Jurgen Ziewe a avut cea mai profundă experienţă extracorporală a vieţii sale în anul 1980, când a fost condus prin toate nivelurile înalte ale planului astral până în inima sufletului, în unitatea conştiinţei. El o descrie în cartea sa "Omul multidimensional", aici fiind redată partea a treia, ultima, împreună cu animaţii ilustrate chiar de autor, grafician de profesie.
Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
Prezenţa de lângă mine m-a asigurat că sunt în siguranţă, dar că intram într-o dimensiune cu totul nouă fără precedent. Sunetul pe care îl auzeam era precum Aum. Îl folosisem în trecut pe când eram în afara corpului şi acum mi-am dat seama de ce avea întotdeauna un efect atât de puternic. Dar acum era cu mult, mult mai mult. Era sunetul însuşi care producea sunetul, care era el însuşi.
Ceea ce s-a întâmplat în continuare urma să mă ducă la limita înţelegerii mele umane. Călcam pe un teritoriu necunoscut. Mă bazam pe Prezenţă, care nu era umană, şi totuşi, ca un vechi prieten, o mamă şi un tată la un loc, care mă călăuzea.
A fost o experienţă incredibil de intimă şi o simţeam în suflet. Simţeam o încredere absolută şi necondiţionată atât de mare, încât m-am abandonat total Prezenţei.
Lumea din jurul meu a dispărut. Sunetul s-a transformat în valurile oceanului spărgându-se de mal. Era cald. Mă aflam pe ţărmul unui ocean vast şi glorios. Valurile mării materiale sunt formate din atomi şi lumină. Dar acest ocean era doar lumină pură în esenţă. Pe plaja de nisip valurile se rostogoleau spre mine ca nişte munţi gigantici de lumină ce mă copleşeau.
Dar prin această descriere facem o nedreptate imensă, deoarece cuvintele nu pot descrie transformarea care avea loc în mine pe măsură ce aceste energii ţâşneau în creaţie, dând viaţă, scufundându-mă şi dizolvându-mă în acest proces. Acestea sunt limitele cuvintelor mele, iar tu, cititorule, va trebui să cauţi adânc în tine pentru a-ţi aminti, poate, amintirea îndepărtată când şi tu te scăldai în apa vieţii, înainte de a te naşte în existenţa pământească.
Nu era teamă, pentru că era doar lumină şi valurile care se rostogoleau spre mine, spărgându-se prin mine, ridicându-mă într-un extaz nemaitrăit. Nu se diminuau. Valuri după valuri se rostogoleau peste mine, iar când credeam că nu mai pot rezista, o bucurie şi mai mare mă înghiţea şi mă purta cu ea pe tărâmuri de beatitudine.
Dar, aşa cum am spus, nu era loc de cuvinte. Cuvintele ţineau de un nivel de conştiinţă mult mai scăzut chiar decât gândul. Şi lăsasem gândurile mult în urmă într-un univers care apărea acum ca un întuneric dens al ignoranţei în comparaţie cu aceasta. Gândurile sunt, pur şi simplu, de o natură prea grosolană, mi-am dat seama, prea grosolană pentru a atinge ţesătura materiei, care îmi sfâşiau şi îmi ciocăneau sufletul.
Erau universuri peste universuri, fiecare fiind creat de un val prăvălindu-se, fiecare fiind înlocuit şi distrus de următorul. Universurile nu se repetau. Totul era nou în fiecare moment.
Atunci mi-am dat seama că tot ce se întâmpla era un proces de purificare de proporţii cosmice. Când fluxul s-a retras, a rămas o pace imensă. Nimic nu o agita, nimic nu o întrerupea. Până acum, fusesem întotdeauna conştient în viaţă de potenţialitate. Ei bine, acesta era potenţialul dus la perfecţiune. Dar era cu mult mai mult.
Orice stres, nevoie şi dorinţă dispăruseră. Tot ceea ce-mi dorisem vreodată îşi găsise împlinirea şi orice mi-aş fi dorit se afla în faţa mea în esenţa sa absolută, într-o combinaţie de linişte totală şi vid.
Dar, din nou, desigur, cuvântul „vid” este inadecvat. Încetasem să mai exist. Era un fior neformat, nemanifestat. Până acum, fusesem scăldat în ceva ce putea fi considerat ca leagănul sau esenţa iubirii. Dar asta era cu mult mai mult.
Era o supra-dimensiune a iubirii necondiţionate, care era limpede ca şi cristalul. Toate sentimentele omeneşti fuseseră scoase din ea şi înlocuite cu puritate absolută. Era pură inteligenţă, pură conştiinţă. Era realitatea în esenţa sa.
Ştiam totul pentru că eram totul. Nu era nevoie de vreun instrument de cunoaştere, deoarece toate instrumentele erau propria mea creaţie. Nu era necesară nicio creaţie.
Eu sunt ceea ce sunt.
Eu sunt.
Eu sunt totul.
Fiecare dintre noi poate face aceste afirmaţii. Noi, ca specie, suntem, în esenţă, în miezul creaţiei. Fiinţa se află în miezul realităţii în toate dimensiunile şi este prezentă în fiecare clipă. Este aici, în esenţa sa, putând să ne-o amintim instantaneu, indiferent unde ne aflăm, pentru că este sângele din venele noastre.
Aici, dezgolit de tot ceea ce numeam „eu”, eram în inima naturii, în cea mai puternică, cea mai esenţială formă a sa. Eram omniscient, omniprezent şi infinit. În momentul în care venea o întrebare, mintea mea universală îi răspundea la un nivel nemaiştiut, ghidat de înţelepciunea, scopul şi planul universal.
Când oamenii de ştiinţă vor cerceta ultimul mister al universului, aceasta vor găsi şi nimic nu se va traduce în matematică, formule sau concepte. Toate astea sunt vanitate umană.
Ce este viaţa? O membrană subţire întinsă peste un fluviu de extaz. Odată perforată, viaţa ta nu va mai fi niciodată la fel.
Am îndrăznit să pun o întrebare: Ce se va întâmpla cu mine, creatorul?
Şi tocmai când credeam că nu există niciun răspuns la întrebarea mea, am auzit sunete noi răsărind din linişte, ca nişte flaute, deschizând un spaţiu alb infinit sub mine, cu forme şi posibilităţi nedefinite. O invitaţie la manifestarea lăuntrică a unor tărâmuri necunoscute, cu aventuri încă nerealizate şi nespuse.
Aceasta este realitatea şi adevărul. Adevărata evoluţie a omului începe aici, în pura claritate, liberă de orice iluzie. Calea viitoare a destinului omului începe aici, acum, urmând să intre în dimensiuni deocamdată de neînţeles şi inaccesibile, din cauză că omul încă poartă povara evoluţiei sale animale şi a instinctelor sale de supravieţuire într-o lume limitată.
Câţiva au luat-o înainte pentru a cerceta drumul, pentru a descoperi ce se află dincolo. Ştiam că mă aflu abia la marginile exterioare ale creaţiei, dincolo de dimensiunile la care mă aşteptam, dar prea departe de stadiul nostru uman de evoluţie.
Nu puteam călători mai departe, pentru că aceasta era adevărata mea casă. Mă legănam uşor încoace şi încolo pe o simfonie celestă, odihnindu-mă ca un bebeluş în braţele mamei, cu deplină încredere şi într-un abandon total, ascultând bătăile de inimă ale creaţiei, care mă străbăteau în valuri de extaz.
Simţeam că nu mai pot suporta şi mă temeam că, dacă mai rămân, îmi voi abandona însăşi conştiinţa şi mă voi pierde în oceanul infinit al bucuriei pure. Nu voiam asta.
Muncisem timp de mulţi ani pentru a obţine samadhi, şi când a venit, eram nepregătit. Trebuia să mă întorc.
Nu pot să spun cât timp am stat în această regiune. Mă simţeam sanctificat. Totul în mine şi în jurul meu era frumos. Mă simţeam întreg, iar „Sfinţia” era un cuvânt care acum dobândise adevăratul sens pentru mine.
Când mi-am revenit, stăteam pe o bancă într-o sală mare, încă în afara corpului meu fizic. Îmi sprijineam faţa în mâini. Eram într-o stare de recuperare şi adaptare. Corpul meu avea convulsii ca urmare a acestei experienţe. Am încercat să le controlez şi să pun stăpânire pe ceea ce numeam „eu”, o entitate ciudată alcătuită din molecule şi atomi extrase din eternitate şi infinitate şi înzestrată cu unitatea de conştiinţă care s-ar putea numi „eu”.
Acum era îmbrăcată din nou cu idei, protejându-se din cine ştie ce motiv de lumina adevărului. „Eu sunt.” Dar ce era acest „eu sunt”, separat de adevărata sa realitate? Nu era decât un gând, un vis, o iluzie.
Ştiam că era timpul să mă întorc pe teritoriul meu familiar. Pentru câteva momente am trecut în revistă evenimentele, ştiind că, fără aducerea lor în creier, tot ceea ce trăisem s-ar fi pierdut. Când m-am trezit, eram prăbuşit pe scaun. Am trecut din nou prin evenimente fără să-mi mişc niciun muşchi. Interiorul capului meu era ca o sală foarte luminoasă. Stăteam într-o pace totală, retrăind totul.
Era o lumină puternică chiar în vârful capului. Am zâmbit când îmi trecu prin minte gândul la un bec de desene animate. „A vedea lumina” este o expresie cu care ne-am obişnuit, dar oare de ce nu ne amintim ce este lumina?! M-am bucurat mult de faptul că ceea ce văzusem era real şi nu un vis.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
7 martie 2025
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al lui Jürgen Ziewe , videoclipul "Astral Journey into Higher Consciousness - Part 3" publicat de autor pe 25 februarie 2025.