După ce a dispărut, iubirea devine iluzie
Iubirea omenească e un troc
Citate despre iubire < Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
A iubi iubirea
După ce a dispărut, iubirea devine iluzie
Iubirea omenească e un troc
Citate despre iubire
Când eram în liceu, am aflat că tinerii „iubesc iubirea”, ceea ce se spunea că ar fi o greşeală naivă. Numai maturii ştiu să iubească corect, fiindcă ei se dedică unei persoane pe care o cunosc bine, cu calităţile şi cu defectele sale. Tinerii idealizează prea mult şi se pare că de aceea au parte de atâtea eşecuri în dragoste.
Cu mintea mea de peste decenii, am revenit la sentimentul adolescentin. Am înţeles că ne îndrăgostim cu adevărat atunci când Sinele meu se îndrăgosteşte de Sinele tău. Namaste!
Nu persoanele, nu trupurile se iubesc şi nici mintea lor, cu toate prejudecăţile ei inerente, ci Dumnezeul din om se recunoaşte în celălalt. Iar Dumnezeu este Iubire. Simpla recunoaştere de Sine produce fericirea-iubirea, ca o scânteie divină ce aprinde focul inimii.
De aceea, când cineva fantazează despre o iubire ireală, nu-i nicio eroare sau nebunie. Pur şi simplu, Iubirea se revarsă din Sine către un alt Sine fictiv. Sinele meu este acelaşi cu Sinele tău şi cu orice alt Sine imaginabil. Sub acoperirea unei fantezii amoroase, de fapt, Sinele îşi transmite fericirea Sa sub forma acestui sentiment idealizat.
Aşa se întâmplă când cineva se îndrăgosteşte de o Ileană Cosânzeană sau de un Făt-Frumos. Am întâlnit un caz când o fată s-a îndrăgostit de poza de pe un mormânt a unui băiat decedat. Şi câte astfel de cazuri ce frizează „nebunia” nu găsim în viaţă! Dar este o nebunie mistică şi foarte frumoasă. Se întâmplă la fel atunci când idolatrizăm o icoană, un sfânt, o zeitate – ea capătă viaţă şi ne îndrăgostim efectiv de ea. Exemple sunt cu duiumul, de pildă „miresele lui Cristos” ş.a..
Dragostea nu are raţiune, dar ne umple de fericire. Intoxicaţia cu iubire dă cea mai mare dependenţă şi n-are leac. Iubirea nu e ceva adăugat la viaţă, ci însăşi temelia Vieţii, o temelie deseori ascunsă sub podea.
Divinitatea iubită (iluzie?)
< Sus >
Problema apare când iubirea dispare. Atunci ne dăm seama că am fost prada unei „iluzii”, că iubirea era doar în sufletul nostru, nu şi reciprocă. Şi intrăm în depresie. Nu doar în cazul unei iubiri fanteziste, ci chiar al afecţiunii sincere pentru un partener real.
Nu ştim cum a apărut dragostea, dar ne-a fermecat şi ne simţeam în Paradis.
Nu ştim nici de ce a dispărut, iar acum ne simţim în Iad. Cum se spune prin tribunale, de la dragoste la ură e doar un pas.
„Ce-i iubirea”, lecţie predată de prof. Minte
Ce-i iubirea? Ei bine, aflăm acum, dacă nu ştiam deja. Iubirea cea adevărată vine direct din Dumnezeu către Dumnezeu. Sinele se recunoaşte în celălalt, şi asta nu-i deloc o metaforă. Este o relaţie la cel mai înalt nivel, dincolo de raţiunea omenească. Noi nu putem înţelege cum e posibil ca Sinele să fie acelaşi în fiecare om, ba chiar în fiecare obiect. Şi apoi, nu înţelegem de ce nu îşi păstrează mereu această iubire de Sine, de ce nu simţim această iubire dumnezeiască decât arareori, iar unii, niciodată.
Şi nu vom putea pricepe niciodată cu această minte mărginită.
Nici nu-i nevoie să pricepem, e de ajuns să simţim Iubirea şi orice nelămurire dispare, fiindcă nu ne mai interesează explicaţiile. Ne mulţumim cu fericirea prezenţei Iubirii şi nu mai avem nevoie de nimic, nici de somn, nici de mâncare. Iar în iluminare, nici măcar de altă persoană. Suntem îndrăgostiţi iremediabil de Tot. „Iubim iubirea”, care este Tot Ce Există.
Adevărata iluzie este să NU vedem Iubirea pretutindeni. Faptul că am văzut-o doar într-o singură persoană reală sau într-un personaj imaginat sau într-un episod hipnotic, după care am rămas dezamăgiţi, acestea sunt jumătăţi de iluzie, dar oricum, înseamnă mult mai mult decât un suflet gol.
Din acest motiv, oamenii care se simt singuri îşi proiectează iubirea către un câine sau pisică sau în diverse pasiuni, care scot la iveală ce au mai frumos în Sine. Toţi oamenii simt nevoia de marea Iubire, iar modalitatea cea mai la îndemână este să investească sufleteşte în ceva exterior: o persoană, un animal, un obiect frumos, o lucrare rafinată, o activitate oarecare, fie şi intelectuală. Toate sunt Dumnezeu şi, oferindu-ţi interesul în ceea ce faci sau într-o fiinţă, Te recunoşti acolo şi aşa simţi Iubirea. Toate formele sunt doar pretexte de a Te recunoaşte în ele şi să fii fericit.
Chiar şi empatia este un fel de iluminare, pentru că te recunoşti în altă fiinţă, eşti în rezonanţă cu trăirile ei. Empatia vine direct din unitatea fundamentală a Conştiinţei.
< Sus >
Majoritatea învăţătorilor spirituali spun că relaţia de iubire este un troc. Se spune, simplist, că femeia îşi doreşte stabilitatea unui cămin, iar bărbatul îşi doreşte să-şi poată satisface oricând pofta sexuală. Foarte pe scurt, acesta ar fi contractul social numit căsătorie, în care cei doi renunţă la libertatea personală în favoarea nevoii fundamentale pentru fiecare. Desigur chestiunea e mai complexă şi devine şi mai complicată dacă apar copiii la mijloc.
Unii învăţători merg mai departe şi afirmă că acest troc este un lucru rău, fiindcă se împotriveşte naturii (bărbatului) şi introduce obligaţii inutile şi greu de suportat uneori; şi că, fără căsătorie, n-ar mai fi atâtea divorţuri. Alţii, dimpotrivă, afirmă că acest troc este un lucru bun, fiindcă asigură amândurora liniştea necesară pentru a-şi orienta energia către lucruri superioare, cum ar fi spiritualitatea. Primii au avut parte de o viaţă romantică tumultuoasă, pe care acum o translatează într-o viziune „spirituală”. Secunzii au avut un singur partener, cu care s-au înţeles bine toată viaţa. Primii pot fi acuzaţi de imoralitate. Secunzii pot fi acuzaţi de conformism.
Adevărul este că relaţiile de iubire sunt un troc. Punct. Dar în momentul când caracterizezi trocul ca fiind un lucru rău sau un lucru bun, deja devii partizanul unei poziţii, nu mai eşti neutru, nondual, şi te poţi aştepta să fi atacat din diverse direcţii. Din punct de vedere divin, nu e corect să judeci pe nimeni şi nimic.
Acest troc înseamnă punerea în comun a unor calităţi personale pentru binele amândurora. Înseamnă colaborare, completare reciprocă, sacrificiu şi câştig. Destinul le rezervă unora să aibă parte de iubire omenească, pe când altora, să nu aibă parte de ea. Oricum, ea este cu totul altceva decât Iubirea necondiţionată, ele nu trebuie confundate. Şi nici nu se exclud. Iubirea necondiţionată îmbrăţişează totul. Iubirea umană nu te poate opri să atingi iluminarea; şi nici lipsa ei nu te poate opri.
Răzvan A. Petre
29 august 2023
«Suntem născuţi pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ţi impun să joci, să iubeşti ce iubesc eu, ci să iubeşti ce iubeşti dumneata, dar să iubeşti cu adevărat. Cred că ăsta e marele mister: iubirea. Dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta, lumea ar fi o bucurie.»
«Singurul lucru care-l poate salva pe om este IUBIREA.
Să-ţi vină să plângi atunci când te gândeşti la oameni, să iubeşti totul, într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranţelor.
Oricât m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.
Prin orice poţi cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca, în clipa ultimei părăsiri, strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor, numai căldură.» (Emil Cioran)
«Ideile noastre despre iubire sunt mult mai viciate decât vrem să admitem cu gânduri şi emoţii legate de implicare şi ataşament, de o anumită persoană foarte „specială” pentru noi, de simţul posesiunii, de excluderea altora, de nevoi personale, de grija de celălalt, de vinovăţie.
Credem că grija de celălalt ar fi ceva important, venit din inimă. Dar grija de celălalt nu înseamnă altceva decât o implicare exagerată, nelinişte, ataşare de rezultate. Este o părere greşită că ar trebui să ne pese de această existenţă iluzorie, acest vis, sau că lucrurile musai contează. Ea ne provoacă griji, nelinişte, confuzie şi senzaţii de separare şi de vinovăţie. Nu-i face bine nici persoanei de care ne „pasă”, căci aşa doar îi perpetuăm propria sa implicare în vis. Asta nu-i iubire. Pretenţia noastră că iubim nu face decât să ne limiteze pe noi şi pe cei pe care încercăm să-i iubim.
Iubirea adevărată nu generează implicare. Iubirea este neutralitate; înseamnă absenţa judecăţilor, cenzurii, dorinţelor, grijilor. Este Natura noastră Adevărată, Tot-ce-există, Prezenţa. Ne reaminteşte că nimic nu contează. Când conştientizezi că eşti dintotdeauna Prezenţa acestei Iubiri Perfecte, neimplicate, neutre, atunci simţi acea „Pace care întrece orice închipuire” (Filipeni 4:7)»
Perfect Brilliant Stillness, Cap. 8 - traducere de R.P.
«Pe vremea când încă există o Laura, un dialog a avut loc între ea şi Existenţa/ Dumnezeu/ Conştiinţa etc..
Şi El a întrebat: „Ce-ai simţi dacă ţi-aş lua ceva fără de care nu ai putea să exişti, ceva care, dacă nu ar exista, tu ai prefera non-existenţa? Există ceva în lipsa căruia ai simţi că nu ai nici un rost, ai prefera să fii nimic?”
Iar Laura a stat puţin, a pus în balanţă şi a vrut să găsească acel ceva indispensabil fără de care nu ar mai vrea să existe. A luat multe la rând până a ajuns la... iubire. Imaginându-se fără capacitatea de a iubi, a simţit cum se cutremură… un hău negru, fără viaţă, de orice fel ar fi, nimic viu în el... nicio tresărire, o inexistenţă infinită...
Şi a răspuns: „În multe feluri pot supravieţui, însă fără iubire aş prefera să nu exist. Nu vreau nimic de la Tine, doar să nu îmi iei Iubirea. Vreau doar iubirea Ta; fără iubire, îmi refuz propria existenţă şi Nimic prefer să fiu...”
Şi El atunci a zâmbit: „Ooo, vrei iubirea? Iubirea infinită? Vrei doar Iubirea MEA? Ok... dar pregăteşte-te...”
Încet-încet, un foc în Laura s-a aprins...
Şi El creştea, creştea, topirea începuse...
Iubirea infinită în forma muritoare începu să crească...
Şi Ea, în tot, începu să se vadă...
Prin ochii fizici nu se mai percepeau forme, doar o iubire infinită în tot...
Şi corpul fizic se lupta să cuprindă ASTA.
El se împotrivea, căci Absolutul ajustase cum vrerea-i fu acest efemer vehicul...
Dar Laura... Laura se topea, încet-încet, ea se topea...
Ea nu putea să reziste...
Căci ăsta-i preţul, de nu poţi exista fără Iubire...
Persoana nu poate adăposti iubirea infinită, ea poate adăposti doar umbre ale ei.
Iar Laura începu să fie o veşnică îndrăgostită... de tot... de Viaţă...
Până când... Ea nu mai exista, însă TOTUL ERA IUBIREA, era EA.
Şi a înţeles de ce Dumnezeu zâmbise când îi ceruse Iubirea LUI.
Căci doar IUBIREA există...
Nu-i ea şi el... este doar Iubirea... doar viul Vieţii...
Cum se descurcă corpul cu această IUBIRE infinită?
Cum poate. 😊
Iubirea nu se poate dărui, nu se poate lua; cel ce îşi doreşte să fie Iubire trebuie să se pregătească să renunţe la sine, la personaj...
Moartea, totuşi, nu o va gusta, corpul încă mai poate exista. Doar îşi va „cunoaşte” fiinţa: iubirea, Viaţa, plinătatea vidului.
Iubirea este vidul plin...
Vid gol nu există, Prezenţa este viul vieţii...
Plinătatea este chiar Dumnezeu.
Goliciunea este chiar Dumnezeu.
Golindu-te de prea-plinul „eu”, rămâne doar infinita plinătate, doar EL... doar Dumnezeu.
Un ocean infinit, plin de iubire ESTE TOTUL.
De şi „tu” eşti pregătit să plăteşti preţul, de poţi la tine să renunţi, doar EL va exista... ca „tine”. 😃»
< Sus >