<  Cuprins "ISUS - Autobiografia mea"

Cap.3: Sanctuare în deşert

- capitolul TREI -

Sanctuare în deşert

A trecut ceva timp de când vorbeam folosind un corp fizic, este adevărat. În ultimul timp, mi-am folosit numai forma astrală ca să-mi ofer multe dintre învăţături. Într-adevăr, am apărut în locuri din întreaga lume. Să nu credeţi că am dispărut de tot! Un motiv pentru care această formă de prezentare a învăţăturilor lui Isus pare atât de neobişnuită sau de fantastică este că, în cultura voastră, există ideea că eu aş fi dispărut definitiv de acum 2.000 de ani, ceea ce, desigur, nu este cazul. Am conlucrat, de pe partea aceasta, cu mulţi oameni de-a lungul secolelor. Am lucrat cu multe fiinţe, ajutându-le în viaţă şi comunicându-le inspiraţii destinate lumii. Iată cum îngustimea credinţelor voastre culturale despre mine, despre numele meu şi ce înseamnă el au perpetuat un neadevăr.

Ideea că aş fi dispărut timp de 2.000 de ani şi, dintr-o dată, apar sub forma acestei voci de femeie ce trăieşte pe coasta de vest a Canadei, pare de necrezut, dar asta, pentru că aţi crezut neadevăruri, aşa că pare improbabil. Având în vedere sistemul vostru de credinţe, este improbabil. Totuşi, altceva s-a întâmplat. Am fost foarte activ şi continui să fiu activ prin multe fiinţe diferite de pe planetă, oferindu-le inspiraţie, oferindu-le vindecare şi oferind comunicări.

Înţelegeţi: Atributele fizice ale omului Isus

Mulţi presupuneţi că acţionez doar în cultura voastră şi că, dacă cineva m-ar întâlni, ar şti cine sunt. Desigur, nu este cazul. Multe fiinţe n-au nici o idee despre cum arăt. Aveţi picturile voastre religioase ce înfăţişează un om de tip anglo-saxon, cu barbă, cu ochi albaştri, dar, desigur, nu aceasta este forma fizică pe care am avut-o în viaţa despre care scriem. Aveam părul negru şi creţ. Aveam pielea destul de întunecată, mai ales în lunile de vară, şi nu eram dispus să port părul foarte lung. Era un păr cam rebel. Stăteam mult pe afară şi îl purtam ceva mai scurt decât în imaginile în care mă portetizaţi. Deci, chiar dacă v-aţi întâlni cu mine, nu m-aţi recunoaşte ca fiind acea fiinţă pe care o numiţi Isus. S-ar putea să apar în visele voastre sub acea formă doar pentru a vă da indiciul că sunt eu acela, dar când îmi proiectez forma astrală în lumea fizică, de obicei nu sunt recunoscut ca fiinţa care sunt, ceea ce îmi convine.

Să continuăm să vă urzesc povestea despre viaţa mea, viaţa mea reală (nu acea fantezie acoperită de mister), inclusiv anii despre care nu aveţi scrieri. Bineînţeles, îmi trăiam viaţa din plin şi într-un mod interesant.

Proprietarul de caravană

Am ajuns în punctul în care călătoream cu o caravană prin deşertul din nordul Africii, îndreptându-mă spre sud-est, cred. Direcţia o stabilea şeful grupului cu care călătoream. Mergeam pe jos cu acest grup. Câteodată mai călăream pe o cămilă, dar cei mai mulţi care însoţeam caravana mergeam pe jos. Am ajutat la îngrijirea unei cămile pe care o găseam foarte fascinantă. Era o creatură arţăgoasă, dar i-am apreciat munca grea şi faptul că accepta să meargă într-un şir lung, transportând provizii şi materiale grele către o parte a lumii pe care eram nerăbdător să o văd.

După cum spuneam, am devenit destul de prieten cu proprietarul caravanei, căci în acele zile, unii oameni deţineau toate animalele iar, în unele cazuri, cineva era chiar proprietarul traseului în sine. Nu era cazul în situaţia noastră. Această persoană folosea ceea ce ar putea fi considerată o şosea, deşi era doar o linie în nisip şi nimic mai mult. Dar aceste fiinţe cunoşteau fiecare întorsătură a acestor drumuri. Ştiau exact unde se găseşte apa şi unde sunt pericolele de genul bandiţilor şi toate aceste chestiuni. Timpul a trecut într-un mod relaxant şi minunat.

Conducătorul caravanei era un bărbat foarte frumos, închis la piele, cu barbă şi ochi negri foarte întunecaţi. Purta un turban şi era fermecător şi inteligent. Mă captiva cu poveştile despre aventurile sale cu femei şi bani, şi mi-am dat seama că era destul de bogat. Totuşi, cum se defineşte bogăţia? Despre asta aş vrea să vorbesc în acest moment.

Ducea o viaţă liberă şi era, cu adevărat, foarte fericit. Avea tot ce avea nevoie în ceea ce priveşte mâncarea, compania şi aventurile, deşi poate că unii care l-ar fi văzut dormind noaptea într-un cort în deşert ar fi spus că este sărac. Dar dacă ai fi petrecut ceva timp cu el, ai fi văzut că era foarte bogat. Nu şi-ar fi schimbat viaţa cu nimic. Nu şi-ar fi schimbat viaţa pe o existenţă sedentară într-o casă, făcând toate acele treburi domestice de rutină.

O scurtă lecţie: Urmărirea bogăţiei materiale

Iată ceva la care mulţi ar trebui să vă gândiţi. În lumea voastră occidentală, sunteţi convinşi că proprietatea asupra locuinţei este singura voastră salvare şi, totuşi, mulţi sunteţi suprasolicitaţi cu întreţinerea casei. Mulţi sunteţi atât de ocupaţi cu îngrijirea posesiunilor voastre, încât nu mai aveţi deloc „timp liber”; nu aveţi spaţiu pentru libertate. Peluza trebuie tunsă, jgheaburile trebuie curăţate, podeaua din bucătărie trebuie spălată şi trebuie să întreţineţi aceste vile masive, pe gustul minţii occidentale. Ele sunt nişte poveri agăţate de gât, împiedicându-vă să aveţi parte de acele aventuri la care sufletul vostru ar vrea să participaţi.

Căci aşa ceva iniţiasem eu: o călătorie de suflet. Nu ştiam unde mă duc sau ce voi întâlni, dar ştiam că va fi bine. Ştiam că voi învăţa ceva nou. Iată de ce vă plictisiţi atât de mulţi dintre voi. Sunteţi întemniţaţi în materialism. Sunteţi captivi în închisoarea televiziunii şi credeţi că asta înseamnă să trăieşti, dar nu asta înseamnă. Te scoli şi te duci la lucru într-o dimineaţă de luni doar ca să repeţi ce ai făcut săptămâna trecută. Vineri seara, te scufunzi în inconştienţa alcoolică, urmărind emisiuni de televiziune. Iar în weekend, te mişti de colo-colo făcând un alt fel de muncă. Şi totuşi, timpul vostru liber este restrâns, iar bucuria este adesea foarte limitată. Trăiţi într-o cultură fără bucurie. Vedeţi imagini cu oameni navigând cu barca, urcând munţii şi alte activităţi vii, dar pentru mulţi dintre voi, responsabilităţile copleşitoare vă umbresc astfel de experienţe. Nu înţelegeţi ce înseamnă să fii cu adevărat liber.

Nu doar că lumea voastră fizică este plină cu nenumărate responsabilităţi, ci şi mintea vă este ocupată cu grijile şi frica de a nu pierde obiectele care vă sunt dragi. Aşadar, la asta doresc să vă gândiţi în timp ce vă imaginaţi drumeţia mea prin deşert, fără o destinaţie anume şi fără posesiuni – trăiam doar ceea ce mi se înfăţişa ochilor în fiecare zi.

Iată la ce ar trebui să vă gândiţi mulţi dintre voi. Ar trebui să vă gândiţi să vă vindeţi posesiunile materiale, căci dacă nu sunteţi fericiţi în casa voastră, de ce s-o mai păstraţi?! Eliberaţi-vă de aceste responsabilităţi, vindeţi proprietăţile imobiliare şi porniţi într-o aventură. Veţi vedea că viaţa este mult mai interesantă, iar, pentru mulţi dintre voi, încasările din vinderea proprietăţilor vă vor permite o viaţă de rege în unele ţări. Cu siguranţă, ar trebui să vă gândiţi la asta. Ar trebui s-o luaţi în consideraţie, văzând că aveţi o tensiune arterială mare şi vă creşte burta, căci corpul aşa vă arată că nu trăiţi o viaţă sănătoasă; iar tensiunea arterială mărită indică o inimă gata să explodeze de tristeţe; asta înseamnă.

Oazele

Am călătorit prin deşert cam şapte până la zece zile. Mergeam repede, dar cu ceva efort. Deşertul în sine nu era atât de alunecos pe cât v-aţi imagina. Pământul era tare şi în jurul nostru apăreau deseori dune, dar traseul era bine stabilit şi mergeam rapid.

Ne trezeam în zori. Uneori, dacă era Lună plină, călătoream în timpul nopţii şi ne odihneam în partea mai călduroasă a zilei, pentru că Luna, când e plină sau aproape plină, oferă o lumină frumoasă, iar răcoarea nopţii era foarte plăcută. Uneori, trebuia să călătorim în timpul zilei, este adevărat. Dar în acea situaţie, era preferabil să călătorim dimineaţa devreme şi, deseori, intram în corturi pe la prânz. Dacă apărea o oază, aveam apă şi umbră de la copaci. Oazele erau foarte, foarte preţuite de călători.

Eram câţiva, şase călători, toţi bărbaţi, desigur. Femeilor nu li se permitea să întreprindă astfel de incursiuni în acele zile, dar este adevărat că nu era vorba de tendinţa lor naturală. În prezent, în lumea voastră există femei care se bucură de aventură, aşa că nu doresc să le discreditez în niciun fel. Cultura voastră le-a oferit femeilor mai multă libertate şi ar trebui să fiţi recunoscători măcar pentru asta. Femeile pe care le închideţi şi le puneţi restricţii în culturile dominate de bărbaţi sunt o resursă pierdută. Nu controlaţi nimic; doar irosiţi una dintre cele mai puternice, binefăcătoare şi creatoare forţe de pe planetă. O femeie liberă, care poate să se exprime aşa cum vrea, este un dar de la Dumnezeu şi toţi bărbaţii care citesc această carte înţeleg, cu siguranţă, că culturii voastre actuale îi lipseşte foarte mult din această energie feminină.

Oamenii au devenit foarte dezechilibraţi şi, desigur, aceasta este una dintre lecţiile despre care scriu. Bărbaţii trebuie să privească femeile din viaţa lor cu mai mult respect, deoarece femeile pot oferi multe bogăţii spirituale. Sunt mai deschise către non-fizic decât bărbaţi, deoarece atenţia lor este mai puţin îngustă şi mai facilă; primesc informaţii cu mult mai multă uşurinţă decât bărbaţii, care se concentrează cu precădere asupra lumii materiale şi a tărâmului fizic.

Prima oază s-a ivit din deşert după patru zile de călătorie. Acum aproximez. Nu am ţinut un jurnal zilnic al călătoriei. A fost una lungă. Totuşi, am ţinut un jurnal. Prietenul meu căpitan îmi oferise un jurnal minunat legat în piele, unde am notat călătoriile şi experienţele pe care le-am trăit.

Am ajuns la această oază, unde fusese construit un oraş întreg. Nu era o oază cu şase sau zece palmieri în jurul unui mic puţ. Era o mare comunitate dezvoltată în jurul unui mic lac alimentat de multe izvoare. Le puteai vedea cum izvorăsc din deşert, spumegând o apă limpede şi frumoasă. Era chiar rece când ieşea la suprafaţă.

Erau multe corturi – presupun că vreo cincizeci de construcţii permanente, frumos decorate cu mărfuri de la caravanele de cămile care poposeau acolo. Ori de câte ori sosea o caravană, plata se făcea în obiecte precum covoare, ţesături şi lucruri numite sari, care erau ceva nou pentru mine. Acele frumoase lungi ţesături m-au intrigat şi mi s-a spus că provin din India. Corturile erau drapate; tavanele erau acoperite cu sariuri aurii şi alte culori frumoase. Erau suflate de vânt. Uşile erau împodobite cu ciucuri. Atârnau clopote şi ţesături de tot felul, iar pe podele erau întinse perne. Era o privelişte magnifică. Nu mai văzusem aşa ceva. Casa mea era modestă, făcută din lut şi lemn şi câteva cărămizi arse la soare. Aş spune că era destul de simplă şi fără ornamente. (După ce m-am întors acasă din călătorie, am devenit mult mai creativ în privinţa decoraţiunilor. Am adus câteva lucruri dintre acestea cu mine.)

Era, într-adevăr, o privelişte magnifică, grupul de palmieri din deşert în jurul acestui corp de apă, afacerile care se desfăşurau acolo şi copiii care se jucau. Nu era permis înotul, deoarece apa era considerată o resursă de mare preţ. Oricine dorea să se spele trebuia să scoată apă din lac. Nu era permis să intre oricine în apă, lucru pentru care le-am fost foarte recunoscător, pentru că am băut şi eu din acea apă. Am înţeles că, dacă nu ar fi respectat sursa de apă, s-ar fi putut contamina sau murdări. Dar aşa, era curată, limpede ca cristalul şi minunat de rece la atingere, dacă reuşeai să umpli o găleată dintr-o zonă de unde se ivea izvorul. Trebuie să fi venit din adâncul pământului. Asta-i tot ce ştiam.

Am petrecut câteva zile acolo odihnindu-ne. Pauza era atât pentru recreere, cât şi pentru odihnă. Bărbatul care conducea caravana era foarte sociabil şi avea o femeie în tabără cu care îi plăcea să petreacă timpul, aşa că am stat trei zile acolo. Eram fascinat de tot ce vedeam şi am început să învăţ limba, dar în trei zile nu se poate învăţa mare lucru. Am învăţat câteva cuvinte arătând un lucru şi spunând cuvântul pe care îl ştiam, aşa cum aţi face atunci vă aflaţi într-o ţară străină. Mi s-a părut foarte interesant. Limba lor era dificilă. Era foarte guturală (foloseau partea din spate a gâtului) şi îmi venea foarte greu s-o vorbesc.

Femeile nu aveau voie să comunice cu noi, ceilalţi. Erau acoperite şi îşi petreceau cea mai mare parte a timpului în interior, dar exista şi o zonă a complexului care era destinată mai mult pentru ele. Dar nu-i pot acuza pe aceşti oameni pentru că îşi protejau femeile de călători rătăcitori ca noi. Eram destul de murdari când am apărut în oază după patru zile de dormit în deşert, bătuţi de praf şi de vânt. Dar, când am plecat, eram curaţi. Ne-am curăţat oarecum hainele. Ni le-am dat jos şi le-am scuturat bine. Am putut să le clătim şi să le întindem la uscat şi ni s-au oferit alte haine în loc, ca să fim îmbrăcaţi decent. Aveau o grijă deosebită să ne păstrăm trupul acoperit.

După trei zile, am plecat, lăsându-le ca plată nişte ornamente şi obiecte. Am văzut că astfel de lucruri le făceau viaţa foarte frumoasă acelor fiinţe. Nu numai că se împodobeau cu haine frumoase şi căminele lor erau decorate cu lucruri minunate, dar primeau şi alimente destul de exotice. Dragul meu prieten, proprietarul cămilelor, pusese deoparte un coş cu alimente foarte delicioase pentru aceste fiinţe. Deci, aveau un mod minunat de a-şi câştiga existenţa, deşi oamenii de acolo erau destul de limitaţi în mişcare, fiind nevoiţi să rămână în acel loc. Nu mi-aş fi dorit să trăiesc acolo prea mult timp; trei zile mi-a fost de ajuns. M-am bucurat să mă întorc la drum şi să-mi continui călătoria.

În partea a doua a acelei călătorii de zece zile (am stat zece zile pe drum, fără a include şi cele trei zile de la prima oază), ne-am oprit la o altă oază, cu două zile înainte de sfârşitul călătoriei noastre. Avea un aspect foarte asemănător – deşi se vedea o nuanţă culturală uşor diferită. Culorile şi decoraţiunile erau puţin diferite. Nu erau atâtea culori. Era o paletă similară, cu culori mai puţin variate. Aici era mai mult roşu şi albastru. Dincolo era o cacofonie de culori, aş spune.

Nu am stat prea mult în a doua oază. Proprietarul caravanei voia să ajungă la destinaţie, aşa că am rămas peste noapte, plătind din nou cu produse şi monede. Am oferit o monedă de aur pentru că am putut să stau şi să mă răcoresc acolo. Nu am regretat deloc; a fost cea mai mare bucurie să mă pot odihni în acele locuri, la umbră şi răcoare, după ce călătorisem prin deşert atât de mult timp. Nu ştiu cum rezista proprietarul caravanei zi de zi, dar pentru mine a fost o aventură minunată cât timp am avut parte de ea.

Un alt port maritim

La sfârşitul drumeţiei noastre, am ajuns într-un alt oraş portuar. Era clar că trecusem peste deşert şi ajunsesem iar la ţărm. Nu ştiu unde s-ar plasa acest loc pe o hartă modernă. Nu contează. Am fost primiţi într-o curte unde erau îngrijite cămilele şi erau descărcate mărfurile. M-am despărţit de căpitanul caravanei, aşa cum îi spuneam eu, şi am convenit că, atunci când voi călători înapoi, mă voi întoarce în acest loc. Mi-a dat o indicaţie aproximativă a perioadelor din an când se găsea acolo. Venea atât de des acolo, încât simţeam că oricând aş apărea, nu voi sta mult să-l aştept. Traseul ăsta pe care-l făcea dus-întors prin deşert dura trei sau patru săptămâni, aşa că putea fi găsit acolo în fiecare lună a anului.

Spunea că nu stă să se odihnească prea des. Ocazional, îşi mai lua nişte timp liber, iar când o făcea, stătea în acest loc. Aşa că, în acest caz, îl voi găsi. Avea o casă mică unde stătea cu o femeie care locuia acolo şi îi era servitoare şi ţiitoare, cred. (Nu am insistat asupra relaţiei lor personale. Nu era treaba mea.) Oraşul era unul de mărime medie, aş spune, în perioada în care am fost acolo. Nu era un oraş mare, dar era un port plin de viaţă.

Eram gata să trec în următoarea etapă a călătoriei mele. Am coborât până la malul apei cu tolba şi puţinele mele bunuri. Bineînţeles că nu căram multe. Decisesem că voi avea încredere în capacitatea universului sau a lumii de a-mi asigura necesităţile. Încă mai aveam monedele de aur şi nu eram îngrijorat. Ştiam că voi avea tot ce am nevoie. Aceasta era o certitudine a mea: că, oriunde m-aş duce în lume, nu voi duce lipsă de nimic esenţial.

Când m-am apropiat de malul mării, am văzut din nou mai multe corăbii, aşa că am vrut să văd dacă voi putea obţine acelaşi efect ca în întâlnirea mea precedentă din port – adică să mă împrietenesc cu vreun căpitan care naviga spre locurile pe care doream să le văd. Totuşi, în acel moment nu ştiam ce anume doresc să văd. Eram într-o aventură, experimentam lumea şi tot ce era nou ca şi cultură, deoarece era o cultură foarte diferită. Erau mulţi oameni în acest oraş portuar, asemănători cu cei din celălalt port în care fusesem. Dar se vedea că mă aflu într-o altă parte a lumii: Hainele erau foarte diferite. Costumele erau mai lungi şi mai elaborate şi erau multe tipuri de coafuri. Femeile erau complet acoperite, ceea ce nu era cazul în zona mea de lume, unde femeile erau îmbrăcate modest, dar nu erau acoperite în aceeaşi măsură ca aici.

Se încărcau şi se descărcau multe animale exotice în acest loc. Erau animale pe care nu le mai văzusem, animale pe care le-aţi considera foarte neobişnuite. Nu voi intra în prea multe detalii despre ele, dar erau încărcate şi descărcate animale de genul leoparzilor şi leilor. Nu ştiu pentru ce erau; poate pentru jocuri. Se ştia ce masacre făcea Imperiul Roman, aşa că îmi pot imagina că aceasta era destinaţia acelor biete sălbăticiuni. Erau stresate, mârâiau sau zăceau letargice, dorindu-şi să fie din nou libere în natură. Mi s-a frânt inima să le văd într-o asemenea suferinţă, dar nu puteam face nimic. Era o ilustrare a cruzimii omenirii.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
19 martie 2021