< Cuprins "ISUS - Autobiografia mea"
Am ajuns la punctul în care discutam cu Maria ce să facem cu aceste informaţii. Trebuie să înţelegeţi că noi trăiam o viaţă relativ obişnuită după întoarcerea mea din călătorie. Ne stabilisem la casa noastră. Eram un fericit cuplu căsătorit, chiar dacă eram mai în vârstă decât majoritatea proaspăt căsătoriţilor, pentru că aveam mult peste douăzeci de ani când ne-am căsătorit. Când ne-am pomenit cu această trezire spirituală, eu aveam treizeci de ani şi se considera că sunt prea bătrân pentru a mai avea copii. În acea vreme şi zonă geografică, oamenii începeau să se reproducă de la o vârstă foarte fragedă. Dar voi păstra amănuntele acelui episod pentru puţin mai târziu.
Stăteam împreună, întrebându-ne ce ar trebui să facem cu aceste informaţii. Trezirea spirituală a fost un eveniment magnific şi am început să ne sfătuim cum să împărtăşim înţelepciunea şi informaţiile care veneau în mine şi prin mine.
Informaţiile îmi veneau şi simţeam că mi se cere să le împărtăşesc. Discutam despre ideea că gândul este creator şi că lumea ne reflectă înapoi exact ceea ce gândim. Aşa că am început să născocesc pilde, poveşti pe care fiinţele umane cu o viaţă simplă le puteau înţelege, căci primeam informaţii pure şi necontaminate, dar oarecum sofisticate. În acel timp şi loc, aveam de-a face mai ales cu oamenii obişnuiţi truditori, fără studii de niciun fel. Erau oameni care se luptau să supravieţuiască şi care lucrau pe câmpuri, în magazine, ca muncitori, care erau mame şi taţi. Aşa că aveam de-a face cu oameni care nu prea erau educaţi spiritual.
Trebuie să înţelegeţi că am studiat serios textele spirituale întreaga mea viaţă; aceasta a fost pasiunea mea. Eram foarte bine citit – foarte bine educat în acest sens – şi am petrecut ani şi ani în legătură cu energiile non-fizice care mă informaseră despre adevăruri şi principii, aşa că eram destul de sofisticat în acest domeniu de studiu. Maria nu era chiar aşa, pentru că nu primise transmisii directe ca mine. Totuşi, şi ea era foarte sofisticată, pentru că petrecusem mult timp împreună, studiind şi discutând materialul şi schimbând opinii despre însemnătatea şi implicaţiile lui. De asemenea, vedeam ce structuri rigide avea societatea evreiască în care trăiam. Existau multe reguli şi, în mintea oamenilor, era inoculată teama de încălcarea lor. Având în vedere acest lucru, am început să concep idei şi poveşti pentru a-i putea învăţa mai uşor.
Ştiam că trebuie să formulez totul într-un mod potrivit sistemului lor de credinţă, căci altfel le-ar fi provocat prea multe temeri. Dacă le-aş fi spus să lase baltă practicile lor, fiindcă erau inutile – nişte ritualuri care nu însemnau nimic şi care, de fapt, chiar le făceau rău – nu ar fi putut să asimileze informaţiile. Nu aveam cum să leg aceste idei de cultura lor, aşa că am început să născocesc nişte poveşti care să-i ajute să integreze aceste adevăruri în viaţa lor şi să-i facă să înţeleagă cum îşi dăunau lor înşile. Căci aceasta era cea mai mare înţelegere: că toată suferinţa umană la care erau martori – sărăcia, boala, relaţiile tensionate, certurile din familie – era alimentată de judecăţi; era alimentată de credinţa greşită că ei ar fi separaţi unul de celălalt şi că lumea nu ar reacţiona la gândurile, ideile sau emoţiile lor.
Aceasta este premisa de bază a suferinţei, ideea că conexiunea ta cu Sursa este deja ruptă şi că nu ai niciun ajutor; că eşti singur pe planetă. Aceasta este mentalitatea de bază a fiinţei umane şi, în special, a celei din lumea occidentală de acum. Dar în acel timp şi spaţiu, separarea apărea mai ales prin credinţa că Dumnezeu pedepseşte şi că Dumnezeu are multe cerinţe pe care trebuie să le îndeplineşti. Dacă nu le îndeplineşti, atunci vei fi lovit într-un fel, fie în prezent, fie în viitor, de către acel Dumnezeu pedepsitor, mânios şi răzbunător.
Oamenii erau marcaţi de această teamă şi obişnuiau să îşi judece semenii, pentru că nu înţelegeau că judecăţile le produceau durere lor înşile. Aşa că a trebuit să imaginez poveşti care să se încadreze în sistemul lor de credinţă. Ştiam, mulţumită procesului prin care trecusem, că trebuie să lucrăm asupra minţii la nivelul la care este ea, să o învăţăm că aproape tot ceea ce crede ea că ştie este neadevărat. Asta-i o treabă complicată, să lucrezi cu o minte plină de minciuni, percepţii greşite şi neadevăruri, pe care le crede a fi pe deplin adevărate, corecte şi inviolabile. Este o treabă dificilă să schimbi acea conştiinţă puţin câte puţin. Deci, asta discutam noi. Am început să invităm prieteni. Aveam prietenii noştri din trecut, când cutreieram prin ţară, nemulţumiţi de cum stăteau lucrurile, aşa că aceştia au fost primii cu care am stat de vorbă şi le-am împărtăşit experienţa.
Subliniez din nou că Maria era partenerul meu egal în toate acestea. Aveam nevoie de sprijinul şi dragostea ei; nu mi-am dorit să fiu singur în această călătorie. Nu aveam nicio prejudecată legată de inferioritatea femeilor. Mi se oferise înţelepciunea şi înţelegerea egalităţii noastre absolute, aşa că amândoi intenţionam să includem cât mai multe femei la aceste învăţături. Ştiam că femeile de atunci erau mult mai intuitive şi conectate la lumea spiritelor prin starea lor naturală de receptivitate şi deschidere şi, desigur, vor fi cele care vor răspândi informaţiile în familie şi copiilor. Am înţeles importanţa influenţei feminine. Am înţeles importanţa afirmării egalităţii între bărbaţi şi femei, care nu era deloc statutul cultural de atunci.
Am început să invităm prieteni să vină să stea cu noi seara de câteva ori pe săptămână. Le împărtăşeam pilde despre ceea ce se întâmpla în realitate, informaţiile pe care le primeam şi câte oportunităţi de creştere personală, amplificare a abundenţei şi conştientizării aduc aceste adevăruri fiinţei umane obişnuite care începe să le practice. Ideea de iertare, ideea de a nu reacţiona la un atac din lumea exterioară şi, în schimb, a-l vedea ca pe ceva pe care îl poţi transforma prin iubire şi printr-o inimă şi minte deschisă – acestea erau învăţăturile.
Aveam discuţii aprinse. Ah, strigătele fiinţelor care nu doresc să audă că suferinţa le este cauzată de propriile lor gânduri şi judecăţi. Este un subiect inconfortabil pentru mintea umană, care este condiţionată şi instruită pentru violenţă, judecată, ură şi separare. Acest subiect nu este deloc binevenit: ideea de unitate, ideea de iertare şi ideea de vindecare prin iubire. Ideea de a transforma lumea prin iubire nu este binevenită, şi totuşi există un aspect al minţii care ştie că aceasta este o soluţie pentru problemele pe care le au majoritatea fiinţelor umane.
Vă daţi seama, la un anumit nivel, că ceva nu merge când nu sunteţi liniştiţi, când nu aveţi abundenţă, când nu aveţi o sănătate perfectă. Simţiţi că se petrece o eroare teribilă, dar este doar o eroare de înţelegere. Nu este pedeapsa vreunui Dumnezeu răzbunător; nu există aşa ceva. Acestea sunt poveşti născocite de minţi primitive care nu înţeleg ce se întâmplă. Încearcă să dea sens unui sistem lipsit de sens, deoarece nu au informaţiile corecte.
Iată de ce acum vă vin aceste informaţii într-o formă clară: Vrem să înţelegeţi că acest univers este prietenos, în sensul că nu există judecată; nu există pedeapsă. Lumea doar îţi reflectă starea ta de a fi, iar dacă lumea exterioară nu-ţi reflectă înapoi o stare plăcută, o vei putea schimba doar prin transformarea propriei conştiinţe, prin mutarea atenţiei şi a reacţiei de la stimulii exteriori. Tu eşti creatorul, eşti creatorul tuturor lucrurilor pe care le vezi în faţa ta, eşti cea mai puternică fiinţă şi ai o natură divină. Aceste chestiuni le studiam împreună.
Am început să-i înţelegem mai bine, din discuţiile purtate cu prietenii noştri – care erau, desigur, sceptici, fericiţi, deschişi şi temători; prezentau toată gama de reacţii în faţa acestui material. Le era teamă că un Dumnezeu răzbunător îi va bate chiar şi numai pentru că au gândit aceste idei. Erau îngroziţi că prietenii şi familia îi vor ostraciza. Unii chiar au refuzat să mai vină după prima întâlnire, atunci când au înţeles despre ce vorbeam, pentru că le era frică de respingerea semenilor şi că nu vor putea face faţă tuturor repercusiunilor provocate de schimbările despre care vorbeam, în ciuda rugăminţilor mele de a reveni şi a încerca din nou să găsească o modalitate de a integra aceste principii în viaţa lor. Mulţi nu au putut să o facă. Erau prea speriaţi, iar materialul era mult prea departe de sfera lor de înţelegere.
Din asta am învăţat multe despre cum să predau. Am început să nu mai vorbesc deschis despre imaginile pe care le vedeam, despre reacţia obiectelor la gândurile mele, despre aceste lucruri sensibile. Am început să vorbesc doar în poveşti simple. Efectiv, am redus nivelul intelectual al discuţiilor şi nu o spun într-un mod jignitor. Vreau să spun că a trebuit să găsesc o modalitate de a introduce aceste informaţii în vieţile oamenilor într-un mod care să nu-i sperie. Căci trebuie să înţelegeţi că era o epocă de oprimare, când Biserica deţinea o mare putere. Era larg răspândită teama de pedeapsa lui Dumnezeu, aşa că a trebuit să lucrez între aceşti parametri.
Multe dintre învăţăturile mele date de-a lungul anilor par să fie cuprinse în structura religioasă preexistentă, dar asta s-a întâmplat pentru că era singura modalitate de a transmite informaţiile. Dacă aş fi prezentat adevărul în simplitatea naturii lui, făcând referinţă absolută la o energie iubitoare care conduce universul, o energie iubitoare şi grijulie care arată întotdeauna oamenilor unde greşesc şi le cere să se schimbe pentru ca lumea să se poată schimba, acest lucru ar fi zădărnicit complet învăţăturile mele, care ar fi fost respinse de către toţi oamenii.
În grupul de bază care s-a strâns după câteva săptămâni de discuţii, concluzia noastră a fost următoarea: Era obligatoriu să îmbrăcăm aceste informaţii în haine acceptabile pentru structura societăţii evreieşti de atunci, pentru opresorii religioşi ai vremii, şi, desigur, pentru ocupanţii militari ai vremii, soldaţii legiunilor romane, care luau parte la persecutarea acelor oameni.
Având acele concluzii, am început să analizăm ideea de a călători şi de a lucra cu aceste energii şi învăţături pe o scară mai mare. Dar, înainte de a vorbi despre drumeţiile pentru răspândirea învăţăturii la cât mai mulţi, aş dori să vorbesc despre capacităţile de vindecare cu care eram dăruit.
Oamenii din acest grup au devenit foarte conştienţi de capacitatea mea de a le transforma energiile şi preocupările; se simţeau influenţaţi de prezenţa mea. Acesta era cel mai mare efect secundar al trezirii mele. Căpătasem puterea de a umple camera cu o energie pe care nu o mai simţisem până atunci, iar aceste fiinţe au devenit foarte conştiente de asta. Au început să se simtă mai bine. Micile dureri de care sufereau au început să dispară şi au început să se vindece şi de bolile cronice şi problemele care stăruiau de ceva timp. Ştiau că eu sunt cauza; ştiau că este influenţa mea, iar asta, bineînţeles, le-a sporit dorinţa de a veni la aceste întâlniri. Au vrut să le fie bine. Oamenii doresc să le fie bine.
Nu-i nimic mai rău decât să fii bolnav. Poţi scăpa de boală doar prin ridicarea vibraţiei către sferele superioare – eu mi-am ridicat-o în mod continuu de-a lungul adolescenţei şi tinereţii şi, în final, prin iluminare – dar aceste fiinţe simţeau cum vibraţia mea ridică vibraţia mediului din jurul meu. Iar laolaltă cu învăţăturile, le transforma şi conştiinţa şi începeau să-şi modifice ideile. Începuseră să-şi schimbe gândirea şi, în consecinţă, emoţiile. Deci simţeau efectele prezenţei mele şi era clar şi fără echivoc că îi vindecam.
Aceasta era, într-un fel, o mare povară pentru mine, ca om obişnuit. Trecuseră doar câteva luni de când mă aflam în procesul de iluminare şi era obositor să stau în preajma oamenilor cu o vibraţie mai mică. Sună cam dispreţuitor, dar nu asta este intenţia mea. Vreau să spun că devenisem o fiinţă oarecum diferită. Aveam o foarte mare influenţă asupra oamenilor şi trebuia să-mi disciplinez mintea. Înţelegeţi că nu trebuie să vă zboare prin minte gânduri nedorite atunci când ea are o atât de mare putere creatoare. Simţeam uneori că îmi atârnă pe umeri o mare responsabilitate. Eram copleşit şi uneori mă prăbuşeam în braţele Mariei, întrebându-mă de ce mi se întâmplase asta, pentru că era o imensă responsabilitate. Ea, desigur, mă liniştea şi avea grijă de mine cu multă dragoste şi devotament şi ne simţeam profund legaţi, o dată în plus, datorită acestui proces, fiindcă avea o înţelegere superioară şi eu îi ceream sprijin insistent.
Povestirile voastre din Biblie vorbesc despre un om solitar care avea legătură doar cu Dumnezeu, o viziune despre un om venit din cer. Nu asta a fost viaţa mea. Eram un simplu om, avusesem o trezire spirituală şi făceam faţă cu greu relaţiilor cu alte persoane şi chiar relaţiei cu partenera mea, pe care o împovărasem cu această grea responsabilitate. Totuşi, ea s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor şi mi-a fost alături într-un mod atât de plin de iubire şi susţinere necondiţionată, că nu aş fi reuşit fără ea.
O spun din nou, vreau să o ştiţi cu toţii: nu aş fi putut să-mi realizez misiunea – nu aş fi putut ieşi în public şi să fac ceea ce am făcut – fără sprijinul dragei mele Maria, fără iubirea şi acceptarea necondiţionată a procesului din partea ei. Ea a făcut parte integrantă din călătoria mea şi a continuat să-mi ofere sprijinul chiar şi atunci când nu era prezentă, ceea ce s-a întâmplat în următorii câţiva ani, când ne-am aventurat din ce în ce mai departe de casă, căci începuseră să devină cunoscute semnificaţia şi extraordinarele efecte ale faptelor noastre.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
27 martie 2021