< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
“După ce vor învia din morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii din ceruri.”
“În ce priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbeşte despre “Rug”, ce i-a spus Dumnezeu când a zis : “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”?”
“Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciţi !” (Marcu 12, 25-27)
Isus spunea clar că sufletele morţilor trăiesc după ce părăsesc corpul pământesc.
“Morţii vor fi ca îngerii” înseamnă că nu vor mai avea caractere sexuale, dar poate fi ceva mai mult. Morţii pot chiar deveni îngeri. Dacă corpul spiritual, sau “trupul duhovnicesc”, în care trăieşte sufletul după moarte, este asemenea celui al îngerilor înseamnă că , probabil, şi îngerii au fost cândva oameni pe Pământ. Oare, dacă Fiul lui Dumnezeu s-a încarnat ca om şi apoi a putut să-şi reia locul pe tronul ceresc, de ce un înger oarecare n-ar putea să-şi ia un corp de carne, iar după moarte să rămână înger ?
“Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea : a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8.56)
Această nouă viaţă a sufletului nu este doar un somn “de moarte” în aşteptarea vreunui eveniment viitor. Nu este o toropeală, o vegetare, ci este o viaţă plină de sentimente şi gânduri. “În-vierea” morţilor este, de fapt, “viaţa” morţilor, o stare şi nu un eveniment.
“Şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat...şi s-au arătat multora.” (Matei 27.51-53)
Morţii nu dorm, ci uneori intervin copleşitor în existenţa oamenilor. Fie că apariţiile acelor sfinţi la moartea lui Isus au fost nişte fantome, fie că au fost chiar materializări palpabile, aici ne interesează că acei sfinţi evrei, de mult decedaţi, au acţionat sincronizat, la porunca superiorilor, pentru mustrarea oamenilor. Ei n-au aşteptat să-i “învie” Isus, ci erau deja “în viaţă”.
“Nu orişicine-mi zice: “Doamne, Doamne !” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea “Doamne, Doamne ! N-am proorocit noi în Numele Tău ? N-am scos noi draci în Numele Tău ? ” Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut, depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fără de lege.”” (Matei 7.21-23)
Adevărata credinţă nu înseamnă simpla afirmaţie “Cred în Dumnezeu”, căci şi demonii cred că El există. Anumite persoane, aparent cucernice, îşi ascund răutatea în spatele unei măşti bisericeşti şi unei hărnicii spirituale suspecte. Poate că habotnicul nu e decât un mare păcătos, prea mândru să se umilească sincer în faţa lui Dumnezeu, dar destul de abil să mimeze credinţa în faţa oamenilor. Sau este conştient de prea multele sale păcate.
“Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl care M-a trimis...” (Ioan 6.44)
Cum se pot explica afirmaţiile de mai sus ? Să fie, oare, credinţa adevărată în Dumnezeu şi în Isus doar un act de Graţie întâmplătoare ? Să existe un fel de loterie care distribuie harul credinţei în puterea Divină ?
Nu, Dumnezeu nu se manifestă discreţionar, ci există un “dat” individual care direcţionează Voinţa Divină. Acest “dat” nu poate veni de altundeva decât dintr-o istorie individuală. Cu alte cuvinte, Tatăl îl cheamă spre Sine doar pe acela care are “urechi de auzit”. Pentru cei fără “auz spiritual” Glasul Divin nu există, deşi răsună din veşnicie.
Cât de lungă este această istorie individuală în răstimpul căreia omul îşi construieşte “urechea spirituală”? Ajunge o viaţă de om pentru această realizare extraordinară ? Deşi admitem că e firesc ca oamenii să difere prin talente şi înclinaţii, n-am putea înţelege de ce nu ne naştem egali în credinţă. N-am putea înţelege aceasta doar dacă n-am accepta că istoria individuală începe cu mult timp înainte de naştere. Doar aşa se explică inegalitatea spirituală şi de ce Dumnezeu îi preferă pe cei mai “copţi la minte”. El nu este un tiran imprevizibil, ci alegerile Sale sunt mereu înţelepte, în acord deplin cu nivelul spiritual al omului. Datorită acumulărilor fiinţei înainte de naşterea prezentă.
“Isus le-a zis “Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.”.” (Ioan 8.58); “Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum las lumea şi Mă duc la Tatăl.” (Ioan 16.28)
Isus vorbeşte explicit că orice spirit (duh) vine şi pleacă din lume :
“Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu şti de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” (Ioan 3.6,8)
Din cauza acestei legi universale “Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3.7) “din apă şi din Duh” (Ioan 3.5), adică din trup (format majoritar din apă) şi din spirit (duh).
De ce omul nu se recunoaşte a fi spirit ? Ce se întâmplă cu spiritul când devine om ? Scriptura ne orientează şi în această dilemă :
“Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci ? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea ; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.” (1 Corinteni 14.14,15) ; “...şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană …“ (1 Tesalonicieni 5.23)
Deci spiritul (supraconştientul) se deosebeşte de mintea (conştientul) omului, fiind “inima sa duhovnicească”.
“Căci, cine dintre oameni ştie ale omului decât duhul omului, care este în el ?” (1 Corinteni 2.11)
Pentru că spiritul va fi judecat pentru faptele omului, de aceea îl îndeamnă spiritul pe om către fapte cuviincioase :
“…Duhul, pe care l-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iacov 4.5)
Dar există şi spirite care îl îndeamnă pe om la fapte urâte. Spiritele malefice roiesc în jurul oamenilor, iar când unul reuşeşte să ia locul spiritului propriu al omului, fenomenul se numeşte “demonizare” sau “posesiune demonică”.
“Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi n-o găseşte.” (Matei 12.43)
Nimic nu contrazice ideea că un astfel de spirit pre-existent ar putea intra chiar într-un embrion uman, “demonizându-l” pentru tot restul vieţii. Ba dimpotrivă, se afirmă clar că atât spiritele lui Dumnezeu, cât şi spiritele Satanei sunt încarnate în oameni :
“El le-a răspuns “Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarina este lumea ; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei ; neghina sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este Diavolul…“.“ (Matei 13.37-39) ; “Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început… Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte pentru că sămânţa Lui rămâne în el ; şi nu poate păcătui pentru că este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului.” (1 Ioan 3.8-10) ; “Voi aveţi de tată pe diavolul ; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru…” (Ioan 8.44)
Aşa se explică faptul că doar oamenii cu spirite bune înţelegeau şi aprobau doctrina iubirii şi a nemuririi propovăduită de Isus:
“Vouă”, le-a zis El, “v-a fost dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu ; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde, pentru ca “măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi macar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.”.” (Marcu 4.11,12) “Dar voi nu credeţi pentru că, după cum v-am mai spus, nu sunteţi din oile mele .” (Ioan 10.26) ; “Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de-aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.” (Ioan 8.47)
“…Orice împărăţie dezbinată împotriva ei este pustiită ; şi o casă dezbinată împotriva ei se prăbuşeşte peste alta.”
“Deci, dacă satana este dezbinat împotriva lui însuşi, cum va dăinui împărăţia lui ? Findcă ziceţi că Eu scot dracii cu Beelzebut.” (Luca 11.17,18)
Împărăţia lui Dumnezeu se bazează pe toţi cei ce o slujesc, din toate religiile. Între sfinţii neamurilor ce s-au înălţat la ceruri nu există ceartă. Dacă unul dintre ei ajută pe un om, vor sări solidari şi alţi sfinţi să-l ajute. Dumnezeu e unic şi toţi sfinţii care Îl preamăresc fac parte din aceeaşi împărăţie cerească. Indiferent ce religie au practicat, oameni fiind, după moarte ei trăiesc în acelaşi tărâm paradisiac. Religiile sunt pentru oameni, ca să-i apropie de Dumnezeu, dar sfinţii trecuţi în lumea celor drepţi nu mai au nevoie de scripturi sau teologi. În raiul ceresc dispar diferenţele de doctrină, dogmele se năruie. Cei ce urmează Voinţa Divină sunt fraţi întru credinţă. Disputele şi războaiele inter-religioase sunt instigate de mai-marii zilei, care vor să profite de bani, putere şi onoruri. Este important că ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu, şi nu atât diversele ritualuri. Dumnezeu ne priveşte pe toţi la fel, indiferent de rasă sau religie, contând numai sinceritatea credinţei noastre. Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, are o viziune egală asupra tuturor drept-credincioşilor de pe planetă.
Adevărata luptă nu se dă între filosofii şi religii, ci între împărăţia răului şi Împărăţia Binelui. Toţi slujitorii răului sunt aliaţi întru satana, după cum toţi slujitorii Binelui sunt fraţi întru Dumnezeu. Isus, Mahommed, Buddha, Lao-tse, Krishna, au acelaşi inamic terestru : pe Lucifer. Aici este adevărata luptă ! Certându-ne doctrinar sau bătându-ne să vină oamenii la biserica noastră, denigrând-o pe cea de alături, aşa nu vom progresa, ci vom deveni complicii întunericului spiritual. Dacă lăsăm să intre Lumina în minte şi suflet, omenirea nu se va mai dezbina ! Să ne păzim de liderii unor grupări religioase ori esoterice, veniţi de altundeva decât din Dumnezeu, şi să-i recunoaştem pe adevăraţii aleşi ai Domnului !
“Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici ! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia Cerurilor : nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.” (Matei 23.13)
“Preoţii cei mai de seamă au hotărât să omoare şi pe Lazăr, căci din pricina lui mulţi iudei plecau de la ei şi credeau în Isus. (Ioan 12.10,11)
“Păziţi-vă de proorocii mincinoşi… Îi veţi cunoaşte după roadele lor… Orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.” (Matei 7.15-17)
“Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea…” (Ioan 10.37,38)
De ce religia ne îndeamnă să nu păcătuim ? Are Voinţa lui Dumnezeu vreo raţiune ?
Iată cum ne-a justificat Isus nevoia de a nu păcătui: “Cine seamănă vânt culege furtună. Cine ridică sabia, de sabie va fi ucis.” Orice păcat pe care-l facem sădeşte sămânţa suferinţei de mai târziu. Dar, cât de târziu ? Realitatea ne oferă atâtea exemple când răutatea şi celelalte fără-de-legi nu sunt pedepsite. Cu greu ne reţinem atunci exclamaţia “Unde e dreptatea Ta, Doamne ? “.
Isus le dezvăluia ucenicilor Săi că niciodată un păcat nu rămâne nepedepsit şi că păcatele noastre trecute sunt cauza suferinţelor de acum :
“Ucenicii Lui L-au întrebat : Învăţătorule, cine a păcătuit : omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb ?” (Ioan 9.2) Aşa îi învăţase Isus să cerceteze cauzele ascunse ale suferinţelor omeneşti.
“… ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.” (Matei 23.35,36)
Deci, primim cel puţin trei explicaţii ale suferinţelor aparent “nedrepte”. În virtutea legii cauzei şi efectului, suferinţele pot fi provocate de :
1. Păcatele fiinţei înainte de a se naşte, adică ale omului ce fusese în viaţa anterioară. (Nu e vorba de păcate comise în lumea invizibilă a spiritelor.)
2. Păcatele părinţilor sau strămoşilor, blesteme grele care s-au tras şi pe urmaşi.
3. Păcatele neamului, ale colectivităţii în care se naşte omul.
Nu Dumnezeu ne pedepseşte, noi singuri ne chemăm pedeapsa în virtutea legii universale a acţiunii şi reacţiunii. Răul vine,desigur, de la satana, dar numai cu complicitatea noastră. Este murdăria păcatelor noastre cea care atrage durerea. Nu-l acuzaţi pe Dumnezeu pentru răul pe care voi înşivă l-aţi sădit cândva, iar acum a rodit întru nefericire. De la Dumnezeu vine doar iubire, viaţă şi fericire.
Înţelegem astfel că motorul suferinţei este păcatul omenesc. Nu mai alimentaţi acest motor şi suferinţa se va opri !
Însă, pentru omul încrâncenat în durere, aceste explicaţii par a nu fi decât o nedreptate şi mai mare. Ce vină are omul că strămoşii săi au păcătuit, sau că neamul său a greşit, sau că omul animat de acelaşi spirit a păcătuit în altă existenţă ? Alt om, alţi oameni au fost de vină, nu omul prezent care încasează pedeapsa. Şi atunci, unde este dreptatea ?
Întrebarea este omenească, dar problema trebuie privită din perspectivă spirituală, atotcuprinzătoare. Să nu uităm că omul este o cantitate neglijabilă în univers, trăind în slujba unei fiinţe superioare - sufletul său nemuritor. Şi să nu uităm că legile divine trebuie respectate întotdeauna, pentru ca universul să nu se prăbuşească în haos. Dacă un întreg popor a greşit, e ca şi cum s-au sădit seminţele unei întregi păduri uscate sau unei plantaţii otrăvite. Trebuie să vină gospodarul să taie toate uscăturile şi să le ardă. Legile naturale sunt valabile şi aici. Orice păcat îşi va avea efectele sale, mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu ne place.
Ar trebui să tragem următoarea concluzie importantă : toate sunt legate de toate în Univers. Orice acţiune, fie ea cât de măruntă, în faptă, cuvânt sau gând, va avea un efect neîndoielnic, mai mare sau mai mic. Înţe1egând aceasta, nu numai cu raţiunea, ci şi intuitiv, vom deveni mai înţelepţi. Soluţia îndreptării lumii şi a destinului personal stă în puterea şi răbdarea noastră.
Omul are dreptul să-şi cunoască motivele ascunse ale suferinţelor sale. Pentru aceasta unii aleşi divini, clarvăzători cu har, fie clerici, fie laici, au primit puterea şi ştiinţa de a descoperi tarele trecutului nostru îndepărtat. Dumnezeu nu împiedică pe nimeni să le afle, tocmai pentru ca să nu se simtă nimeni nedreptăţit şi ca, aflând, să se poată însănătoşi spiritual. Apropiindu-se de legea divină, omul devine mai senin, mai responsabil. Capătă priceperea de a diminua sau elimina efectele păcatelor trecute.
Cele trei tipuri de păcate (individuale, ereditare, colective) se însumează sub numele de “blestemul de a te naşte om pe Pământ”. Orice om experimentează suferinţa. De aceea, din vechime, înţelepţii au înţeles că, pentru a scăpa de ea, trebuie oprită cauza suferinţei, adică păcatul. Au întocmit reguli morale şi religioase, pe care le-au împărţit semenilor.
Apărând minunatul Isus, s-a vădit un lucru miraculos, anume că un Maestru spiritual poate, dacă vrea, să ia asupra Lui şi să anihileze urmările păcatelor ce-l apasă pe om. Când efectua astfel de operaţii spirituale Isus îi avertiza pe beneficiarii “preluării păcatelor” că le va fi mai bine numai dacă se vor îndrepta cu trup şi suflet către Dumnezeu şi vor urma Voinţa Divină în gând, vorbă şi faptă. Primeau graţia lui Isus, dar nu pe degeaba, ci trebuiau să plătească prin cucernicie şi smerenie.
“Isus i-a zis : “Iată că te-ai făcut sănătos ; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”.” (Ioan 5.14)
“Duhul necurat cind a ieşit dintr-un om umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi n-o găseşte. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el… şi starea din urmă a omului acesta ajunge mai rea decât cea dintâi...” (Matei 12.45)
Este adevărat că Isus, pe vremea când a trăit în Palestina, a preluat păcatele multor oameni, în primul rând ale apostolilor şi ucenicilor. Însă, aşa după cum El îi avertiza, nu putea să anihileze păcatele viitoare ale respectivilor. El distrugea numai efectele păcatelor trecute, despovărându-i de obstacole, întru o mai facilă evoluţie spirituală. Deci, Isus a preluat asupră-şi păcatele unor persoane contemporane cu El, nicidecum ale întregii omeniri de atunci sau de acum.
Poate Isus să ne ia păcatele astăzi ? Iubindu-l şi rugându-ne Lui, viaţa noastră se va îmbunătăţi şi vom fi ajutaţi să rezistăm dificultăţilor. După sinceritatea credinţei noastre, poate că ne va scurta suferinţele. Dar, pentru a merita o astfel de favoare divină, trebuie să depunem efortul de a nu ne pierde credinţa în Bine, trăind în mijlocul atâtor rele, şi urmărind cu încăpăţânare să ne purificăm mintea, sufletul. Nu este de ajuns să fim botezaţi creştini ca să ne putem lăuda că “Mântuitorul ne-a luat păcatele asupra Sa”!
Isus nu prelua oricui păcatele, în schimb, atrăgea tuturor atenţia asupra efortului individual de a ne mântui sufletele. Unii au înţeles că, după moarte, ne aşteaptă o suferinţă sau o fericire eternă, fiecăruia după fapte. Desigur că dreptatea divină împărţeşte sufletului după cum merită, dar Isus ne asigură că suferinţa nu este veşnică.
“Adevărat, adevărat vă spun” le-a răspuns Isus, “oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. Dar robul nu rămâne pururea în casă…” (Ioan 8.34,35)
“Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8.31)
Mântuirea înseamnă eliminarea cauzelor suferinţelor viitoare. Fără mântuire, suferinţele vor urma întotdeauna păcatelor trecute într-un lanţ nesfârşit. Prin mântuire, aceste cauze vor fi anihilate şi suferinţa individului se va termina.
Dar ce se întâmplă când omul nu a reuşit să se mântuiască atâta vreme cât a trăit pe Pământ ? Iată alternativele posibile:
1. Păcatele sale vor continua să rodească pedepse şi în viaţa sufletului după moarte. Dar, cum nu este just (iar dreptatea divină este perfectă) ca la păcate limitate să urmeze pedepse infinite, ar însemna că, după sfârşitul lor, sufletul va deveni curat ca o lacrimă. Această variantă este falsă, căci dacă mântuirea ar veni de la sine după moarte, omul n-ar mai trebui să se zbată a o dobândi pe Pământ.
2. După moarte, sufletul nu are posibilitatea de a expia în totalitate păcatele omului. Înseamnă că păcatele acumulate nici nu şi-au manifestat efectele şi nici nu mai au condiţii să izbucnească. Un asemenea suflet ar fi veşnic chinuit, simţind apăsarea păcatelor trecute, dar neavând nici un mijloc de a le ispăşi. Pe de o parte, constatăm o eternizare a suferinţei, urmând unor greşeli limitate, iar pe de altă parte, o blocare a lanţului cauzalităţii universale. Această situaţie nefirească este clarificată de logica bunului simţ astfel : sufletului trebuie să i se ofere şansa reîntoarcerii pe Pământ într-un trup de om pentru a se curăţi de păcatele trecute. Acesta este fenomenul natural al reîncarnării. Este singura soluţie pentru a ajuta sufletul să se purifice, pentru a duce o viaţă fericită după moarte.
Ajunşi aici, o altă întrebare ne poate alimenta deznădejdea : dacă, după o viaţă virtuoasă, chiar şi fericirea cerească este efemeră, datorită reîncarnării, atunci mai merită să depunem eforturi ca să o obţinem ? Răspunsul e simplu : eternizarea fericirii cereşti trebuie să fie ţelul nostru suprem, adică evitarea unei alte încarnări a spiritului nostru. Iată că, pe firul logicii, am ajuns la concluzia religiilor orientale : scopul urmărit de spirit este “eliberarea de lanţul reîncarnărilor”, chiar dacă efortul se va întinde pe durata a câtorva vieţi de căutare a perfecţiunii. Aceasta este “mântuirea” de care vorbea Isus, mântuirea sufletului de necesitatea reîntrupării.
Numai un om neserios poate refuza efortul de îmbunătăţire personală pe motiv că “oricum se va mai reîncarna” ! Este un argument la fel de fals precum acela că “doar o viaţă are omul şi de-aceea nu trebuie să-şi refuze nici un capriciu”. Virtutea a fost întotdeauna mai dificilă decât dezmăţul. Iar păcătoşii îşi găsesc întotdeauna justificări pentru slăbiciunile lor.
Am putea să concluzionăm că datorită karmei, adică mecanismului automat al efectelor care urmează cauzelor, spiritul se reîncarnează pentru a se purifica. Această idee conţine un adevăr, dar nu epuizează subiectul.
Nu atât karma este motivul principal al încarnărilor, ea fiind un efect secundar al acestora. Motivul real al reîncarnărilor este, în primul rând, dorinţa lui Dumnezeu de a crea lumea. Domnul Dumnezeu vrea să apară noi fiinţe în fiecare clipă. Dacă spiritele nu s-ar încarna, cum s-ar mai continua viaţa în Univers ? În al doilea rând, Dumnezeu vrea ca spiritul să dobândească experienţe fizice diverse, ce îl fac mai inteligent, mai înţelept şi îi dăruie o personalitate puternică.
Dacă ar fi după merit, nimeni nu s-ar mântui de ciclul reîncarnărilor, karma fiind un cerc vicios care se perpetuează la nesfârşit. De aceea, în marea Sa bunătate, Dumnezeu opreşte la momentul cuvenit acest ciclu, atunci când spiritul s-a curăţat suficient de mult de mizeriile pământeşti din sutele de vieţi umane parcurse…
Binecuvântarea divină nu vine oricând şi pentru oricine. Este nevoie ca omul să se fi purificat în prealabil, adică să devină cât mai receptiv la influenţele divine. Un om impur din punct de vedere spiritual rezonează uşor cu mizeriile, cu iadul, aducându-le şi în viaţa sa. Purificarea este singura garanţie că omul se apropie de Voinţa Divină în gând, vorbă, faptă. Fericirea adevărată apare atunci când omul primeşte în suflet binecuvântarea lui Dumnezeu, adică Duhul Sfânt.
Dar, ce înseamnă această “purificare” de care depinde fericirea noastră omenească şi cea spirituală ?
A nu greşi prea mult în faţa Legilor Divine reprezintă deja primul semn de purificare, căci pentru a duce o viaţă morală e nevoie de multă voinţă, inteligenţă, iubire. Un spirit ferm hotărât să evolueze rapid îi va ţine în frâu omului în care este întrupat toate pornirile spre rău, spre imoralitate. Cu alte cuvinte, omului nu-i vine să fure, nu-i vine să ucidă, nu-i vine să comită un adulter, nu urăşte, nu dispreţuieşte, nu este trufaş ş.a.m.d.
Deseori purificarea morală nu se manifestă ca un proces conştient şi voluntar, ci ea survine pe parcursul unei vieţi presărate cu multe experienţe amare. Lacrimile nu purifică doar ochii, ci mai ales sufletul. Alteori, suferinţele îl înrăiesc pe om şi îi agravează situaţia spirituală. Oare, după câte vieţi îşi va “arde” spiritul toate păcatele grele adunate prin nefericire şi instigare demonică ?
Anumite creaţii culturale sau artistice (cărţi, filme, piese de teatru, opere plastice etc) ori evenimente deosebite ne pot induce stări de spirit extraordinare, de “katharsis”. Avem pentru câteva clipe intuiţia unor trăiri înălţătoare, greu de exprimat. Ceva în noi se mişcă, ceva viu şi măreţ. Aceste stări de katharsis ne purifică şi ele, dar au un efect de scurtă durată. Se impune efortul nostru conştient şi permanent întru înnobilarea sufletului.
Unele metode ale disciplinelor iniţiatice promit purificarea rapidă a karmei şi dobândirea de puteri suprafizice. Totuşi, nici una dintre ele nu ne garantează obţinerea stării de curăţenie lăuntrică; ea ne poate ajuta, dar ne poate deveni şi o piedică. Aceasta depinde de om şi de calitatea spiritului său…
A vorbi despre perfecţiune nu reprezintă un lucru romantic sau inutil. În fiecare suflet se află sădit şi bine ascuns un ideal de perfecţiune. Orice domeniu cuprinde şi criterii de performanţă. Dar, există cu adevărat “omul perfect” ? Este clar că nu putem găsi toate calităţile umane posibile într-o singură fiinţă.
Se spune că omul perfect are aura de protecţie perfect consolidată, capabilă să respingă toate agresiunile energetice din exterior. Agresiunile energetice pot avea efecte mentale, psihice sau vitale. Ele pot provoca : gânduri perverse, contrare interesului propriu şi binelui general ; ură, mânie, disperare ; manifestări de boală pentru care nu există explicaţii medicale.
Trăim într-un ocean de energii. Tot ce este viu în Univers primeşte şi emite energie. Chiar şi gândul este o formă de energie, deosebit de rafinată. Mintea noastră suportă un asalt permanent de idei care nu ne aparţin. Unele dintre ele sunt produsul altor minţi omeneşti, orientate către noi. Altele vin de la spiritele din astral (ele însele, nişte “energii inteligente”). Ce se întâmplă când suntem loviţi cu fluxuri mentale nocive ? Dacă biocâmpul nu se mai poate apăra şi este penetrat, mintea “ni se întunecă” – raţionamentele noastre nu mai au profunzime, ne slăbesc intuiţia şi creativitatea, apar ideile fixe şi un comportament inconstant. De aici rezultă alegerile greşit făcute, conflictele fără motivaţie, atitudinile nepotrivite. Ar fi ideal să simţim când suntem influenţaţi în a lua o decizie greşită ! Am putea alege imediat varianta opusă de acţiune, cea corectă. Dar, oare, putem noi separa gândurile proprii de cele venite din afară ?
Cu toţii ştim cum a fost Isus Hristos ispitit de entităţile satanice pe timpul celor 40 zile de asceză totală. O aflăm din Sfânta Evanghelie (Matei 4). Dar putem înţelege mai mult : Mântuitorul era mereu supus influenţelor subtile malefice…
Iată, El putea înmulţi pâinile, dar tot El flămânzea, căutând niscaiva smochine sălbatice. “Porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine !”, Îl tot îndemna Diavolul. Totuşi, Isus ştia că Dumnezeu Îl îndemna să producă miracole doar ca semne divine, lipsite de intenţii egoiste.
Tot El potolea furtuna şi mergea pe mare, dar, în acelaşi timp, se ascundea abil de iudeii ce L-ar fi vrut mort. A preferat să dispară din ochii lor, decât să-i respingă prin forţele Sale suprafizice. “Aruncă-te de pe streaşina Ierusalimului şi Dumnezeu Îţi va scăpa viaţa !”, Îl ispiteau Diavolii. Isus ştia, însă, că tot ce Îi cerea Tatălui Său Ceresc trebuia să fie perfect justificat.
Ultima ispitire a fost şi cea mai dură. Înainte de a fi prins, în grădina Ghetsimani, a fost tentat să-şi vândă sufletul Satanei. Dumnezeu nu-l mai putea salva – destinul Său fusese pecetluit. Mai avea o singură scăpare : “Îţi voi da împărăţia lumii, dacă te vei închina mie !”, Îl ademenea Tartorul. Cât de greu a învins Isus ispita satanică ! “Sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ.” (Luca 22.44)
Dar a învins ! A respins asaltul hipnotic al celui mai puternic duşman ! Şi a fost glorificat ca primul om perfect din istorie ! Cel care îşi controla desăvârşit gândurile şi faptele, pentru a nu contraveni Ordinii dorite de Creatorul Suprem… Cine altul putea face la fel ? Apostolul Petru, ispitit şi el de diavol, urma să-şi tăgăduiască Învăţătorul peste doar câteva ore…
Nu este deloc simplu, pentru cineva cu un fond spiritual elevat, să nu se lase pătat de mizeriile acestei lumi şi de fiinţele perverse omniprezente. Se poate aştepta să fie agresat verbal, energetic-subtil sau chiar fizic de oameni manipulaţi de “inteligenţele” demonice. Cu cât omul se situează pe o mai înaltă poziţie spirituală, cu cât este mai bun, mai cinstit, mai frumos sufleteşte, cu atât este mai aprig atacat de forţele Întunericului, invidioase pe lumina pe care o răspândeşte. Se dă o luptă fără odihnă cu duşmanii Luminii, mânaţi de o ură năprasnică împotriva Divinităţii, cârcotaşi ce ar dori să distrugă orice dovadă a existenţei lui Dumnezeu, să anihileze pe oricine îşi afirmă prin fapte aderenţa la valorile supreme ale Binelui, Frumosului şi Adevărului Divin. Lupta este reală, dar idealul pe care îl slujim cu curaj merită tot acest sacrificiu. Avem încredere în victorie, căci nu-i nevoie de altceva decât de perseverenţă în a urma Lumina. Astfel, nu vom rămâne niciodată în Întuneric…
Nu ne putem opri să ne gândim acum la alţi “învăţători”, “iluminaţi”, “maeştri spirituali”, “guru” etc, care şi-au asumat o misiune prin care aspiră să aducă semenilor câteva raze din lumina divină. Din păcate, unele dintre aceste persoane nu se ridică la nivelul pretenţiilor spirituale pe care le au. După un început promiţător în inaugurarea unei noi căi spirituale, sau în clarificarea şi actualizarea unor concepte ori practici religioase, sau în sintetizarea unor orientări spirituale diverse, ei pot eşua în abisul unor tentaţii pământeşti. Fie dedându-se prea multor plăceri trupeşti, fie folosindu-şi puterile în scopuri malefice, fie manipulând oamenii în dauna lor, fie căzând în patima strângerii şi cheltuirii de averi, întotdeauna drama acestor suflete căzute este resimţită de Spiritele Superioare ca o înfrângere a forţelor Binelui. Cât de greu se construieşte un destin de îndrumător spiritual şi cât de uşor se poate el perverti în iureşul lumesc ! Câte eforturi fac îngerii ca să-i îndrepte pe aceşti rătăciţi ! Abia la Judecata de Apoi se analizează complet, cu divină dreptate, cât mult bine, dar şi cât rău a adus respectivul “maestru” discipolilor săi şi câte mai are spiritul lui de ispăşit de acum încolo pentru dezastrul uman pe care l-a lăsat pe Pământ…
RĂZVAN PETRE
2002