< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Întrebarea fundamentală, pe care şi-o pun toţi căutătorii spirituali, este „de ce există cruzime şi răutate pe lume?”.
Răspunsul imediat al învăţătorului spiritual este „fiindcă omul are liber-arbitru”.
La care, replica ar fi: „dar există atâtea distrugeri şi violenţă în natură, de care nu omul e vinovat!”
Răspunsul religios ar putea fi că „Dumnezeu a creat lumea, dar apoi s-a retras din ea, lăsând-o să se desfăşoare conform legilor naturale, unde există lupta contrariilor (dualitatea)”.
Acest al doilea răspuns (conceptul de Deus Otiosus din creştinism sau de Tsimtsum din iudaism) „scârţâie” cam tare şi creează un şir de alte întrebări fără un răspuns mulţumitor.
De fapt, conceptul cabalistic de „tzimtzum” era destul de ambiguu când a fost inventat de rabinul Luria, dar majoritatea erudiţilor l-au interpretat în sensul de mai sus. Totuşi, unii cabalişti contemporani au corectat această neînţelegere, trăgând conceptul înspre nondualism (în sensul că lumea ar fi o simplă aparenţă, ireală din perspectiva divină, fiindcă nu există decât El, necreatul).
" Imagine no religion ! "
Poziţia nondualistă în faţa acestor opinii este clară: nu există niciun liber-arbitru, căci toate fiinţele sunt părticele din Unica Fiinţă; există deci o singură Voinţă universală, care se reflectă ca un ecou în toate micile mişcări şi desfăşurări şi evenimente, şi chiar gânduri şi emoţii umane. Dumnezeu nu s-a retras nicăieri, ci chiar ESTE această lume, aşa cum pânza păianjenului face parte inseparabilă din corpul său. Binele şi răul sunt, în mod egal, Dumnezeu.
Desigur, asta contrazice ideea de Dumnezeu al Binelui din toate viziunile religioase. Însă Zeitatea Binelui are întotdeauna o contraparte negativă, un Zeu al infernului şi răului – care niciodată nu este înfrânt definitiv, fie că-i spunem Satan sau ego sau altcumva. Iar acest război metafizic nu se termină niciodată, fiindcă lumea, nu-i aşa, are la bază lupta contrariilor. În dualitate, pacea nu poate dura...
* * *
În concluzie, ateismul (baza societăţii laice), ca şi spiritualismul (baza religiilor), ambele îşi fondează gândirea pe liberul-arbitru al omului. Prin faptul că nondualismul îl neagă, devine inamicul (numărul) Unu atât al ateismului, cât şi al spiritualismului. „Unul” pare inamicul lui „Doi”, dualismul. Baza oricărei moralităţi este liberul-arbitru, pe care nondualismul îl tăgăduieşte. Nondualismul pare nihilist şi fatalist şi impropriu pentru dezvoltarea societăţii.
Este adevărat, într-un fel. Societatea actuală, formată din oameni neiluminaţi, nu se poate folosi de nondualism. El pare a fi doar o filosofie a unor rătăciţi la minte sau exotici fantezişti. Când însă tot mai mulţi oameni se vor ilumina, nondualitatea va deveni o realitate vie, despărţindu-se de statutul ei actual de simplă „filosofie”, ea însăşi cu mai multe forme sau „nondualisme”.
Iar atunci vor dispărea toate aceste neînţelegeri şi partizanate, fiindcă oamenii se vor adăpa direct din izvorul limpede al Adevărului, care aduce limpezime în gânduri şi emoţii şi percepţii. Atunci va fi evidentă puterea transformatoare a nondualităţii asupra societăţii umane.
Şi nu vor mai exista nici ateism, nici spiritualism în formele actuale. Ele vor deveni un fel de variante sau nuanţe ale nondualismului, care va fi evident prin sine, prezent în toate cugetele şi inimile.
Toate vechile sisteme nondualiste au fost iniţiate de câte un iluminat, cu propriile sale vederi. Urmaşii săi au încercat apoi să îi dea coerenţă logică, excluzând celelalte puncte de vedere. Din acest motiv, există mai multe sisteme, mai multe „nondualisme”, fiecare subliniind un anumit aspect. (vezi nondualism pe Wikipedia)
Totuşi, nondualitatea este paradoxală, deci nu poate fi cuprinsă într-un sistem logic închis. Iar curentul neo-advaita (sau nondualismul contemporan occidental) onorează această Realitate de dincolo de raţiune, nu o încadrează în pătrăţelul minţii umane limitate. Recunoaşte deschis faptul că nu are nicio logică şi nici nu oferă nimic ego-ului mental.
Ba chiar e o reală minune că interesează pe cineva. Unele eu-ri sunt atrase de nondualism ca fluturele de felinar, fără a-şi da seama că le va provoca moartea psihologică. Chiar dacă eul devine conştient de acest pericol (teoretic), crede că va reuşi să păcălească cumva moartea metafizică, aşa cum s-a descurcat şi până acum. Că va reuşi să smulgă acest secret divin, ţinut ascuns până acum, ca un sui-generis Prometeu care aduce oamenilor focul cunoaşterii. Că va explica muritorilor de rând cum stă treaba cu iluminarea şi moartea ego-ului.
Dar adevărul este că nimeni nu poate explica misterul, ci doar, cel mult, descrie nişte stări ale propriului corp-minte atunci când intră în contact cu Neştiutul şi Necuprinsul.
< Sus >
Trebuie să recunoaştem: teza creştină că „Dumnezeu-Tatăl, din dragoste pentru oameni şi-a sacrificat unicul Fiu” este la fel de absurdă ca şi teza nondualistă că „Iubirea necondiţionată a Divinului îmbrăţişează atât binele, cât şi răul”. Paradoxul este natura lui Dumnezeu. Nu poate fi înţeles, şi nici crezut orbeşte. Poate fi doar trăit direct, prin iluminare.
Însăşi denumirea de religie este absurdă în sine, fiindcă se referă la re-legarea omului de Dumnezeu, ca şi când ar fi fost despărţiţi vreodată. Astfel, religia se opune, din start, nondualismului.
Un alt motiv pentru care voinţa personală este o absurditate dualistă este că liberul-arbitru anulează calităţile lui Dumnezeu. E ca şi cum omul poate face orice-i trece prin cap, iar Dumnezeu vine în urma lui să-i măture mizeria. Dumnezeu încearcă să îl aducă pe linia destinului, dar nu întotdeauna reuşeşte, aşa că până şi soarta poate fi deturnată de bunul-plac al individului. Iar Dumnezeu trebuie să facă tot felul de jonglerii şi chiar să schimbe evenimente planetare, doar ca să repună individul pe un curs cât-de-cât în armonie cu destinul său.
Nu vi se pare cam tras de păr acest scenariu?! Adică, iniţiativa aparţine mereu individului „autonom”, iar Dumnezeu vine cuminţel din urmă ca să îndrepte ce se mai poate îndrepta. E ca situaţia cu hoţii şi vardiştii: infractorii au mereu iniţiativa, iar poliţia apare după comiterea faptei. Niciodată invers. Păi, atunci, mai e atotputernic acest Dumnezeu, dacă El doar reacţionează la comportamentul imprevizibil al oamenilor?!...
S-ar putea răspunde că Dumnezeu acţionează prin oameni, deci că faptele lor ar fi tot o creaţie divină. Sau că oamenii Îl au în ei pe Dumnezeu.
Da, numai că, în acest caz, pică ideea că omul ar fi autonom şi separat de El. Sau că faptele sale ar contrazice Voinţa divină. Adică, ajungem la nondualism.
Apoi, în corelaţie cu liberul-arbitru, se spune „să fii atent la ce gândeşti”. Ocultiştii afirmă că ar exista două tipuri de gânduri: cele venite din subconştientul colectiv şi cele create de propria noastră minte. Şi să fim atenţi ce gândim, ca să nu trimitem în atmosfera psihică gânduri negative, de unde ar putea fi atrase ulterior de alţii. Sau ca să nu atragem magnetic tocmai realitatea de care ne temem obsesiv.
Desigur, în general, e foarte bine să fii atent şi lucid, dar nu eşti „tu” responsabil de toate nenorocirile de pe lume şi nici măcar de cele din viaţa ta. „Tu” nu exişti, aşa că nu creezi niciun gând, ci toate vin de undeva – mai precis, din neant. Şi gândurile doar în aparenţă îţi generează un anumit comportament, care îţi dirijează soarta. Doar în aparenţă. Există o corelaţie între gânduri şi comportament, care ne dă impresia de cauză şi efect. De fapt, nimeni nu creează nimic, ci doar joacă un rol într-o piesă de teatru de păpuşi şi marionete divine. Piesa a fost deja scrisă şi nu poate fi modificată de actori.
Desigur, această idee nu poate fi decât respinsă de mintea egotică, fiindcă îi anulează dreptul la existenţă. Liberul-arbitru este un sinonim al eu-lui. Şi acesta inventează tot felul de scuze şi teorii savante care să-i perpetueze iluzia că există. Nu-i nimic rău în asta, dacă nu te deranjează minciuna. În fond, este tot iniţiativa lui Dumnezeu de a se ascunde de Sine, într-un joc cosmic de-a v-aţi ascunselea. Iar cine insistă să-l deconspire în ciuda lui, va sfârşi prost, fiindcă nu te poţi pune cu puterea divină.
Dar iată că vine vremea când Însuşi Divinul vrea să se trezească în tot mai mulţi oameni. Nici în acest caz nu i se poate opune nimeni, cu oricâte argumente logice. Când nondualitatea se revelează, orice logică se prăbuşeşte. Oare poate cineva cuprinde cu gândirea INFINITUL?! Tot ce poate face mintea şi cel mai înţelept lucru ar fi să se oprească. Stoppp...
< Sus >
«Fiecare moment exact „aşa” trebuie să arate.
„Ştiu” că mintea îşi imaginează în fel şi chip momentele şi că, prin comparaţie şi pe baza a ceea ce a fost învăţată că ar însemna „normalitatea”, îşi fixează ea ţintele, însă nu cum doreşte ea arată fiecare moment din Acum.
Ele arăta exact aşa cum sunt: neprogramate şi unice, mereu întregi şi mereu perfecte, deoarece ele nu aparţin timpului, ci Veşniciei care se manifestă ca fiind „asta” mereu şi mereu...
În interiorul iluziei, crezându-ne un personaj, credem că putem programa viaţa, că, manipulând timpul, proiectând dorinţele personajului, viaţa se va desfăşura cum vrea personajul.
Ce e vis, în vis rămâne, ce este viu, ca vieţuire se manifestă.
Eu-l vrea de multe ori ca viaţa lui să arate ca a altui eu, el crede că Aşa cum arată Acum clipa nu-i ceea ce trebuie şi că doar el poate da sens acestui „trebuie”.
Well...
Cu părere de rău, trebuie să spun că ACEST MOMENT (ce nu aparţine timpului, ci este Prezenţa infinită) nu doar că Aşa trebuie să arate, ci în alt fel nici nu putea fi...
Căci, dacă trebuia să fie altfel, era deja.
Persoana nu alege nimic, nu se atinge de Prezenţă, doar are impresia că o „are la degetul mic”.
Crezând în liberul arbitru, ea crede că, luând o anumită decizie, a putut alege şi că datorită ei arată acest moment „aşa”.
Judecând din poziţia separării, a dualităţii, a iluziei, nerealizând că nu există ALTCEVA decât Absolutul/Viaţa etc. – inclusiv când „pare” că s-a schimbat ceva – Absolutul DEJA alesese schimbarea şi exact AŞA (schimbat) trebuia să arate acest moment...
😊😊😊
Părăsind iluzia controlului obsesiv al fiecărui aspect şi realizând că nimic nu se schimbă la nivel de Realitate – ci numai în vis/iluzie, acolo unde e şi locul liberului arbitru – „apare” o aparentă relaxare şi o bucurie a existării...
Da...
Nu te mai deranjează în ce fel „stau” lucrurile, ele aşa trebuie să arate mereu; şi eşti ca într-o vacanţă, când nu te mai interesează planurile, rămânând doar Joaca.
Da...
Tu/Absolutul vrei ca Aşa să arate momentul „tău”, în niciun fel altfel, căci, în fond, tot TU te manifeşti şi prin ceilalţi, TOTUL eşti TU...
Ce să compari între Tine şi Tine?
Nu există al doilea jucător, nici măcar primul, ci e doar joaca...
Laşi ca Ceea ce Este să fie ceea ce este, eşti Totul... eşti Joaca...
Există doar Liniştea, bucuria că totul este exact CUM ESTE, şi „tu” laşi ca Tu să te manifeşti exact Aşa, fiind şi finit, şi infinit simultan; şi real, şi vis simultan; şi aspecte infinite şi conştiente, şi aspecte prinse în iluzia identificării cu iluzia şi inconştiente... toate acestea simultan.
În fond, doar UNA există... doar ACELA există, spre care Nisagardatta voia să plece, însă i-a apărut realizarea că „Eu sunt ACELA” şi totul este DEJA aici şi acum, perfect şi întreg.»
< Sus >
Răzvan A. Petre
28 iulie 2023