurile care îi trec prin cap.
Cu totul alta e situaţia cu oamenii care se identifică cu gândurile lor. Astăzi cred cu tărie ce le trece prin cap. Mâine, alt gând îi stăpâneşte şi parcă devin alte persoane. Practic, identitatea lor oscilează odată cu gândurile predominante din acel moment. Asta, da, se poate numi disociere psihică.
Deci ar fi util să deosebim disocierea intelectuală (deschiderea) de disocierea psihică. Prin disociere intelectuală putem înţelege şi accepta simultan chiar şi puncte de vedere opuse; nu ne deranjează acest balet al ideilor, fiindcă suntem perfect echilibraţi.
În schimb, când credem ce ne trece prin minte, atunci suntem nişte biete victime ale unor idei venite de aiurea. Desigur, ideile sunt mobile şi schimbătoare, iar noi, urmându-le, vom părea instabili, disociaţi psihic de azi pe mâine.
Răzvan A. Petre
25 mai 2024
< Sus >