< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Relaţia cu eul este una bivalentă, deci inconfortabilă, de iubire şi ură. E ca în acea poveste, când o femeie a fost violată de un diavol, iar peste un timp se pomeneşte că e însărcinată cu progenitura demonică. Pe de o parte, ar vrea să-l avorteze, fiindcă va ieşi o fiinţă a răului. Pe de altă parte, instinctul matern vrea să-l protejeze cât mai bine.
Aşa este şi relaţia cu eul. Teoretic spiritual ai vrea să scapi de el, dar simbioza voastră durează de prea mult timp, te-ai obişnuit cu el. Iar obişnuinţa este a doua natură, cum se zice. Numai că, nu uita, prima natură şi singura adevărată este starea fără de eu.
Ce faci tu prin căutarea ta spirituală este să dai ocol borcanului cu miere, precum musulmanii dau ocol cubului negru de la Mecca. Nu intri în miezul problemei. Iar problema este că te temi de mierea din borcan. Într-un fel, te atrage, dar în alt fel, ţi-e frică s-o guşti.
Inconştient, prin căutarea ta spirituală, vrei doar să „cunoşti” chestiunea din afară, ca să ştii cum să te fereşti de ea mai bine.
Păi, dacă chiar voiai să te iluminezi, erai deja iluminat până la ora asta... Iluminarea este foarte simplă. Mai simplă, nici că se poate. Concluzia este că ceva te împiedică. Cine? Eul, desigur.
Cel mai uşor poate apare o trezire temporară (satori) când eul e luat pe nepregătite. Poate fi o durere sau suferinţă neaşteptată, vreun accident sau vreun act hipnotic ca în spectacolele de hipnotism. (Ca o paranteză, starea de hipnoză, printre altele, poate avea efectul de a te trezi la realitatea că nu „tu-conştientul” controlezi lucrurile, ci „subconştientul”. Hipnoza e o spectaculoasă iniţiere în acest adevăr incomod.)
Pregătirea îndelungată pentru iluminare încearcă să evite moartea eu-lui. E o pregătire de supravieţuire, nu de dispariţie. Desigur, aşa este scris... nu o faci în mod conştient.
Deseori se spune că praticile spirituale doar amână iluminarea, fiindcă doar întăresc senzaţia de control. Or, asta e chiar eul – dorinţa de a controla lucrurile, eventual, într-un sens spiritual. Cel mai bine se ascunde eul în spatele unor idealuri spirituale.
Dar eu îţi spun altceva acuma: încă nu te-ai iluminat, fiindcă nu eşti suficient de serios în căutarea ta spirituală. Încă vrei să controlezi lucrurile, stările, evenimentele. Ţi-e realmente teamă de marea schimbare şi să te abandonezi. Te ocupi de chestiuni mărunte: ce s-a scris în cărţi, ce spun unii sau alţii...
Atunci renunţă la ideea de trezire nonduală sau iluminare sau eliberare, oricum i-ai spune. Dar nu pentru că ai face lucruri prosteşti, ci pentru că înseamnă eliberarea de controlul „tău”.
Oricum, acest „control” este doar o aparenţă, o iluzie în care cazi mereu. Nici acum nu controlezi nimic, ci doar ai impresia asta.
Da?! În numerele de hipnoză de spectacol, „victimele” sunt întrebate ulterior dacă s-au simţit în vreun moment că sunt hipnotizate. Iar unele răspund că nu, că s-au simţit mereu în control. În realitate, toţi ceilalţi spectatori s-au tăvălit de râs privind cum „victima” era manipulată să facă ce dorea hipnotistul. Desigur, asta-i doar o comparaţie. Dar tot cam aşa se întâmplă cu tine, care te crezi în control.
Cel care se întristează nu există cu adevărat. Este doar o altă senzaţie care te îndeamnă să te fereşti de adevăr, fiindcă îţi provoacă depresie. Un alt mecanism de apărare a eu-lui.
Hai să folosim o altă comparaţie. Dacă nu-ţi îngrijeşti părul, la un moment dat, firele se încâlcesc şi fac un nod. Tu iei drept o entitate acest câlţi dezordonat şi neîngrijit. Dar pune pieptenul pe el şi vei vedea ce frumos se îndreaptă firele de păr...!
Ăsta e şi ego-ul: un nod de tipare mentale, adunate în timp şi neconştientizate, care acum te domină şi te manipulează.
Neuroştiinţele au avansat enorm în ultima perioadă, descoperind reţeaua de neuroni care îţi dau senzaţia de identitate. Dar e suficientă o doză de pshihedelic ca reţeaua să se dezactiveze şi simţul de eu să dispară, temporar, cu menţinerea intactă a celorlalte funcţii cerebrale. La fel se întâmplă când dormi noaptea. Quod erat demonstrandum.
Ce numeşti „identitate” este o simplă legătură sinaptică între câţiva neuroni, care nu are importanţă vitală. Creierul funcţionează bine şi fără ea, nu-i lipseşte nimic. De fapt, „conştiinţa de sine” nu are nicio importanţă în niciun fel. Însă, când este activată, efectul e că apare un „eu” care se crede miezul din dodoaşcă, fără niciun temei. Eul e doar un joc de sinapse, ca un fel de beculeţe ce se aprind şi se sting periodic. Nu are nicio soliditate, este fragil ca puful de păpădie.
Însă, când eul apare, te identifici cu acest nod de experienţe adunate toată viaţa de trupul şi mintea ta. Senzaţia de identitate personală este însăşi energia nodului.
Nodul tinde să se auto-menţină. Într-un fel, este tendinţa firească a oricărui agregat vital, aceea de a se auto-perpetua. Deci, nu te acuza pentru asta şi pentru nimic altceva. Doar urmezi nişte instincte, nişte tipare automate. Nu eşti tu acestea.
Tot aşa, ai putea simţi o frică intensă, de pildă, dacă te apropii de vreo persoană care are renumele de iluminat sau guru. Eul se teme că va fi anihilat, prin simpla prezenţă a acelui om trezit... De aceea, preferi teoriile, cărţile, şi să critici diverşi învăţători spirituali. Filosofia nu pune în pericol eul. Cel mult, îl prinde într-o chingă. Dar o chingă de protecţie, nu una care să-l strângă şi anihileze.
Hai să-ţi dau un sfat prietenesc: renunţă la practica spirituală!
Aş, pe dracu’! Eşti pe altă parte a borcanului, dar tot îi dai roată, că nu te poţi desprinde de atracţia mierii. Mai degrabă, arăţi cât eşti de neserios în căutarea ta spirituală. Te-ai lăsat pe tânjală, că e mai comod aşa. Vezi să nu-ţi stresezi prea tare egoleţul, măi, Budişor!...
Băi..., tu eşti Graţia, tu eşti Divinul! Nu-i în altă parte. Asta îţi revelează iluminarea, nimic altceva.
Vezi câtă şmecherie zace în mintea aia manevrată de ego?! Nu, nu e o idee, ci este realitatea sacră şi seacă, frumoasă şi urâtă. Urâtă de ego...
Continui cu speculaţiile şmechereşti... Păi, durerea e chiar voinţa Divină.
Acum te-ai răsucit şi ai căzut în capcana spiritual-dualistă. Te-ai despărţit de Dumnezeu şi-l priveşti ca pe ipoteticul tău „salvator”. Păi, de ce ai mai citit atâta despre nondualism?! Totul e Unicul Unu.
Ce treabă ai tu cu ei?! Priveşti la un film şi suferi odată cu personajele din film, fiindcă te proiectezi într-o realitate fictivă şi te identifici cu altcineva. Lasă-i pe alţii în treaba lor!
Bine, te las. Dar nu e viaţa „ta”. E Viaţa care îşi joacă rolul. Iar „tu” n-ai niciun rol, nici măcar cel de chelner la masa actorilor.
Uşurel, Budişorule! Unul din noi va pleca...
Dacă „tu” chiar n-ai exista, n-aş mai sta pe aici să te deranjez... 😊
< Sus >
Răzvan A. Petre
23 ianuarie 2026