< Cuprins "ISUS - Autobiografia mea"
Să începem cu începutul. Să începem cu naşterea mea. Mama mea a fost informată într-un vis că mă va avea. Într-un vis foarte viu şi animat, a purtat un dialog din care a aflat că va rămâne însărcinată, că va avea un copil care va aduce lumina în lume şi că spiritul acesta va intra în bebeluşul nenăscut şi va trăi ca fiul ei. I s-a spus în acel vis că va fi responsabilă pentru asigurarea condiţiilor de bază în care va trăi această fiinţă. I s-a spus să-l înveţe obiceiurile evreieşti, dar i s-a spus, de asemenea, să fie foarte blândă şi bună cu acest copilaş. I s-a spus să îl iubească necondiţionat, să îl iubească din toată inima, pentru că va avea nevoie de dragostea ei şi va avea uneori o viaţă dificilă, din cauza personalităţii şi naturii sale.
Entitatea care a venit la ea în vis este ceea ce numiţi un arhanghel, o fiinţă dintr-un tărâm superior cu responsabilităţi faţă de Pământ, care asta a ales să facă, care este “născut” pentru această slujbă, ca să zicem aşa. Arhanghelii sunt responsabili de misiuni sau de fiinţe. Acest arhanghel a fost responsabil de viaţa mea, de transformarea şi educaţia mea. Am petrecut mult timp cu această fiinţă după ce am trecut dincoace, cu atâţia ani în urmă. În acea zi, această fiinţă a reuşit să comunice cu mama mea în vis. Mama i-a povestit tatălui meu despre vis, dar el nu a prea luat-o în serios, pentru că trăia în lumea masculină a raţiunii, judecăţilor şi acţiunii.
Mama era o femeie intuitivă şi bună la suflet, deschisă către aceste tărâmuri invizibile, aşa cum sunt majoritatea femeilor. Acesta este motivul pentru care vedeţi mai multe femei în grupurile de transformare spirituală decât sunt în alte adunări, deoarece femeile sunt mai deschise către non-fizic. Ele sunt mai receptive prin firea lor; au o natură mai fluidă. Acesta este un fapt ce merită a fi reţinut în acest moment – că mama, ci nu tatăl meu, era cea cu care se putea comunica mai uşor.
Acesta este începutul demontării ideii că bărbaţii joacă un rol mai important în organizaţiile spirituale sau culturale. Nu-i deloc aşa. În general, femeile joacă un rol mult mai important în transmiterea informaţiilor – în special, receptarea de informaţii noi – pentru că nu devin atât de ataşate structurilor, puterii sau politicii, precum bărbaţii. Aşadar, iată prima mea blasfemie strecurată în această poveste. Vor fi multe, vă asigurăm.
Mama a vorbit cu acea fiinţă, care i-a spus că va naşte acest copil care va lumina lumea şi va transforma lucrurile. Deci mama era oarecum pregătită, dar povestea celor trei înţelepţi care au aflat despre venirea mea nu a fost reală în sensul poveştii din Biblie – această carte pe care o studiaţi atât de mult şi credeţi că este cuvântul lui Dumnezeu. Au existat, într-adevăr, şamani şi discipoli ai spiritualităţii ezoterice care au primit aceste informaţii, la fel cum orice medium sau clarvăzător poate obţine asemenea informaţii. În acest sens, nu a fost ceva neobişnuit, pentru că există multe persoane care primesc mereu informaţii spirituale. Aşadar, au circulat unele zvonuri prin satele şi câmpurile din jurul locului unde m-am născut şi oameni care ştiau că se va naşte cineva important, dar nu s-a făcut deloc mare zarvă. Nu s-a zguduit societatea. A fost doar o mică ştire care s-a întins prin sferele spirituale. Nu eram important în acel moment.
Concepţia copilului nu s-a petrecut aşa cum se povesteşte. Cu certitudine, a existat o relaţie conjugală normală între mama şi tatăl meu şi m-au creat aşa cum este conceput orice copil. Dar pe tot parcursul sarcinii, mama simţea că intrase în ea o energie specială, şi într-adevăr, aşa era. Încă de la începutul experienţei mele de om, mi-au fost transmise prin corpul mamei foarte multe energii şi informaţii spirituale. Vibraţia ei a fost crescută ca frecvenţă pentru a sprijini dezvoltarea mea fizică, fiindcă aveam nevoie să cresc într-un trup masculin puternic, musculos şi flexibil, aşa că acestui corp – corpul acestui copil care se dezvolta în interiorul ei – i s-a acordat o atenţie deosebită din partea tărâmurilor non-fizice.
În fiinţa care se creează într-un trup de femeie, energiile pot fi transformate, sistemele chimice pot fi catalizate, iar lumina, iubirea şi informaţiile pot fi infuzate în fel şi chip. Fiinţa apare din spirit; nu apare fără niciun motiv. În momentul concepţiei, forma fizică, corpul este stimulat de spiritul care doreşte să trăiască o viaţă umană, deci este stimulat din non-fizic.
Aici voi aborda această idee mult controversată în cultura voastră: când anume intră spiritul în corp. Când devine embrionul om? Când se poate spune că este viu? Când este o fiinţă sacră? Ei bine, este o fiinţă sacră chiar înainte de a se naşte; chiar şi fără corpul fizic. Şi acum, să comentăm pe subiectul avortului – care se iveşte natural în acest punct, nu-i aşa? Veţi dori să ştiţi când anume exact am devenit acea fiinţă cunoscută sub numele de Isus, ca informaţia să fie folosită în dezbaterile de pe Pământ privind momentul în care poate avea loc întreruperea de sarcină, dacă se doreşte. Vă spunem că spiritul are întotdeauna posibilitatea de a intra sau ieşi din corp şi nu se poate spune niciodată că spiritul a intrat definitiv în corp. Un spirit poate părăsi corpul la orice vârstă, înainte de naştere sau după naştere. Te poţi decide să-ţi părăseşti corpul când ai trei ani. Te poţi decide să-ţi părăseşti corpul când ai douăzeci de ani. Te poţi decide să-ţi părăseşti corpul când ai şaizeci de ani. Te poţi decide să-ţi părăseşti corpul când ai două săptămâni, în uter, schimbându-ţi poziţia sau schimbându-ţi ideile.
Vă atragem atenţia asupra acestui subiect, că trupul fizic este darul spiritului pentru lume şi nu o văduveşte cu nimic dacă decide că nu mai vrea să se nască – când spiritul nu vrea să intre într-un cămin unde este nedorit sau respins. Pentru spirit, acela nu ar fi un loc prea grozav să crească, să înveţe şi să se exprime. Spiritul înţelege situaţia dacă mama pune capăt manifestării fizice a fătului – acea fiinţă nenăscută, fizic nedezvoltată, care nu poate supravieţui din propria voinţă. Spiritul va crea un alt corp – poate în aceeaşi femeie, poate în alta – în funcţie de circumstanţe şi de ceea ce doreşte el să facă.
Nu trebuie să credeţi că aţi împiedicat naşterea unui suflet. Nu este cazul. Nu sunteţi atât de puternici. Sufletul va crea un alt corp cu altă ocazie, în aceeaşi femeie sau în corpul altei femei. Are multe opţiuni şi nu este limitat de faptul că voi aţi distrus o structură fizică. Are compasiune şi cunoaştere, şi va înţelege că, dacă o femeie decide că nu poate avea un copil, aceasta este voinţa sa liberă. Este decizia ei şi depinde numai de ea dacă simte că poate face faţă unei sarcini atât de importante. Nu este treaba nimănui ce alege ea să facă.
Acesta este comentariul nostru asupra acestui subiect. În mod clar, suntem pro-viaţă. Iubim viaţa şi ne place să trăim, dar voi aveţi liber-arbitru şi, din partea noastră, nu există nicio judecată sau pedeapsă pentru ceea ce faceţi. Dacă o femeie decide că nu poate duce o sarcină cu dragoste, este liberă să facă ceea ce doreşte şi nu va fi pedepsită în niciun fel pentru acea decizie. Un spirit care doreşte să se nască nu poate fi împiedicat atât de uşor. Spiritele nenăscute sunt foarte hotărâte să-şi creeze un corp şi găsesc multe femei receptive.
M-am născut într-un mod normal, ca un copil normal, nedemonstrând nimic neobişnuit prin corpul fizic sau prin energia mea. Dar aveam sădită în mine o sămânţă a transformării, o sămânţă a răzvrătirii. M-am născut pentru a schimba lumea. M-am născut pentru a schimba societatea restrictivă şi tiranică, plină de învăţături greşite şi ritualuri inutile şi violente. M-am născut pentru a aduce lumină în lume – nu prin distrugere, ci prin iluminare, prin răspândirea adevărurilor. Dar ca prunc, eram la fel de obişnuit ca oricare dintre voi, iar mama m-a iubit aşa cum orice mamă îşi iubeşte pruncul.
Am trăit o viaţă obişnuită în primii ani. Eram un copil vivace şi sănătos. Mă simţeam bine în corpul meu. O parte din mine ştia că sunt destinat unor lucruri măreţe. Am avut acest sentiment toată viaţa: ştiam că voi fi neobişnuit şi că voi participa la evenimente extraordinare. Nu înţelegeam prea exact, dar am avut întotdeauna acest sentiment, această impresie. Mulţi dintre voi aţi avut acest sentiment că sunteţi destinaţi pentru ceva special, şi este adevărat! În acest sens, nu am fost diferit de voi. Fiecare vă naşteţi cu un fel de hartă în voi, care apare ca un sentiment. Se simte ca o pasiune. Se simte ca un interes special şi aşa am simţit eu în copilărie. Ştiam că sunt diferit. Ştiam că voi fi diferit.
Aş dori să vă spun celor care recunoaşteţi această calitate în propria voastră copilărie că asta demonstrează ideea că nu sunteţi diferiţi de mine. Sunteţi la fel. Vă naşteţi cu dorinţa unei vieţi care arată într-un anumit fel. Vă naşteţi interesaţi de anumite subiecte şi cu pasiunea de a face anumite lucruri. Unii sunteţi studioşi şi intelectuali şi nu vă interesează să alergaţi şi să vă jucaţi; alţii aveţi manifestări fizice intense şi nu vă pasă de carte. Unii nu sunt mai buni decât ceilalţi. Spiritele nu vă judecă pentru ceea ce alegeţi să faceţi. Pasiunea voastră vă indică scopul vieţii. Acesta este un alt subiect pe care îl vom detalia, dar am dori să-l menţionăm aici, doar în treacăt, vorbind despre copilăria mea. Scopul vieţii mele era arătat de ce anume mă pasiona: să vorbesc cu oamenii, să-i ajut pe cei năpăstuiţi, să ofer sprijin celor care aveau nevoie şi să mă împotrivesc în faţa agresorilor şi celor care dovedeau cruzime sau intoleranţă faţă de cei mai slabi.
M-am implicat de multe ori în tinereţe în astfel de chestiuni şi am fost adus adesea în faţa autorităţilor de la şcoală pentru că-i apăram pe cei năpăstuiţi; totuşi, eram ferm convins că fac ceea ce trebuie, ştiind că fac ceea ce trebuie. Poate că, uneori, m-am cam lăsat purtat de entuziasm, dar întotdeauna am simţit nevoia de a ajuta, nevoia de a fi iubitor şi grijuliu cu ceilalţi.
Am crescut în familia mea. Am avut fraţi şi surori. Nu eram singurul copil. Din acea carte pe care o numiţi Biblia rezultă că aş fi fost o fiinţă solitară, fără familie şi prieteni, dar am fost un băiat obişnuit. Aveam patru fraţi şi surori şi ne jucam, ne certam şi ne băteam, chestii d-astea, lucruri normale într-o familie. Eu am fost întotdeauna un pic mai îndrăzneţ, ceva mai diferit. Deseori ieşeam în evidenţă. Plecam să explorez natura sau stăteam cu un grup de copii discutând de ce se întâmplă lucrurile şi care este sensul lor, chiar şi la o vârstă fragedă de zece sau unsprezece sau doisprezece ani.
Eram foarte curios cum funcţionează lumea şi de ce oamenii făceau ceea ce făceau şi nu le puteam înţelege cruzimea. Nu puteam să înţeleg de ce se maltratează oamenii unii pe alţii, aşa că mă ridicam în biserică şi puneam întrebări rabinilor. Îi întrebam: „Dacă există un Dumnezeu iubitor, atunci de ce suntem cruzi unii cu ceilalţi?” Mă ridicam în picioare şi puneam acest gen de întrebări, iar ei se simţeau foarte deranjaţi. Erau foarte deranjaţi de faptul că îi contraziceam. Erau deranjaţi că nu le înghiţeam medicamentul fără discuţie. De aici a apărut reputaţia mea de învăţăcel religios certăreţ şi care face probleme.
Nu mă mulţumeau explicaţiile lor. Spuneau adesea că aşa stau lucrurile, iar asta nu mă satisfăcea. Aveam o minte curioasă şi penetrantă. Citeam mereu textele spirituale pe care le aveam la îndemână şi găseam interpretări diferite. Aduceam aceste observaţii în faţa profesorilor, iar aceştia se cam supărau pe mine pentru că le puneam la îndoială opiniile şi le sugeram că poate greşeau. Dar eu ştiam că am dreptate. În inima şi sufletul meu, ştiam că am dreptate.
Ca adolescent, am continuat pe calea căutării personale. Când aveam şaisprezece sau şaptesprezece ani, mă săturasem de convenţii. Mă săturasem de reguli şi am început să mă rup de structurile societăţii considerate respectabile în acea vreme. Am început să mă aventurez pe cont propriu în explorarea naturii. Mă îndeletniceam cu activităţi recreative normale pentru un adolescent (chiar şi în vremurile voastre ar fi considerate ca atare): mă certam cu părinţii, lipseam de acasă fără a spune nimănui unde mă duc. Mă deranjau restricţiile şi regulile şi am început să-mi petrec timpul cu oameni de proastă reputaţie. Am început să beau puţin, să particip la chefuri. Am început să-mi explorez masculinitatea cu femeile, să mă iau la bătaie şi să mă amestec cu drojdia societăţii.
Nu asta vor să audă bisericile voastre. Nu vor să audă că am fost un adolescent care tulbura apele. Dar aşa se întâmplă cu mulţi adolescenţi care vă fac probleme în societatea voastră. Prin asta, ei vă anunţă că nu sunt interesaţi să se conformeze regulilor voastre, pentru că ei vă observă dependenţele, tristeţea şi depresia, problemele financiare şi familiale, şi vă anunţă că nu sunt interesaţi să trăiască în acelaşi fel – iar atunci voi îi numiţi răi. Îi numiţi delincvenţi, dar ei, pur şi simplu, îşi exprimă adevărul şi anume că nu doresc să trăiască aşa cum aţi făcut-o voi şi că au propriul liber-arbitru. Toate fiinţele au o voinţă liberă. Tuturor fiinţelor li s-a dat propriul sistem de ghidare, care le conduce dorinţele şi individualitatea, şi au dreptul să-şi exprime nemulţumirea faţă de acel mod de a trăi.
Desigur, în prezenta epocă istorică, mulţi tineri nu doresc să vă calce pe urme. Ei nu doresc să-şi distrugă planeta prin poluare şi război, şi totuşi îi numiţi delincvenţi. Spuneţi că se comportă urât. Dar adevărul este că voi sunteţi cei care vă comportaţi urât, voi, cu maşinile voastre care emit gaze, cu metodele voastre otrăvitoare de producţie a alimentelor şi cu sistemele voastre politice şi economice care lucrează în favoarea celor bogaţi şi puternici. Ei nu doresc să vă copieze stilul de viaţă de sclav la o ipotecă bancară sau la un loc de muncă pe care-l urâţi. Sunt mult mai preocupaţi să se exprime şi să trăiască în libertate şi bucurie, iar eu îi susţin din toată inima.
Când consideraţi că tinerii se comportă urât, aduceţi-vă aminte că şi eu m-am purtat urât, pentru că nu doream să fiu restricţionat şi încătuşat de cultura în care trăiam. Vedeam că oamenii erau nefericiţi. Vedeam că erau oprimaţi şi trăiau în închisori create cultural, aşa că eu n-am intrat în ele. Nu respectam regulile şi nu mă purtam după cum dicta religia, cultura şi vremurile. Deci eram un delincvent. Eram un rebel. Am şocat şi am deranjat.
Manifestam o energie puternică; mă exprimam deschis; şi eram curios să experimentez. Îmi făcea o imensă plăcere să fiu aşa, în ciuda supărării mamei mele – care era foarte preocupată şi îngrijorată în privinţa mea, şi care credea că voi deraia de la normal. Dar ea nu înţelegea că eu adunam informaţii şi îmi afirmam independenţa, care a fost un aspect important al acelei perioade din viaţa mea. Căci în acel timp şi loc, fiinţele erau căsătorite de tinere şi îndoctrinate foarte devreme în închisoarea culturală, iar eu nu am vrut să mă prind în aşa ceva. Nu vroiam să mă aşez la casa mea şi să mă căsătoresc de tânăr, să întemeiz o familie şi să fiu închis în acel gen de viaţă limitată şi limitativă. Vroiam mai mult; vroiam mult mai mult şi am început să şi obţin.
Ne-am revoltat împotriva autorităţilor religioase şi politice din acel timp şi loc. Existau multe restricţii impuse tinerilor şi multe cerinţe pe care societatea ne spunea că trebuie să le respectăm. Femeilor li se spunea să fie foarte modeste, să-şi acopere corpul şi să se căsătorească cu primul bărbat care le arăta puţină atenţie, atâta timp cât venea dintr-o familie cu reputaţie. Tinerilor li se spunea să se comporte într-un mod religios, conform dogmei sacrificiilor, să respecte anumiţi oameni, locuri şi lucruri care erau considerate de mare valoare politică, economică şi religioasă.
Am fost cu adevărat un spirit liber în această societate reglementată şi despotică. Trebuie să înţelegeţi că se locuia în comunităţi mici. Erau oraşe şi sate mici şi izolate în zone îndepărtate şi, dacă nu respectai poruncile autorităţilor, erai ostracizat, erai pedepsit şi, deseori, izolat ca un paria. Cunoaşteţi acea expresie de a fi „trimis la Coventry”, adică de a nu ţi se vorbi, de a nu fi acceptat în grup. Desigur, aceasta era o formă puternică de pedeapsă în acele timpuri şi locuri. Ideea de a fi dat afară din structura socială a satului îi speria foarte tare pe oameni, dar bineînţeles că nu mi-a fost frică de asta, datorită conexiunii mele cu non-fizicul.
Începusem deja să primesc informaţii încă din adolescenţă. Asta se întâmpla înainte de iluminarea şi trezirea mea, dar obţineam informaţii prin intuiţie şi prin sistemul meu de ghidare, care era foarte antagonic cu autorităţile. Eram destul de sfidător şi am avut multe dispute cu rabinii, părinţii şi profesorii, structurile organizatorice ale comunităţii. Am început să mă confrunt cu aceste situaţii când mă apropiam de vârsta adultă tânără. La acea vârstă începeau să fie exercitate marile constrângeri asupra tinerilor din cultura mea. Atunci am început să mă revolt.
Eram un grup de prieteni care ne petreceam timpul împreună şi ne situam la periferia societăţii. Draga mea Maria era una dintre noi. Ea se afla acolo nu pentru că ar fi avut o fire rebelă, ci din cauza că familia ei avea mari dificultăţi financiare. Mama ei a trebuit să devină spălătoreasă şi să aibă de a face cu elemente de proastă reputaţie ale societăţii, aşa că i s-a dat numele de „femeie uşoară”. Însă, ea nu era aşa ceva. Era o femeie săracă care trebuia să facă acea muncă de jos pentru a-şi întreţine familia. Nu mai avea soţ. El murise, aşa că era obligată să-şi întreţină singură familia. Şi uite aşa, proasta ei reputaţie a căzut şi pe fiica sa, Maria.
Maria se simţea singură, iar noi eram un grup de oameni fericiţi şi minunaţi. În grup mai erau alte câteva femei. Eram opt sau zece cu totul. Uneori, ne chercheleam. Alteori, urcam pe dealuri şi eram foarte gălăgioşi în comparaţie cu restul societăţii, dar nu se compară cu ceea ce faceţi voi în prezent. Nu existau droguri. Procuram ocazional nişte vin şi ne ameţeam puţin, dar la atâta se reducea comportamentul nostru urât. Cea mai gravă infracţiune pe care am comis-o a fost aceea că, pur şi simplu, eram nişte bărbaţi şi femei nesupravegheaţi, de capul nostru, fără ochiul opresiv al elitei conducătoare aţintit asupra noastră.
Atunci, Maria şi cu mine am început să ne îndrăgostim unul de celălalt. Ne petreceam timpul împreună, ne aşezam pe stânci cu privelişti frumoase şi discutam despre viaţa spirituală şi despre ceea ce ne doream în viaţă. Ne împărtăşeam multe idealuri, multe idei şi discutam despre principii filosofice, despre învăţăturile cu care crescusem. Vorbeam despre antipatia noastră faţă de restricţii, reglementări, reguli şi arbitrariul tuturor acestora. Am început să înţelegem că, dacă există într-adevăr un Dumnezeu în ceruri, atunci cu siguranţă că natura noastră nu contravine voinţei Sale. Aveam lungi discuţii despre acest concept – că, dacă, prin structura ta, te-ai născut cu o afinitate pentru anumite lucruri, de ce ar fi „corect” opusul ei? Desigur, acesta este un argument logic, pe care vi-l propun şi vouă, ca fiinţe aflate într-o călătorie spirituală.
Fiindcă citiţi aceste rânduri, înseamnă că, într-adevăr, căutaţi îndrumare. Vă întrebaţi serios cum vă veţi găsi propriul drum şi, desigur, aceasta este calea. Aveţi o tendinţă naturală spre anumite subiecte, spre anumite interese şi tipuri de oameni. Ar fi ilogic să credeţi că aveţi menirea să faceţi altceva. Cu toate acestea, părinţii, şcolile, religiile şi liderii politici vă spun că trebuie să faceţi ce vă spun ei. Dar logica să nu vă părăsească! În niciun fel, nici în Ceruri şi nici pe Pământ, natura divină a acestui univers nu v-ar împinge să faceţi ceva care să contravină înclinaţiei voastre naturale. Trebuie să înţelegeţi că ar fi ilogic.
Gândiţi-vă la ceva sau la cineva de care vă simţiţi foarte atraşi. Gândiţi-vă cum vă simţiţi când aveţi dorinţa puternică de a face ceva. Vă cuprinde întregul corp. De fapt, nu prea puteţi să i vă opuneţi. Este nevoie de multă practică pentru a vă învinge sistemul de ghidare interioară şi, bineînţeles, asta fac sistemele şcolare, îndoctrinarea din familie şi studiul duminical: Vi se înlocuieşte sistemul natural de ghidare şi sunteţi învăţaţi să faceţi contrariul. Şi astfel, viaţa voastră nu mai este a voastră, ci o reprezentare a principiilor şi ideilor altora. Asta discutam cu Maria în numeroasele noastre lungi după-amieze, şi am început să ne îndrăgostim, pentru că vedeam că împărtăşim aceeaşi raţiune de a exista, o dorinţă similară de libertate şi exprimare de sine.
Eu lucram în tâmplărie. Acesta este adevărul despre mine. Eram atras de această formă de creativitate, iar ei îi plăcea să coasă şi să gătească, aceste treburi femeieşti, dar pe care nu le consideram ca fiind mai puţin valoroase decât ale mele. Am înţeles că asta fusese învăţată şi că îi plăcea acea formă de creativitate. Aşa că ne ajutam reciproc. Eu confecţionam deseori mici obiecte pentru casa ei. Mama ei era foarte ocupată cu munca necesară pentru supravieţuirea familiei, aşa că nu s-a prea amestecat în relaţia dintre mine şi Maria. Mergeam uneori la ea acasă, iar ea îmi pregătea masa. Luam masa în familia ei. Mă plăceau foarte mult; eram foarte amuzant, povesteam, imitam şi batjocoream autorităţile culturii noastre din acele vremuri. Eram un foarte bun comediant. Eram foarte spontan şi un fin observator şi aveam talent să imit modul în care mergeau şi vorbeau oamenii. La cină, deseori le povesteam, Mariei şi familiei sale, poveşti despre rabini şi centurioni romani, care le distra nemaipomenit. Ştiam multe snoave d-astea. Ştiam foarte multe!
Dar trăiam în armonie cu mine însumi. Nu credeam minciunile că, dacă nu fac un lucru sau altul, Dumnezeu mă va condamna. Nu credeam asta. Simţeam că sunt în armonie cu ceva mult mai măreţ decât mine, care venea sub formă de intuiţie, sub formă de vise şi sub formă de voci în creier, care, în mod clar, nu îmi aparţineau, dar erau iubitoare şi de încredere. Ştiam că multe profeţii şi multe informaţii din trecut fuseseră transmise în acest fel şi nu mă îndoiam de mine. Nu mă îndoiam că primesc comunicări divine. Existau multe astfel de referinţe în textele religioase pe care le citeam la acea vreme.
Pe atunci, nu se numea Biblia. Se numea Tora; adică Vechiul Testament, care, desigur, nu aşa se numea atunci. Era numit Testamentul. Era doctrina care se citea în templele şi sinagogile vremii. Fiind versat în ele, eram familiarizat cu aceste pasaje. Şi o mare parte din informaţiile pe care le primeam din non-fizic erau despre acest material, erau interpretările reale ale acestuia şi ce însemna cu adevărat, ce era Grădina Edenului, genul acesta de chestiuni. Am studiat acest material mult timp. Aceasta era plăcerea mea principală, să studiez aceste texte şi doctrine religioase. Le ştiam bine şi eram foarte bun la analizarea, studierea şi înţelegerea acestor materiale. Asta făceam în timpul liber în primii ani după ce împlinisem douăzeci de ani.
Eu şi Maria am petrecut mult timp împreună de-a lungul anilor şi, în cele din urmă, ne-am căsătorit. La vârsta matură de douăzeci şi şapte de ani, m-am căsătorit cu Maria şi ne-am amenajat propriul cămin. Dar eram prieteni şi chiar iubiţi de mulţi ani. Deveniserăm intimi de când ne petreceam împreună perioade lungi şi minunate. Nu solicitaserăm aprobarea autorităţilor din chiar motivul pe care l-am menţionat: Nu trăiam o viaţă acceptată de ele şi nu am simţit, în inimile noastre, că am avea nevoie de binecuvântarea lor. Simţeam că avem binecuvântarea Spiritului, datorită pasiunii noastre unul pentru celălalt, faptului că ne cunoşteam bine reciproc şi că ne iubeam cu adevărat.
Aşa că ne-am cunoscut intim înainte de a ne căsători, dar acest lucru nu ne-a deranjat. Pasiunea noastră era sănătoasă şi bazată pe o relaţie de iubire şi devotament. Ştiam că vom fi împreună şi că ne vom căsători şi vom avea un cămin împreună. În cele din urmă, am decis să o facem, pentru că Maria dorea să aibă un copil. Asta doream şi eu. Ştiam că, dacă va fi să aducem un copil pe lume, atunci va fi bine să ne căsătorim. Acesta este, desigur, motivul pentru care m-am decis pentru acel pas. Dar uite că am luat-o un pic înainte. Mai vreau să vorbesc despre anii vârstei de douăzeci de ani.
Țineam cursuri, cursuri informale, discutând aceste materiale religioase cu tinerii, care erau privaţi de drepturi şi deziluzionaţi de autorităţi. Unii dintre ei se supărau pe mine când dădeam o interpretare diferită unei Scripturi sau sugeram că, poate, Scriptura era predată greşit în sinagogile la care mergeau ei. Dar acest lucru nu mă deranja. Eram întotdeauna deschis la discuţii sau contraziceri sănătoase. Eram întotdeauna deschis să aud punctul de vedere al altcuiva, dar eram foarte bine şcolit în principiile conexiunii spirituale cu non-fizicul şi în textele din Vechiul Testament, cum îl numiţi voi. Unele dintre discuţii deveneau aprinse, dar câştigam adesea, datorită cunoştinţelor mele superioare despre aceste subiecte.
Rolul de învăţător nu a fost unul nou în viaţa pe care am dus-o după iluminare. Aveam deja un soi de ucenici încă de la vârsta de douăzeci de ani. Hoinăream cu grupul meu de băieţi şi fete, colindam încolo şi încoace prin sate şi oraşe – nu ca o bandă de tâlhari, aşa cum ar părea. (Mediumul îi vizualizează, într-adevăr, în acest fel.) Nu eram periculoşi, deloc. Pur şi simplu, exploram mediul înconjurător. Exploram şi ne avântam în aventuri pentru a găsi alte persoane interesante, noi domenii de interes. Călătoream până în oraşele portuare şi întâlneam oameni de peste mări şi ţări, ceea ce era foarte fascinant la vremea respectivă.
În aceste excursii ne-am dat seama – acei câţiva dintre noi care eram suficient de curajoşi să ieşim din condiţionările culturale şi să participăm la acest gen de activităţi – că mai existau multe alte religii şi multe alte locuri în care se putea merge. Atunci am început să capăt interes pentru alte societăţi şi culturi, în special cele dinspre soare-răsare faţă de zona mediteraneană unde trăiam. Mulţi călători veniţi din India, Asia Centrală şi Asia de Sud-Est treceau prin acea zonă a lumii, aşa că am aflat multe poveşti despre alte religii şi alte zone care mi-au stârnit interesul şi, cu adevărat, m-au influenţat foarte mult.
Am căpătat o mare dorinţă de a călători în acele zone şi de a le cerceta religiile pentru a afla despre cultura lor, despre stilul lor de viaţă şi cu ce se ocupau. Într-adevăr, după o astfel de călătorie într-un oraş-port, m-am decis să călătoresc spre acele locuri. Maria rămăsese acasă. Atunci încă mai trăia cu mama ei, înainte să fim un cuplu căsătorit.
M-am dus acasă la ea şi i-am spus că doresc să fac o călătorie, că voi merge într-o drumeţie în altă parte a lumii şi că o voi lăsa acasă pentru o vreme. Asta a provocat o mare ruptură între noi. Era foarte supărată şi n-a vorbit cu mine destul de mult timp. Dar am aşteptat răbdător să se liniştească. A durat câteva săptămâni. De fapt, ea era foarte îngrijorată că o părăsesc şi credea că nu mă voi întoarce la ea. Nu era cazul. Voiam din toată inima să mă întorc. Dar, pur şi simplu, ceva din mine simţea că trebuie să merg într-o călătorie iniţiatică. Bineînţeles că pe atunci nu se numea aşa; pe vremea mea, se numea conduită inacceptabilă.
Am fost puternic criticat de mulţi oameni din jurul meu când am decis să fac acest lucru, pentru că decisesem să plec fără niciun tovarăş din grupul meu. La acel moment, aveam douăzeci şi patru de ani şi eram un bărbat în toată puterea cuvântului. Eram bine clădit, puternic şi independent. Ştiam că am nevoie de mai multe informaţii. Îmi era sete de informaţii şi intuiţia îmi spunea că trebuie să o fac. Când ascultam poveşti despre Orientul Îndepărtat, India şi astfel de locuri, simţeam o dorinţă copleşitoare de a merge acolo şi nu m-am putut opri.
I-am spus toate acestea Mariei, iar ea a fugit din cameră plânsă şi necăjită, ştiind că voi pleca pentru multă vreme, pentru că destinaţia era foarte îndepărtată. Nici nu-mi dădeam seama cu adevărat cât de departe era sau cât va dura, dar ea probabil simţea în inima ei că această călătorie îmi va lua ceva timp.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
17 martie 2021
Document istoric ce atestă că Isus a fost căsătorit: