< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
Pilule pentru cap şi minte
de Răzvan-Alexandru Petre
Ce e Graţia ✳ Blestem spiritual ✳ Numele spiritual al ego-ului ✳ Iluminare pentru electronişti ✳ Metafora bărcii ✳ Misiunea vieţii ✳ Ťa Ťaa, Ta-na Ňaa, Na Ňa-na Ňa-na ✳ Apropo de frică… ✳ Ai sau n-ai liber arbitru, oricum n-ai de ce să fii nemulţumit ✳ Fără judecăţile ego-ului ✳ De ce gustă ego-ul pornografia ✳ Cine îi critică pe homosexuali ✳ Cum să înţeleagă ego-ul că el nu există
Dacă vrei să cunoşti Adevărul, oricât de crud ar părea El; dacă ai înţeles că plăcerile nu sunt fericirea, că ele durează o clipă, după care vei alerga mereu şi mereu după ale plăceri, care niciodată nu te vor satisface pe deplin; dacă simţi că ar trebui să renunţi la capriciile tale pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să Se manifeste prin tine; atunci înseamnă că deja ai fost atins de Graţie.
Părintele Cleopa avea un blestem al lui favorit: “Mânca-te-ar raiul!”. Am şi eu unul, inspirat din spiritualitatea non-dualistă: “Sta-ţi-ar mintea-n loc!”. Iată legătura dintre ele. NU poţi trăi raiul pe Pământ decât dacă rămâi fără gânduri şi emoţii personale. Când ţi se opreşte mintea personală, intră în funcţiune Mintea universală, care e plină de iubire. Iar acesta este raiul clipă după clipă…
În tradiţiile spirituale, după iniţiere, discipolul capătă un nume spiritual, cu scopul de a accelera ştergerea vechilor condiţionări, cu ajutorul noii condiţionări, superioare. Totuşi, deseori, cei care îşi iau un nume spiritual o fac şi din cauza ego-ului spiritual, care vrea să arate tuturor că el este acum special, are o identitate spirituală certă. Ea pare să fie mult mai reală, mai autentică decât vechea identitate mundană. În realitate, este tot o iluzie, dar una “spirituală”.
Putem considera că bucuriile şi necazurile sunt ca nişte oscilaţii. Bucuriile sunt vibraţii peste linia de zero, iar suferinţele sunt vibraţii sub linia de zero. Totuşi, dacă descompunem matematic aceste oscilaţii, obţinem ceva cu totul inedit. Apare o undă purtătoare a fericirii clipă de clipă (sinele divin sau Spiritul) peste care sunt modulate micile scurte oscilaţii de bucurie sau suferinţă. Apare, de asemenea, şi unda ego-ului, de amplitudine egală cu a undei fericirii, dar în contrafază. Prin compunere, aparent rămân doar micile oscilaţii vizibile la început.
Ego-ul doreşte să mărească numărul oscilaţiilor pozitive şi să micşoreze numărul şi intensitatea oscilaţiilor negative. Cu asta se ocupă de dimineaţa până seara. Totuşi, un electronist dibaci va observa că efortul ego-ului este inutil, pentru că nimeni nu a reuşit vreodată. În schimb, ar fi de ajuns ca unda ego-ului să dispară, ca să rămână doar unda continuă a fericirii Sinelui. Pe această undă apar şi dispar bucurii şi necazuri, dar fără a o afecta. Fericirea este permanentă.
Conştiinţa poate fi asemănată cu apa: ia forma vasului în care e turnată. Similar, conştiinţa se mulează pe obiectul perceput, devine una cu el.
Apa oceanului are aceeaşi compoziţie pretutindeni. Dacă te afli într-o barcă pe ocean, să zicem că nişte apă intră ocazional de la un val şi bălteşte pe fundul bărcii. Acesta e micul ocean din barca ce pluteşte pe marele Ocean. Această mică baltă poate fi comparată cu conştiinţa umană, care permite existenţa umană.
Iluminarea înseamnă că în barcă se cască o mică fisură prin care puţina apă din barcă face corp comun cu apa mării. Acum, în barcă nu mai e doar o mică baltă, ci e prezent însuşi marele Ocean, marea şi unica Conştiinţă. Interesantă schimbare, de la o mică fisură!
Acum, ai două opţiuni: Fie acoperi iute fisura cu o ţesătură de gânduri, ca să protejezi barca de la scufundare. Fie nu faci nimic, ci ai încredere că Oceanul va avea grijă să nu scufunde barca. Şi culmea, vei vedea că barca poate pluti chiar mai bine decât înainte, când era intactă, dar total separată de Ocean.
Moartea ego-ului, cu fricile şi nevoia lui de control, este cel mai înălţător moment pe care-l vei trăi vreodată.
Una dintre cele mai bune scene din filmul
"The Mission", pe muzică de Ennio
Morricone
Recunoşti celebrul hit din anii ’60 al Rolling Stones-şilor? “I CAN’T GET NO – SATISFACTION” Acesta este imnul etern al ego-ului. Niciodată nu e mulţumit, fiindcă aceasta îi este programarea – să nu fie niciodată satisfăcut.
Lumea ego-ului este bine aşezată, controlată. Când apare o surpriză, ego-ul imediat reacţionează zgomotos şi încearcă să readucă lucrurile la normal. Dar acest “normal” ţinut sub control este profund nefericit. Sub o aparenţă de linişte, stă să izbucnească oricând vulcanul nemulţumirii. Oamenii bogaţi reuşesc cel mai bine să se înconjoare de o maximă protecţie împotriva a oricărei ameninţări la care se pot gândi. Şi totuşi, nici ei nu sunt fericiţi. “Banii n-aduc fericirea”… Siguranţa împotriva neprevăzutului nu e de ajuns. Nici măcar maximizarea plăcerilor nu este satisfăcătoare decât pe termen scurt, şi tot mai anemic.
Prin contrast, lumea Sinelui divin este total imprevizibilă, într-un mod plăcut. Sinele divin nu stă speriat în alertă, cum s-ar aştepta ego-ul. Lumea Sinelui nu este ameninţată de nimic, precum a ego-ului. Sinele se bucură relaxat de orice mic eveniment, şi în fiecare clipă apar evenimente minunate: se aude ploaia, vâjâie vântul, sună un claxon, trece o furnică grăbită pe drum… Dacă se ivesc şi întâmplări mai aspre, foarte bine, Sinele trece peste ele cu seninătate. El se bucură de fiecare clipă de viaţă, cu orice ar aduce ea. Sinele nu controlează nimic, totul îi pare un hazard continuu, o serie nesfârşită de mici sau mari surprize. Sinele nu are nevoie de ele pentru a fi fericit, ci natura sa esenţială este fericirea. Dar peste ea se adaugă bucuria vieţii, care îl uimeşte şi îi dublează fericirea de fond.
În replică, ceilalţi celebri ai anilor ’60, Beatles, au creat un cântec memorabil, cu nişte versuri pe măsură: LET IT BE. Iată traducerea cât se poate de fidelă ca sens şi metrică:
Când trec prin grijă şi necazuri
Vine Maica Domnului
Cu vorbe înţelepte:
"Las’ a fi"
În noaptea neagră-a sufletului,
Ea apare-n faţa mea
Şoapte înţelepte:
"Las’ a fi"
"Las’ a fi, las’ a fi, las’ a fi"
Şoapte înţelepte
"Las’
a fi"
Muncitori odihnindu-se la locul de muncă, pe timpul construcţiei unui zgârie-nori la New York, în 1930-1932. Fotograful i-a rugat să stea în aceste poziţii pentru poză, dar nu este niciun trucaj. Nici în următoarea poză: Prânzul pe un zgârie-nori în construcţie.
Totul este să nu crezi gândurile de frică, care atrag emoţii cumplite. În rest, doar eşti atent să nu cazi şi atât. Căderea în gol de la 400 de metri nu e mai periculoasă decât căderea de la 10 metri.
Are ego-ul un rol activ, la concurenţă cu Spiritul, cum spun spiritualiştii? Sau ego-ul este doar un observator pasiv, cum spun nondualiştii? Primul este ego-ul evolutiv. Al doilea este ego-ul aham. Sau există calea de mijloc, adică ego-ul poate schimba câte ceva mărunt, nesemnificativ, local, dar marile decizii aparţin spiritului sau lui Dumnezeu?
„Şi după iluminare poţi deveni o persoană mai bună.” (Lisa Cairns)
- Nu ştii ce să alegi dintre două sau mai multe variante, sau nu-ţi vine nicio idee de acţiune. Te simţi neputincios. Asta îşi sugerează ideea că nu ai liber-arbitru, fiindcă vei acţiona cum te conduce situaţia, mediul sau alţii.
- Ştii exact ce să faci într-o situaţie, fără îndoială. Eşti intuitiv şi inspirat. Asta îţi indică exact acelaşi lucru: că nu ai liber-arbitru, fiindcă vei acţiona cum eşti îndemnat de nu-se-ştie-unde.
- Primeşti inspiraţie, dar eviţi, te îndoieşti sau ceva te împiedică să o pui în practică sau te obligă să acţionezi invers. Este o combinaţie între primele două variante. Media dintre zero şi zero este tot zero. Adică tot nu ai liber-arbitru.
Orice natură psihică ai avea (hotărâtă, nehotărâtă sau imbecilă) şi oricare ar fi situaţia, rezultatul analizei e acelaşi: nu ai liber-arbitru. N-ai de ce să te mândreşti sau să te întristezi.
S-ar putea să nu accepţi faptul că nu ai liber arbitru şi că eşti nimic.
Atunci ai cealaltă opţiune, pe care merg unele metode. Tot ce ţi se întâmplă, doar tu ai creat, prin alegerile tale. Şi atunci, de ce să te mai plângi?! Pune mâna şi schimbă tot ce nu-ţi place. În niciun caz nu mai ai voie să te lamentezi, să te victimizezi. Tu eşti creatorul vieţii tale!
Ambele idei opuse, tot acolo duc: nu ai de ce să fii nemulţumit. În primul caz, nu eşti de vină pentru absolut nimic, aşa că relaxează-te! În al doilea caz, eşti singurul vinovat, deci poţi schimba totul la 180 de grade, cu certitudine, aşa că fii optimist!
Ca ego, în momentele când rămâi cu tine însuţi, te gândeşti la ceva plăcut sau planifici o acţiune ce crezi că te va face fericit şi te va îndepărta de stările proaste. Visezi cu ochii deschişi, readuci amintiri vesele, planifici acţiuni care ţi-au făcut plăcere în trecut. Ba, poate fi chiar un ego care se simte bine când critică, dorind să-şi perpetueze nemulţumirea. Ori îşi revede motivele pentru care se simte superior altora, de parcă orgoliul l-ar face să se simtă bine.
Dar când ego-ul începe să se evaporeze, în momentele de linişte, simţi că nu te mai interesează motivele egotice de mai sus. Nu mai rămâi singur cu un ego care îşi caută plăcerile în minte, ci rămâne singurătatea singură. Acum doreşti altceva, doar să scapi de vechile dorinţe egotice, pe care le vezi nesatisfăcătoare. Acele plăceri erau trecătoare, uşor înlocuite de opusul lor natural, foarte greu de păstrat, fiindcă viaţa pare fundamental plină de probleme. Ce bine e să fii lipsit de grijile şi preocupările ego-ului, capeţi „liniştea pruncilor”!
De ce se uită bărbaţii la pornografie? Probabil că sunt mai multe răspunsuri pe care oricine ţi le-ar putea da. Vin acum cu o variantă la care nu te-ai gândit până acum.
Orgasmul bărbatului este rapid, chiar dacă el încearcă să prelungească actul sexual. Bărbaţii sunt, inevitabil, limitaţi la acest capitol. Şi atunci se uită cu jind la femeie, crezând că ea poate avea un orgasm multiplu şi prelungit. Totuşi, nici femeia nu poate trăi un orgasm continuu. Şi asta e inevitabil. Şi atunci bărbatul se uită la alt video, încercând cu disperare să prelungească orgasmul imaginat în mintea sa.
Pornografia este socotită soluţia la dilema nerezolvată a ego-ului: cum să obţină o plăcere continuă. Asta caută ego-ul toată viaţa şi n-o găseşte nicăieri în lumea reală, în nimic. Dar el nu se sfieşte să creadă că o va găsi în lumea imaginaţiei. Desigur că este doar o simulare a realităţii. Dar unii bărbaţi sunt prinşi în acest mecanism egotic, tot sperând că vor reuşi prelungirea unei iluzorii satisfacţii. Nu înţeleg că ego-ul nu poate fi niciodată satisfăcut, că fericirea se află în cu totul altă direcţie.
Pornografia este o demonstraţie a puterii de seducţie a maya-ei şi, în acelaşi timp, a impotenţei ego-ului de a fi fericit.
De ce vor să fie unii bărbaţi gay? Explicaţia este aceeaşi ca mai înainte. Nu pentru că ar fi vorba de „iubire” sau de „moştenirea ADN-ului”. Orgasmul masculin se petrece în prostată, când trece lichidul seminal. Homosexualii stimulează glanda prostată din exterior, pe durate mai lungi de timp. Aşa speră ei că vor prelungi plăcerea pur sexuală, biologică. Desigur, este o speranţă deşartă, care le va aduce mult mai multe neplăceri, până când ego-ul lor se va plictisi să tot încerce eternizarea plăcerii în acest mod vulgar, cu multe efecte secundare dăunătoare.
Această plăcere biologică nu este adevărata fericire pe care o doreşte sufletul omului, de nivel mult mai rafinat.
Homosexualii sunt criticaţi de oamenii care iubesc sexul normal. Dar şi aceştia sunt la fel de robiţi de simţuri. Este ca şi cum i-am judeca pe gurmanzi. Tuturor ne place să mâncăm ceva bun, deci cum am putea să-i condamnăm pe cei cu simţul gustului foarte rafinat?! Nimeni nu-i condamnă pe gurmanzi. Cel mult îi ironizează. Asta nu înseamnă că adepţii sodomiei ar trebui aprobaţi şi imitaţi. Cel mai bine, să ne lăsăm conduşi de monarhia longevivă a Bunului-simţ...!
Sexualitatea este un nivel primar al vieţii umane, dar dacă trăim doar la acest nivel, atunci nu avem dreptul să ne declarăm superiori. Majoritatea oamenilor vor să-şi maximizeze plăcerea sexuală, doar asta-i în capul lor. Dar prin ce ar fi superior, de pildă, sexul oral faţă de cel anal?! Amândouă sunt perversiuni.
Adevărata superioritate apare atunci când ne ridicăm nivelul de conştiinţă „pe chakrele superioare”, cum se spune în limbaj esoteric. Adică, atunci când trăim pentru valori cu adevărat divine. Când nu mai trăim din mintea noastră limitată şi doar pentru plăcerile egotice, atunci sexualitatea rămâne un aspect secundar şi, răpiţi de intensitatea plăcerilor superioare intelectuale, spirituale, nu-i mai acordăm un rol principal. Ajunşi în acel punct, deviaţiile sexuale se elimină de la sine, ca şi alte tulburări.
Perversiunile sexuale pot fi definite ca atare numai când le privim dintr-un punct de vedere net evoluat, nu doar pentru că facem parte din majoritatea normală, dar la fel de ignorantă ca perverşii. Majoritatea nu are dreptate, ea doar urmează tradiţia. Poate fi o tradiţie bună sau o tradiţie rea, dar asta nu decide tot majoritatea, pentru că ea nu a fost niciodată încurajată şi învăţată să gândească profund. Majoritatea judecă, dar nu gândeşte.
Deci, ca să ai dreptul moral să-i critici pe sodomiţi, întâi evoluează tu la un nivel superior instinctului primar, descoperă frumuseţea plăcerilor spirituale! Abia atunci... Dar, probabil, ajungând acolo, nu te va mai interesa să lupţi făţiş împotriva ignoranţei eterne, sub numeroasele ei forme (perversiuni sexuale, morale, mentale etc). Vei fi înţeles deja, plin de compasiune, că „prostia nu are început, dar are un sfârşit, iar cunoaşterea are un început, dar nu are sfârşit”...
Acesta este şi mesajul lui Isus, care i-a oprit pe săteni să linşeze o „păcătoasă” adulterină cu vorbele „Cine este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!” (Ioan 8:7). Nu era vorba că ea n-ar fi greşit, căci Isus i-a spus femeii în final „Du-te şi să nu mai păcătuieşti!” (Ioan 8:11). Dar nu prin violenţă şi moarte trebuie îndreptate moravurile. Şi nu de pe acelaşi nivel de conştiinţă pot fi judecate corect greşelile semenilor, ci elevându-ţi conştiinţa la un etaj superior, văzând astfel cu claritate în ce constă eroarea şi care-i mijlocul de îndreptare.
Desigur, societatea îşi reglează singură anumite comportamente dezirabile. Religile au dreptul de a-şi spune punctul de vedere. Satanismele de orice fel trebuie repudiate, inclusiv cele promovate de mişcarea LGBT. Aici însă vorbim despre dreptul spiritual al individului de a-l judeca pe altul. Cine judecă? EGO-ul. Apelez iar la înţelepciunea cristică: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?” (Matei 7:3)
În istorie s-a văzut că tocmai cei cu cugetul încărcat de anumite păcate condamnau cel mai înverşunat exact aceleaşi păcate descoperite la alţii. De exemplu, preotul homosexual îi hulea în public cel mai tare pe sodomiţi. Psihologia a explicat deja: este un mecanism de apărare al ego-ului, care ascunde că vina sau păcatul descoperit la altul îl are şi el. Şi atunci, îl condamnă violent, pentru a sugera lumii că lui îi este total străin. Dar tocmai exagerarea şi agresivitatea îl desconspiră că are, în fapt, o anumită afinitate cu respectiva tendinţă indezirabilă social.
Învăţăturile spirituale nu fac decât să-ţi întărească credinţa că eşti un păcătos, un imperfect, un neputincios, un simplu om. Nu, nu eşti o persoană incompletă care trebuie să facă aia şi aia ca să se salveze sau să fie fericită! Nu. Adevărul e mult mai grav: nicio „persoană” nu poate fi total fericită şi ce vrea ea să salveze nu-i decât o poveste.
„Tu” eşti ca un simplu cont de Facebook, o abstracţiune cu aparenţă psihologică. Dacă contul tău e şters, „tu” cine eşti? Nu mai exişti. Internetul e o ficţiune, el poate dispare, pac! la o simplă pană de curent electric. Totul s-a dus... Aşa e şi cu iluminarea, adică invers: liniştea apare când toată agitaţia se stinge.
Dar eşti atât de convins că exişti ca un individ separat în lume, încât doar îţi voi descrie ce este ego-ul: credinţa ta în separare de Tot-ce-există. Nicio altă fiinţă biologică nu se crede separată, numai tu şi specia ta. Poate că nu te vei mai agăţa de această senzaţie falsă. Ştiu că nu depinde de tine. Oamenii nu decid nimic. Totul se întâmplă de la Sine, natural. Eforturile de a îndrepta lucrurile, de a face ordine, de a controla viaţa, toate sunt un vis. În Realitate, există doar Fiinţa-primă-fără-secund, ce se iluzionează că are ceva de făcut. Nu e nimic de făcut, doar se petrece un joc fără scop, o blândă îndrăgostire de sine.
Cine ar putea fi interesat de un studiu al iluminării? Căutătorul spiritual. Dar acesta vrea să se ilumineze şi să fie fericit. Or, discuţiile despre iluminare nu au această putere, se spune. Şi totuşi, Libertatea strigă: „De ce nu? De ce să nu fie studiată iluminarea? Lăsaţi creativitatea să se manifeste liber!”
Descriere vs Prescriere
Toate prescripţiile îţi întăresc ideea că eşti slab, prost şi imperfect; că TREBUIE să faci una şi alta ca să te schimbi – fiindcă NU EŞTI BUN. Eşti supus unei presiuni constante. Acest lucru devine obositor la un moment dat, după ce treci de entuziasmul începutului. Inevitabil, vei reduce turaţia motoarelor. Poate chiar vei schimba direcţia de mers. Însă şi acolo vei găsi prescripţii: ce trebuie să faci sau să nu faci, ce trebuie să gândeşti sau să simţi. Dacă nu simţi, de ce nu te concentrezi suficient?! Dacă nu reuşeşti, de ce nu-ţi triplezi efortul?!
Ai dorit îndrumări, acum le ai din belşug, de nu mai poţi scăpa de obsesia lor. Strângi sfaturi peste sfaturi, doar-doar s-o lipi ceva de tine. Uneori, reuşeşti să aplici o învăţătură şi eşti fericit. Dar tot timpul dai peste indicaţii inabordabile, care te pun în inferioritate.
Aceasta este doar o descriere a situaţiei de fapt, nu o acuzaţie. Nu spun că n-ar trebui să ceri sfaturi, ci că atunci când sugestiile vin indirect, dintr-o descripţie a unei stări superioare, pare a fi mai eficient. Mintea preia mesajul fără obligaţie şi o face din plăcere.
Orice prescripţie se impune prin cuvintele “trebuie”, “e necesar”, “obligatoriu” şi altele similare. Dar în acest caz, de multe ori, mintea reacţionează exact invers, dintr-un imbold lăuntric neconştientizat. Raţional, vrei să urmezi sfatul binevoitor, dar iraţional, te revolţi: “Asta nu mi se potriveşte!”. E un fel de revoltă a spiritului: “De unde ştie ăsta care-i adevărul, ce mi se potriveşte mie?”
Impactul cel mai puternic asupra ta nu îl au indicaţiile profesorale, ci exemplul personal sau descrierea obiectivă a unor situaţii cu tâlc spiritual. Basmele sunt foarte eficiente pentru educarea copiilor (şi maturilor). Filmele artistice au o mare putere de educare (în bine sau rău), pentru că spectatorul se lasă purtat emoţional. Când priveşte la documentare, este mult mai intelectual.
Adevărul e întotdeauna parţial
Indicaţiile mentorului nu descriu niciodată Adevărul în mod complet, ele sunt partizane şi parţiale. Întotdeauna există şi varianta contrară de gândire sau acţiune, care, în alte circumstanţe, ar putea fi cea potrivită.
Nicio carte sau învăţătură nu este perfectă fie şi din simplul motiv că prezintă doar o latură a realităţii. Pentru a te convinge şi a păstra o coerenţă logică, toate învăţăturile îşi aleg o singură faţetă, pe care o dezvoltă cât mai complet şi mai atrăgător. Dacă ar prezenta şi faţeta opusă, şi-ar pierde farmecul şi adepţii. Nimănui nu-i plac ambiguităţile: ori e albă, ori e neagră.
Totuşi, ai perioade când poţi alege o învăţătură, alternând cu perioade când ţi se potriveşte alta diferită. De pildă, la început te poate atrage Legea Atracţiei, să înveţi cum să-ţi materializezi dorinţele. Dar apoi te poate atrage buddhismul şi nondualitatea, cu lipsa lor de interes pentru lumea formelor aparente şi dedicaţia numai pentru Adevărul fără formă. NU este greşit să faci oricum simţi nevoia. Dacă poţi să le aplici simultan, cu atât mai bine...
< Sus >
Răzvan A. Petre
30 noiembrie 2020