Înţelepţii au dat diverse răspunsuri la chestiunea liberului-arbitru.
Nondualiştii afirmă că nu există decât impresia de
liber-arbitru, care, de fapt, nu modifică nimic din ceea ce se petrece prin
Voinţa Divină. Din această impresie, intelectul face un concept. Un concept
iluzoriu, ca toate conceptele. În realitate, Mintea universală decide toate
evenimentele.
Unii spun că liberul nostru arbitru (ego) chiar poate modifica câte ceva, dar
în limitele destinului nostru. Este o poziţie de compromis. În general,
învăţăturile spirituale se adresează unei voinţe individuale, ce poate acţiona
şi contrar divinităţii, dar ar fi mai bine dacă s-ar alinia Voinţei Divine.
Iar alţii spun că ego-ul poate modifica foarte multe, pentru că există o
infinitate de viitoruri posibile care ne aşteaptă să le explorăm. Şi chiar dacă
contravine destinului, există timp şi ocazii destule pentru reparaţii, în
această viaţă sau în următoarele. Destinul ar fi doar ceva orientativ, ce poate
fi încălcat oricând.
Prima poziţie, nondualistă, este considerată de ego ca fiind fatalistă.
A treia, este poziţia voluntaristă. Poziţia de mijloc, de compromis,
vrea să împace ambele tabere, din motivul că oferă o învăţătură spirituală de
autoîmbunătăţire a vieţii şi pregătire a iluminării.
Din această poziţie de compromis, unii afirmă chiar că nu poţi face, ca
individ limitat, prea multe ca să te ridici spiritual, ci poţi doar să te
deschizi şi să invoci ajutorul Forţelor divine, care ştiu şi pot să te purifice
spiritual. Singurul efort se reduce la a cere ajutor divin.
Pe aceeaşi linie, alţii merg chiar mai departe, spunând că e de ajuns să nu
te împotriveşti intervenţiei divine, care oricum modelează pe toată lumea. Deci
nici măcar rugăciunile sau alte proceduri activ spirituale nu sunt necesare, ci
doar aspiraţia sinceră, receptivitatea spirituală, dorinţa de evoluţie
spirituală.
Pe de altă parte, se acceptă că ego-ul ar putea încerca să forţeze „porţile
Împărăţiei”, prin anumite tehnici yoghine sau esoterice. Dar, dacă nu-i este dat
în destin, rezultatul acestor eforturi egotice poate fi ori nul, ori o
incursiune dramatică, dureroasă sau terifiantă în lumea spiritelor sau
energiilor subtile. Ca urmare, spiritul va învăţa o altă lecţie importantă: de a
nu grăbi procesele naturale, creşterea organică, evoluţia treptată.
Observăm că problema existenţei liberului-arbitru se pune în două situaţii
diferite: 1) Pentru progresul spiritual, ca o chestiune de importanţă practică;
2) În viaţa curentă, ca o chestiune filosofică, pur teoretică.
1) În primul caz, se pare că, mai degrabă, liberul-arbitru este foarte
limitat, dacă cumva există. Acest lucru se recunoaşte deschis de către unii
înţelepţi care se adresează unor aspiranţi spirituali, gata să suporte
francheţea şi alte neplăceri specifice urcuşului spiritual. Progresul spiritual
nu este iniţiativa ego-ului, ci dimpotrivă. Pe verticală, de la ego în
sus, nu prea există liber-arbitru, adică bunul-plac.
2) În al doilea caz, omul poate afla că i se pun multe limite în ceea ce
poate face şi ceea ce poate gândi. Este plin de condiţionări şi moşteniri
mentale şi karmice. Chiar şi în mentalitatea populară există un oarecare
fatalism referitor la momentele critice din viaţă. Bob Dylan spunea că suflăm în
vânt („blowing in the wind”).
Dar, între anumite limite, teoretic, omul poate alege orice. Dumnezeu nu-l
împiedică. Spiritul său este interesat de orice variantă de lucru, din care va
câştiga ceva, cu siguranţă. Doar dacă ego-ul depăşeşte graniţa invizibilă a ceea
ce i se îngăduie, vor interveni imediat nişte forţe divine care să-l oprească:
prin evenimente exterioare, prin alţi oameni, prin dorinţe şi idei induse în
minte. Totuşi, ego-ul poate avea iniţiative, care sunt tot atâtea variante de
explorare a vieţii. Pe orizontala ego-ului, există destul liber-arbitru sau
bun-plac.
Putem face o diferenţă clară între liber-arbitru sau bunul-plac egotic şi
libertatea spirituală.
Spiritul are toată libertatea de a-şi alege mijloacele prin
care să-şi provoace evoluţia, prin intermediul omului pe care îl animă. Îşi
cunoaşte foarte bine interesele: unde vrea să ajungă, ce să înveţe, ce calităţi
să-şi perfecţioneze, ce să repare. Şi cunoaşte foarte bine materialul uman:
personalitatea, calităţile şi defectele, karma suportată, condiţionările
familiale, educative, de mediu etc.
Omul (ego-ul) nu ştie mai nimic. Nu înţelege de ce s-a născut, dar nici nu
vrea să moară. Este plin de condiţionări, dar rareori vrea să şi le cunoască.
Vrea libertate, dar nu şi responsabilitate.
Omul de nivel spiritual începător, adică în primele încarnări umane, poate
face orice. Bunul său plac este rege. Poate greşi cât doreşte, căci numai aşa va
încasa pedepse şi, astfel, va învăţa pe propria piele că există nişte legi
cosmice. Spiritul nu poate învăţa decât prin experienţă, nu prin teorie.
Experienţa se imprimă adânc în memoria spiritului, pentru veşnicie. Teoria, după
cum bine cunoaştem, intră pe o ureche şi iese pe cealaltă. Ba chiar dacă memorăm
bine teoria, „practica ne omoară”, după cum se spune.
Cu cât nivelul spiritual al omului creşte, cu atât simte că nu trăieşte chiar
după bunul său plac, ci se supune unor ordine invizibile venite de Sus.
La limita superioară, omul iluminat simte că nu are nicio voinţă personală,
ci voinţa lui individuală s-a unit cu Voinţa Divină. Este total relaxat, calm,
liniştit, pe pace, ştiind că orice ar face, ar spune sau ar gândi, nu are ce-şi
reproşa.
Pe de altă parte, omul iluminat care este onest cu sine înţelege
că întotdeauna mai rămân resturi de ego care pot ieşi la suprafaţă uneori. Însă
tot ce poate face este să fie onest şi să-şi recunoască greşelile, dacă şi când
apar. Asta însă nu-i răpeşte din fericirea vieţii, căci iluminatul este
îndrăgostit de orice lucru sau fiinţă, de orice aspect pe care i-l înfăţişează
viaţa. Adyashanti spune că dacă iluminatul înţelege ce mare răspundere are
pentru cei din jurul său, devine foarte atent ce şi cum spune.
Iată o diagramă sintetică a ceea ce am spus mai sus. Liberul-arbitru este
invers proporţional cu libertatea spirituală.
Fig. Liberul-arbitru este invers proporţional cu libertatea reală
Libertatea este specifică supraconştientului (spirit) şi este imprevizibilă.
Liberul-arbitru este specific inconştientului (unde se găseşte şi ego-ul) şi
este relativ previzibil (toate programele din inconştient ar putea fi, teoretic,
introduse într-un algoritm de previziuni)
Şi acum, te invit să faci un
test rapid de autocunoaştere. Bifează opţiunea corectă pentru tine şi se va
deschide automat partea a doua a articolului, unde vei putea citi o interpretare
interesantă.
La început, când priveai laolaltă toate
opţiunile, ce acopereau toate posibilităţile, erai foarte optimist şi relaxat,
toată lumea era a ta. Simţeai că eşti liber. Dar ai pus bifa, fiindcă aşa ţi s-a
spus. Ai ales ceva. Ţi-ai folosit liberul-arbitru.
Şi, dintr-o dată, te-ai
crispat, căci viitorul s-a restrâns la numai o singură variantă. De acum
înainte, eşti mai contractat şi te simţi legat de ce ai ales şi trebuie să-ţi
aperi decizia. Ai un punct de vedere. Şi obligaţia de a te conforma acestuia. Nu
mai eşti la fel de liber mental. Ai căpătat încă o condiţionare.
Fiecare
decizie pe care o iei în viaţă te aşază pe un anumit făgaş, un anumit viitor.
Fiecare alegere are urmări diferite. Modul cum priveşti viaţa îţi influenţează
viitorul. Gândurile predominante sunt un filtru pentru alte gânduri şi emoţii
viitoare, care te vor conduce la acţiuni diferite.
Eşti condamnat să alegi
mereu, fie că vrei, fie că nu vrei. Te afli într-un labirint unde nu ai unde te
odihni, trebuie să mergi tot înainte, până la capăt. Dar acest labirint nu are
nicio ieşire. Cum ai intrat în el? Nu ştii. Te-ai trezit la un moment dat, copil
fiind, că exişti ca un individ separat de ceilalţi. Labirintul are ziduri puse
de însăşi oamenii. Ei se izolează între ei şi clădesc această structură
artificială, din care aproape nimeni nu iese. Totuşi, unii reuşesc să escaladeze
zidurile şi să vadă lumea liberă, din afara labirintului, precum Daedalus. Însă
marea majoritate merg numai pe orizontală, sperând că vor găsi ieşirea care nu
există.
Ego-ul se simte responsabil, şi răspunderea asta te apasă mereu şi te frămânţi: Oare
am ales cel mai bine? Dar dacă alegeam altceva? Ego-ul nu este niciodată
sigur şi mulţumit. Ca să fii în siguranţă deplină, învaţă să te arunci în gol.
Pluteşti în aer, la început, minute, apoi ore, iar apoi zile şi ani. Şi nu
atingi niciodată fundul prăpastiei. Fiindcă te ţine în aer Mâna invizibilă a
Providenţei. Ea l-a ridicat pe Daedalus din labirint...
Testul de mai sus
este o simulare a unei situaţii reale, când eşti obligat să faci o alegere
dintre mai multe opţiuni. Subiectiv, este evident că ai libertatea de a alege
orice crezi de cuviinţă. Obiectiv însă, orice decizie este luată ori de
inconştient, ori de supraconştient. Conştientul nu decide niciodată nimic. De
ce? Pentru că conştientul este pură conştiinţă, nu are mecanisme de analiză şi
decizie. Inconştientul este plin de scheme prefabricate, dintre care se poate
impune automat una cu cea mai mare energie. Supraconştientul (spiritul) este
entitatea cu adevărat conştientă, dar despre care nu ştim nimic.
Şi atunci,
de ce avem impresia de liber-arbitru? Ea este totuna cu simţul individualităţii
şi al separării, produs de ego. Ego-ul creează această impresie falsă sau sine
fals, cu care conştientul sau conştiinţa se identifică. Acesta este rolul
ego-ului. Nu e vina noastră şi nici nu putem schimba nimic. Dar este folositor
să fim conştienţi de acest adevăr, pentru a deveni ceva mai liberi şi mai
fericiţi. “Adevărul vă va face liberi”, cum spunea Învăţătorul Isus.
* * *
În
concluzie, ce altceva puteai să faci la acest test? Dacă nu ai fi ales nimic, nu
ai fi putut citi această interpretare, deci nu ai fi avansat în cunoaştere. Însă
alegând o variantă, ţi-ai pus singur nişte limite, nişte condiţionări mentale.
Pentru ego, aceasta este o capcană, o dilemă.
Sugestia ar fi să priveşti lucrurile dincolo de dualitatea ori-ori. Fiecare
opţiune are valoarea şi rostul său. Oare poţi să le accepţi pe toate ca fiind
ale tale? Să te simţi una cu totul? Să nu te simţi diferit de cei care aleg
altfel? În fond, şi tu era cât pe ce să pui bifa în căsuţa de alături şi ai fi
avut alt viitor...
Similar în
privinţa articolului de faţă: Îl poţi considera fie o speculaţie intelectuală
zăpăcitoare, fie o adresare a Divinului către aspectul din El care citeşte
articolul. Dar pot fi amândouă în acelaşi timp, nu-i aşa? Nu-i nevoie să alegi
una din două.
Privind opţiunile testului, ne putem da seama că sunt nişte simple
concepte, fără nicio valoare în sine. Orice concept este un produs al minţii şi,
din punctul de vedere nondualist, o irealitate. Mai mult, însăşi ideea de a
discuta despre liber-arbitru este un nonsens.
Adevărul este subiectiv. Dacă
simţi că ai liber-arbitru, acesta este adevărul tău. Totodată, pregăteşte-te
pentru a nu fi surprins în momentul iluminării, când vei simţi exact invers. De
fapt, atunci descoperi că absolut tot ce ştiai şi credeai depre viaţă şi lume
este FALS.
Spiritualitatea îşi are originea în nondualitate. Însă
conceptual, intelectual, sunt sfere diferite. Nu poţi folosit conceptele
nondualiste în realitatea concretă. Nondualismul afirmă că nu există
cauzalitate, fiindcă nu există nici timp. Cum ai putea folosi ideile astea în
viaţa curentă??? N-ai cum. Dar nici invers nu merge. Odată iluminat, nu te mai
interesează poveştile dualităţii, pentru că vezi clar temelia falsă pe care se
bazează.
Spiritualitatea provine din nondualitate şi tot în ea se împlineşte.
Nondualitatea este alfa şi omega. Cele mai importante idei spirituale sunt, la
bază, nondualiste. Marii fondatori de religii sau curente mistice au fost nişte
iluminaţi, trăind nondualitatea.
Am putea presupune că spiritualitatea va
triumfa pe deplin când va atinge nondualitatea. Doar că se petrece exact invers:
culmea spiritualităţii este să se stingă în nondualitate. Un mare fâsss… Cu
totul altceva decât s-ar aştepta căutătorul spiritual, nu-i aşa?!
Dacă vei
prelua de-a gata nişte idei nondualiste ca fiind adevărate, vor fi indigeste
pentru tine. Cât timp crezi din toţii rărunchii în dualitate, sunt false şi
nefolositoare pentru tine. Vor deveni adevărate abia când vei intui sau trăi
iluminarea, adică vei vedea direct adevărul, nu prin mintea duală. Mintea duală
nu poate înţelege nondualitatea, fiindcă nu o poate potrivi cu restul
cunoştinţelor sale. Numai Inima (spiritul) poate. Dacă te atrage nondualitatea,
înseamnă că Inima spirituală a devenit activă în tine. Iar mintea e doar un
apendice, trasă de Inimă căte lumină.
În învăţăturile spirituale găsim multe
îndrumări şi îndemnuri sosite direct din nondualism.
De pildă, iubirea
necondiţionată – iluminatul observă că totul este o singură Fiinţă.
Spiritualitatea justifică altfel: să iubeşti, ca să fii iubit sau ca să fii
fericit. Alt exemplu, nu există moarte – iluminatul observă că nu există timp.
Spiritualitatea justifică altfel: moartea este o trecere a lui „eu” în altă
formă (păstrează identitatea limitată de sine). Spiritualitatea se adresează
unui ego şi, prin urmare, adaptează viziunea nondualistă la înţelegerea şi
acceptarea ego-ului spiritual.
Desigur că prescripţiile spirituale nu vor fi
respectate de ego, fiindcă nu poate, sunt contrare naturii sale. Şi atunci
intervine supraego-ul, care forţează nota şi doreşte să fie campion la
disciplina spirituală. Dar când reuşeşte, asta nu-l fericeşte cu nimic, nu-i
aduce mult-aşteptata serenitate. Explicaţia: sunt îndemnuri sau metode provenite
din descrierea stării de nondualitate, lipsită de ego. Aplicarea lor de către
ego este un nonsens.
Şi totuşi, uneori câte un om reuşeşte… Explicaţia este
că atunci nu acţionează ego-ul, ci supraconştientul (Inima spirituală sau Sinele
Superior). Este un progres al Sinelui Superior, în paralel sau în pofida
ego-ului ori supraego-ului. Sinele Superior simte direct nondualitatea, fiindcă
este în contact direct şi permanent cu Spiritul. Iar învăţăturile spirituale se
adresează mai degrabă acestui supraconştient (Sinele, Inima), care le înţelege
intuitiv perfect şi apoi returnează minţii fizice impulsurile spirituale
necesare îndeplinirii obiectivelor divine. Toate informaţiile spirituale trebuie
decodificate de către intelect pe înţelesul său, şi tocmai acest rol îl joacă
supraconştientul, care deja le cunoaşte, dar la un nivel mai înalt, mai
abstract.
Un non-învăţător iluminat nu
te învaţă ce să faci ca să-i fii pe plac lui Dumnezeu sau să scapi de ego. Ci
doar descrie starea de dumnezeire. Şi zice că tu eşti Dumnezeu. Şi că n-are
importanţă că nu-ţi dai seama de asta. Oricum nu poţi să faci nimic pro sau
contra. Doar să te relaxezi. Mai ales dacă eşti un căutător spiritual frustrat,
îţi va prinde bine contactul cu un non-învăţător “neoadvaita”.
–
Dezvăţătorule, ieri mi-ai spus că nu am nevoie de nicio practică pentru a atinge
iluminarea, iar azi îmi spui că nu practic destul. Mă simt bulversat.
– Când
mintea ţi-e paralizată, acum e momentul să te bazezi pe intuiţie. Când eşti
total relaxat, vei simţi impulsul natural să practici ceva spiritual sau să stai
degeaba, într-o contemplare a vieţii. Dar dacă te iei după minte, ea îţi face un
program standard şi repetitiv. Nu aşa se dezvoltă intuiţia. Mintea ştie ce-i
disciplina, dar nu ştie renunţarea la control. De aceea, e bine că eşti
bulversat. Rămâi în această stare de perplexitate cât poţi de mult.
–
Dezvăţătorule, te respect, dar nu mai am încredere în ce spui.
– Bun. Este
perfect aşa. Ai renunţat să-ţi mai dai puterea maestrului exterior. De acum
înainte, bizuie-te numai pe Inimă. Ea te va îndruma clipă de clipă: când să
practici şi când să nu practici. Fără regulile altora.
Între un maestru
spiritual şi adepţii săi relaţia este întotdeauna tensionată, chiar dacă într-un
mod foarte subtil. Maestrul simte presiunea dorinţei discipolilor de a atinge
iluminarea sau fericirea mult-lăudată, pe care el ştie că nu le-o poate garanta.
Îi pune să lucreze spiritual, ca să le dea o speranţă şi să nu-l părăsească. Iar
discipolii trăiesc sub presiunea îndemnurilor şi preceptelor impuse de maestrul
lor. Se gândesc că ei sunt de vină fiindcă n-au atins idealul, că nu muncesc
spiritual destul (nu meditează, nu fac fapte de caritate, nu se roagă, au
resentimente etc.) sau că nu sunt destul de dotaţi de la natură. Se autoblamează
pentru nişte supoziţii, dând apă la moară ego-ului, care adoră să fie victimă.
Maestrul ştie că discipolii sunt ca o bombă cu ceas, gata oricând să-şi
manifeste nemulţumirea. De aceea, îi încurajează să-i fie devotaţi în orice
condiţii, căci “maestrul este Dumnezeu încarnat chiar printre ei”.
Totuşi,
din când în când (chiar dacă poate dura ani de zile), discipolii îşi fac
bilanţul cu sinceritate, şi îşi dau seama că nu s-au apropiat de iluminare cu
nimic de când se tot ocupă de spiritualitate.
Desigur, dacă au practicat
gimnastica yoga, sunt mult mai agili. Dacă au citit cărţi de spiritualitate,
sunt mult mai erudiţi. Dacă au meditat, îşi pot controla mai bine mintea. Au
făcut nişte progrese, şi-au dezvoltat corpul-minte. Sunt capabili să-i înveţe şi
pe alţii ce pot şi ce ştiu.
Dar în privinţa iluminării, adică ţelul ultim pentru care au sacrificat
atâtea, nu sunt cu nimic superiori omului obişnuit. Şi atunci poate apare
revolta. Se simt trădaţi, păcăliţi, manipulaţi. Pleacă de lângă maestru şi poate
că renunţă la căutarea spirituală. Sau devin şi mai fanatici. Sau altceva, sau
nimic...
Cea mai frumoasă şi mai liberă relaţie
este cea dintre un non-învăţător spiritual şi non-adepţii săi. Nimeni n-are
nicio aşteptare de la celălalt. Şi din această libertate poate înflori iubirea
necondiţionată.
Primii iluminaţi non-învăţători moderni (neo-advaita) au fost
Jiddu Krishnamurti, Papaji (Poonjaji), Ramesh Balsekar, U.G. Krishanmurti ş.a..
Dintre cei occidentali, activi astăzi sunt Tony Parsons şi cei pe care i-a
inspirat: Jim Newman, Richard Sylvester, Andreas Muller, Tim Kliss şi mai nou-veniţii:
Anna Brown, Naho Owada, Mei Long, dar lista este parţială.