< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Trădarea acţionează rar, dar puternic. Dă totul peste cap, ca un cataclism.
Ştim cu toţii ce se înţelege prin trădările obişnuite – în dragoste (infidelitatea), în politică (traseismul) etc. Dar hai să vorbim acum de „sentimentul că ai fost trădat”.
Când îţi descoperi brusc o boală gravă, te simţi trădat de propriul organism. Te bazai pe el ca pe un prieten de nădejde. Normal că eşti furios, dar n-ai ce face.
Când îţi moare brusc o fiinţă dragă, te simţi trădat de Dumnezeu. Era o parte importantă din viaţa ta, iar acum ţi-a fost retezată o halcă din ea. Normal că eşti furios, te simţi trădat până şi de cel care a murit şi te-a lăsat singur.
După o viaţă de trudă şi sacrificii la serviciu, având atâta experienţă, apare un prost de şef care te dă afară. Normal că eşti furios, te simţi trădat de firma care credeai că-ţi asigură viitorul.
Când eşti trădat, altceva sau altcineva e de vină. Tu crezuseşi în el sau ea, îţi puseseşi toate speranţele de mai bine şi, brusc, totul se năruie. Normal că eşti furios. Întâi pe exterior, apoi pe tine, că ai fost naiv. Poţi deveni morocănos, misogin, mizantrop, agnostic, ateu. Dar e un fenomen natural. Din când în când trebuie să fii zdruncinat, ca să te resetezi din rărunchi. Adică să mai renunţi la o parte din „tine”, din pachetul de credinţe false care eşti.
Alte exemple.
Căutătorul spiritual care eşti şi-a găsit, în sfârşit, calea şi mentorul. Îi eşti devotat, renunţi la familie şi prieteni pentru a te retrage în ashram. Dar într-o zi, realitatea te loveşte: maestrul e la fel de păcătos ca oricine. Te simţi trădat în încrederea pe care i-ai acordat-o. Şi eşti tare furios pe el.
Munceşti o viaţă să-ţi agoniseşti o casă, o mică avere pentru liniştea bătrâneţii, dar vine un puhoi, un incendiu, un cutremur – şi rămâi fără nimic. Te simţi trădat de viaţa însăşi.
Dar cea mai mare trădare este iluminarea sau trezirea nonduală. Ea îţi şterge forţat absolut toate convingerile. Un om drag, un prieten nou, un serviciu nou, o sursă nouă de venit, o cale spirituală nouă – toate acestea le poţi recăpăta după ce te-au trădat o dată. Desigur, ai putea fi trădat şi a doua oară, dacă continui să investeşti în astfel de fericiri nesigure...
Însă iluminarea nu-ţi mai dă nicio şansă de revenire, îţi taie orice ancoră, temelia devine nisipoasă şi nu mai poţi construi nimic efemer. La început, te simţi total destabilizat, trădat de univers. Ai fost păcălit de „maya” să crezi că totul este real. Şi nu este... Cu timpul, te obişnuieşti cu faptul că nu ştii, de fapt, nimic. Te obişnuieşti că nu controlezi nimic. Te obişnuieşti cu iluzia universală, care continuă nestingherită, în ciuda faptului că ai văzut prin ea. Nu-i pasă de luciditatea ta.
Şi trădările continuă, dar numai pentru ceilalţi. Tu nu mai poţi fi trădat, fiindcă nu mai ai iluzii sau speranţe – ceea ce este un mare câştig, chiar dacă ai pierdut totul, sau mai bine zis, tocmai pentru că ai pierdut totul...
< Sus >
Atacul de panică este o teamă nejustificată logic. Emoţia bruscă, intensă şi neplăcută nu e însoţită de un gând. Nu ştim de ce avem acea emoţie. Şi de aceea, ne adresăm medicului, pe motiv de anxietate... În schimb, dacă aceeaşi emoţie e însoţită de o idee clară pentru care ne facem grijile existenţiale, atunci ni se pare firească.
Iar singura diferenţă între cele două situaţii este gândul – gândul care „explică” teama. Se pare deci că emoţiile şi gândurile ne vin pe două canale diferite. De obicei, ele ne vin simultan. Se poate întâmpla ca, uneori, canalul gândurilor să fie niţel înfundat. Sau cineva de la dispecerat a uitat să dea drumul la robinetul cu gânduri. Şi atunci vine doar emoţia, aparent nejustificată.
Putem trage concluzia că legătura cauzală între gând şi emoţie este doar aparentă.
De fapt, aşa se întâmplă cu întreaga cauzalitate: mintea noastră face corelaţia dintre două fenomene simultane şi e mulţumită că a găsit „explicaţia” logică. Numai că, în esenţă, toate sunt produse în non-timp şi apoi servite în timp. Astfel de nesincronizări ne sunt utile pentru a înţelege că cauzalitatea este doar o iluzie bine camuflată prin logică.
Practic, întotdeauna energia unei emoţii apare prima, iar după o fracţiune de secundă sau chiar mai târziu apare şi „explicaţia raţională”, adică un gând justificativ. Deci gândul e mereu secundar şi poate lipsi. Esenţial este că apare o energie psihică de un anumit tip, să-i zicem, inconfortabilă. Ar fi preferabil să nu ne lăsăm purtaţi de gândurile care o justifică. Pur şi simplu, trebuie doar să luăm aminte la ea fără a o judeca în niciun fel. Orice raţionalizare o întăreşte, fiindcă îi justifică prezenţa.
< Sus >
Răzvan A. Petre
14 martie 2026